Predică la sinaxa Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu [26 decembrie 2017]
Iubiții mei[1],
deși expresia „i-a lăsat cu ochii în soare” arată consecințele dureroase ale unei imposturi, în cazul Magilor „din răsărituri [ἀπὸ ἀνατολῶν]” [Mt. 2, 1, BYZ], Îngerul, pe care ei îl vedeau ca pe o stea conducătoare, a însemnat înțelepțirea lor. Pentru că cei 3 Magi [Μάγοι] au fost conduși de Îngerul-stea până întru Ierusalim [Ibidem] și de la arhierei și cărturari [Mt. 2, 4] ei au aflat conținutul profeției Sfântului Miheias de la 5, 1, și anume că din Bitleem va ieși Cel care Îi va fi lui Dumnezeu „întru Arhon în Israil [εἰς Ἄρχοντα ἐν τῷ Ισραηλ]”, iar „ieșirile Lui [sunt] dintru început, din zilele veacului [αἱ ἔξοδοι Αὐτοῦ ἀπ᾽ ἀρχῆς ἐξ ἡμερῶν αἰῶνος]” [LXX].
Și arhon înseamnă stăpânitor. Pentru că adevăratul stăpânitor al unui popor e numai de la Dumnezeu. El, cel pe care îl vrea Dumnezeu, este expresia voinței Sale. Dar când Însuși Dumnezeu Se întrupează, El este adevăratul Stăpânitor al poporului, Stăpânitorul de facto, chiar dacă, de jure, Domnul Iisus Hristos nu a fost niciodată Împăratul lui Israil.
Iar de această dată, arhiereii și cărturarii au fost de partea binelui, de partea lui Dumnezeu, pentru că au spus adevărul. Căci Domnul i-a spus lui Pilatos: „Tu zici, că Eu sunt Împăratul [Σὺ λέγεις, ὅτι Βασιλεύς εἰμι Ἐγώ]. [Dar] Eu întru aceasta M-am născut și întru aceasta am venit întru lume [Ἐγὼ εἰς τοῦτο γεγέννημαι, καὶ εἰς τοῦτο ἐλήλυθα εἰς τὸν κόσμον], ca să mărturisesc adevărului [ἵνα μαρτυρήσω τῇ ἀληθείᾳ]. Tot cel care este din adevăr ascultă glasul Meu [Πᾶς ὁ ὢν ἐκ τῆς ἀληθείας ἀκούει Μου τῆς φωνῆς]” [In. 18, 37, BYZ].
De aceea, când spunem adevărul sau când facem ceea ce e adevărat, adică ceea ce ne cere Dumnezeu, spunem și facem ceea ce trebuie. Și când spunem și facem ceea ce vrea Dumnezeu, atunci Îl avem pe El ca Împărat și Tată al nostru, pentru că doar cei care sunt născuți din Cel adevărat ascultă de glasul Lui.
Ieșirile Lui spre noi, ale Fiului, sunt dintru începutul zidirii lumii. Pentru că El ne-a creat pe noi toți, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Și El a ieșit întotdeauna spre noi, în toate zilele veacului existenței noastre istorice. De aceea, Scriptura vechitestamentară ne vorbește tot timpul despre Fiul Tatălui, dar în mod tainic, despre Fiul și despre Tatăl și despre Sfântul Duh, despre Dumnezeul nostru treimic, și despre ieșirile Fiului spre noi, despre venirile Lui la noi, pentru că trebuia să ne obișnuiască cu întruparea Lui. Și El ne-a obișnuit în mod dumnezeiește cu întruparea Sa! Pentru că atunci când ea s-a petrecut, oamenii nu L-au receptat pe Fiul întrupat ca pe unul care îi strivea cu slava Lui, ci ca pe unul dintre ei, ca pe unul oarecare. Însă acest lucru nu s-a petrecut, pentru că Fiul întrupat ar fi fost „neputincios”, ci pentru că în smerenia Lui înspăimântătoare, cu totul asumată și plină de iubire față de noi, El S-a micșorat pe Sine atât de mult încât S-a făcut propriu nouă și a intrat în relație cu noi, pentru ca să ne atragă pe noi la Sine.
Căci noi nu puteam să fim „mari” înaintea Lui, pentru că eram păcătoși și netrebnici. Dar El, Cel de necuprins, a putut și poate să Se micșoreze continuu pe Sine pentru noi, ca un Tată preabun față de fiii Lui, pentru ca să ne învețe pe noi cele ale Sale.
Iar noi ce altceva facem cu pruncii noștri? Căci ne facem prunci, ne punem în locul lor, gândim ca ei, pentru ca să îi ajutăm să crească. Nu le cerem să fie ca noi, deodată, într-o clipă, pentru că ei nu pot să crească într-o clipă. Dar dacă îi ajutăm să crească, pe timp ce trece, copiii noștri înțeleg ceea ce vrem de la ei și câte eforturi depunem pentru ei.
Tocmai de aceea, Fiul Tatălui Se smerește pe Sine și Se zămislește în uterul Fecioarei, ca să ne arate că începutul vieții noastre și orice clipă a vieții noastre e de la Dumnezeu. Că nu e nimic rău în faptul de a exista pe fața pământului. Că viața noastră e darul iubirii Sale față de noi și că pruncii trebuie protejați și ajutați să se dezvolte, iar nașterea și creșterea lor e o asceză continuă. Pentru că părinții sunt părinți nu doar pentru că ei nasc copii, ci, mai degrabă, pentru că ei își cresc copiii, cu multe eforturi, și îi educă creștinește în Biserica lui Dumnezeu.
Și când noi vedem Icoana Nașterii Domnului și pe Pruncul înfășat în scutecele-giulgiu, Îl vedem pe Dumnezeul nostru, Care Și-a asumat condiția vieții noastre pământești, rămânând continuu ceea ce era, adică Dumnezeu, pentru ca să ne arate cine e omul și câte poate face el în viața aceasta scurtă, dar care poate fi trăită nespus de intens și de profund. Căci numai El, Creatorul nostru, putea să ne arate profunzimile omului și la ce sfințenie poate omul ajunge. Dar, în același timp, că nu putem să fim oameni cu adevărat, decât în relație cu El, cu Ziditorul nostru.
De aceea, Magii au mers după Îngerul-stea și din vrăjitori s-au făcut creștini. Pentru că Îngerul-stea i-a dus la Adevărul personal, la Domnul Cel întrupat. Sau, în cuvintele Sfântului Matteos, Îngerul-stea a venit și „a stat deasupra [ἔστη ἐπάνω], [acolo] unde era Pruncul [οὗ ἦν τὸ Παιδίον]” [Mt. 2, 9, BYZ]. Căci el nu era „stea”, ci părea a fi o stea. Pentru că ei, Magii, credeau în stele, le urmăreau, făceau lucruri păgânești în relație cu stelele. Dar când Îngerul-stea i-a condus la Iisus Hristos, Domnul nostru, la Făcătorul stelelor și al întregii creații, când ei s-au întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu s-au mai închinat la stele, ci, „căzând, I s-au închinat Lui [πεσόντες προσεκύνησαν Αὐτῷ] și, deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri [καὶ ἀνοίξαντες τοὺς θησαυροὺς αὐτῶν προσήνεγκαν Αὐτῷ δῶρα]: aur și tămâie și smirnă [χρυσὸν καὶ λίβανον καὶ σμύρναν]” [Mt. 2, 11, BYZ].
O reală și preafrumoasă convertire! Pentru că atunci când nu Îl cunoșteau pe Hristos, Magii se închinau materiei și o divinizau în mod păcătos. Dar când L-au văzut pe El la față, chiar dacă era un Prunc în fața lor, ei s-au dezlipit de materie și I-au adus daruri importante. Căci daruri importante pentru Dumnezeu și Biserica Lui, așadar, poate să facă cel care se dezlipește continuu de cele materiale și Îl vede pe Dumnezeu ca pe Cel mai important decât toate. Însă cei care sunt robi celor pământești și care consideră banii și slava deșartă și traiul bun drept „cele mai importante lucruri” în viață, nu doresc să dăruie nimic lui Dumnezeu sau dăruie lucruri de nimic.
Și când lui Dumnezeu Îi dărui…mai nimic, nu trebuie să te miri că ești rece și singur și bolnav în ființa ta. Pentru că boala ta e tocmai lipsa ta de dărnicie, de umanitate.
Magii au ajuns Apostoli ai Domnului, au ajuns Sfinți ai Lui! Pe ei i-a botezat Sfântul Apostol Tomas și au fost hirotoniți Episcopi și Biserica îi cinstește ca Sfinți[2]. Pentru că s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu, după ce L-au cunoscut cu adevărat.
Marco Polo, în anul 1270, ne spune că a văzut mormintele lor în orașul Saveh din Iran și că Sfintele lor Moaște erau nestricate[3]. Acum sunt în catedrala romano-catolică din Köln, într-o raclă impozantă[4]. Iar o parte din darurile lor, pe care le-au adus Domnului, sunt în Mănăstirea Sfântul Pavlos din Muntele Athos[5].
– Și de ce cinstim noi darurile Magilor aduse Domnului?
– Pentru că noi cinstim tot ceea ce are legătură cu Domnul, cu Maica Sa și cu toți Sfinții Bisericii. Și cinstim toate lucrurile rămase de la ei, pentru că le simțim în mod continuu ca fiind pline de har, pentru că au venit în atingere cu ei. Așa după cum, toate muzeele și casele memoriale ale lumii păstrează cărțile și obiectele, tocmai pentru că au fost ale unor mari scriitori, mari inventatori, mari eroi ai istoriei. Pentru că lucrurile și cărțile lor ne vorbesc profund despre ei. Însă lucrurile rămase de la Sfinții lui Dumnezeu ne vorbesc mai întâi de toate despre Dumnezeu, pentru că simțim harul Lui lucrând prin ele minuni și luminări în viața noastră. Și când spunem că acestea sunt „sfintele locuri” pe unde a trăit Sfântul sau Sfânta Bisericii, spunem că ele au fost amprentate de prezența lor duhovnicească. Și această amprentă duhovnicească o putem simți continuu acolo, tocmai pentru că Dumnezeu binevoiește continuu în Sfinții Lui și ei umplu și mențin locurile și obiectele lor pline de iradierea lor duhovnicească.
Adică sfintele locuri de la Ierusalim sau din Athos sau din România nu sunt sfinte doar pentru că acum două mii de ani sau acum câteva sute de ani a trăit Domnul acolo sau Sfinții Lui, ci pentru că Dumnezeu umple în mod continuu acele locuri cu slava Lui în mod accentuat. Și cine e om duhovnicesc simte că acolo e mult har, că e multă pace și că îi face mare bine să se roage și să trăiască acolo. Iar ceea ce el simte e adevărat, e o realitate, și nu e o părere „subiectivă”.
Însă locurile sfinte ale lui Dumnezeu din întreaga lume, care sunt locurile de pelerinaj ale Bisericii, nu contravin atotprezenței slavei Lui în lumea Sa, în lumea creată de El Însuși. Pentru că locurile sfinte ale Bisericii sunt locurile unde a trăit Domnul și Maica Lui și Sfinții Lui, unde El și Maica Lui și Îngerii și Sfinții Lui s-au arătat în mod extatic și au umplut și umplu de mare har acele locuri. Însă sfânt e orice loc sfințit de Biserică și orice loc în care e o Biserică, o Mănăstire, o chilie, o troiță, o casă sfințită. Căci Biserica îi sfințește în mod continuu pe oameni și le sfințește casele lor, pentru ca toți și toate să se umple de slava lui Dumnezeu. Și iarăși, sfințirile Bisericii nu neagă sfințenia lui Dumnezeu și prezența Lui în întreaga Sa creație. Dimpotrivă, noi putem sfinți locuri și locașuri și ne putem sfinți și pe noi înșine, tocmai pentru că Dumnezeu e izvorul sfințeniei și El dorește ca noi și întreaga creație să trăiască în sfințenie, adică în slava Lui.
…Îmi place mult teologia poetică a condacului acestei zile: „Cel care mai înainte de luceafăr S-a născut din Tatăl fără de mamă [Ὁ πρὸ ἑωσφόρου ἐκ Πατρὸς ἀμήτωρ γεννηθεῖς], astăzi, din tine, pe pământ S-a întrupat fără de tată [ἐπὶ γῆς ἀπάτωρ ἐσαρκώθη, σήμερον ἐκ σοῦ]”, Născătoare de Dumnezeu! „Pentru aceasta, steaua binevestește Magilor [ὅθεν ἀστὴρ εὐαγγελίζεται Μάγοις], iar Îngerii cu Păstorii laudă nașterea ta cea fără de sămânță [Ἄγγελοι δὲ μετὰ Ποιμένων ὑμνοῦσι τὸν ἄσπορον τόκον σου], o, Cea-plină-de-har [ὦ Κεχαριτωμένη]!”[6]. Căci sinaxa Născătoarei de Dumnezeu de azi o prăznuim tocmai pentru acest lucru: pentru că ea e Mama Fiului lui Dumnezeu întrupat. Ea e, dintre oameni, în prim-planul praznicului Nașterii Domnului. Și ocupă acest loc central, pentru că ea e Maica Pruncului Iisus. Și este iconizată ca stând întinsă pe un veșmânt roșu, alături de Pruncul Iisus, Cel înfășat și pus în iesle, pentru că Îl cuprinde și Îl ține în brațe cu cea mai mare dragoste. Și peștera cea întunecată, mereu neagră în Icoanele Nașterii Domnului, e blocată de prezența Pruncului și a Maicii Sale. Pentru că nădejdea întregii lumi e la Pruncul Iisus și la Maica Lui, Maica indicându-ni-L în mod continuu pe Pruncul ei, pentru ca pe El să Îl iubim, așa după cum Tatăl, la Botezul Domnului și pe Tabor, ni L-a indicat tot pe Fiul iubirii Sale.
Căci Pruncul acesta e Stăpânul și Domnul întregii făpturi, El nu e un prunc oarecare, ci Mântuitorul nostru și Judecătorul tuturor. Dar totodată Icoana Nașterii Domnului ne învață să îl vedem pe om în perspectivă continuă, să îl vedem în creșterea lui continuă și să nu îl judecăm numai după o anumită parte a vieții sale. Căci cel care astăzi pare că stă, mâine poate cădea, pentru ca să se smerească și să se ridice din căderea lui, fiind astfel folosit duhovnicește. De aceea, nu contează doar începutul vieții, nu contează să începi bine viața sau să ai o tinerețe bună, ci e nevoie să ai și o maturitate și o bătrânețe sfinte. Căci dacă ai început bine și o sfârșești în cădere, într-o viață căzută, nu ți-e de niciun folos. De aceea, în viața cu Dumnezeu, sfârșitul vieții noastre pământești trebuie să fie incomparabil mai sfânt decât începutul vieții noastre duhovnicești. Pentru că trebuie să arătăm că am progresat duhovnicește în mod continuu, că ne-am maturizat continuu în viața cu Dumnezeu și că murim ca bărbați și ca bătrâni duhovnicești și nu ca niște tineri fără de experiență.
Căci Sfântul Iosif a fost înștiințat în vis de Îngerul Domnului despre ceea ce trebuia să facă [Mt. 2, 13], deși el avea 80 de ani când S-a născut Domnul. Pentru că la orice vârstă am fi, noi avem nevoie de luminarea și de ajutorul lui Dumnezeu în tot ceea ce facem. Și când i-a spus Îngerul, Iosif i-a dus pe Domnul și pe Maica Lui în Egiptos [Mt. 2, 14], și tot când l-a înștiințat el, Iosif a revenit în țară cu Domnul și cu Maica Lui [Mt. 2, 21]. Iar astfel s-a împlinit profeția despre mergerea Lui în Egiptos [Mt. 2, 15], dar Sfântul Iosif a făcut, în același timp, și ascultare față de Dumnezeu. Pentru că Îngerul i-a vestit voia lui Dumnezeu și el a primit-o ca voia Lui și nu ca voia Îngerului.
Pentru că și Îngerii Lui și Sfinții Săi ne învață voia lui Dumnezeu și nu voia lor, iar noi trebuie să îi ascultăm, dacă vrem să ne mântuim. Însă nu trebuie să îi ascultăm pe demoni! Nu trebuie să stăm de vorbă cu ei în mintea noastră, nu trebuie să căutăm în mod neapărat semne și minuni, vise și vindecări, harisme și daruri sfinte, nu trebuie să ne credem „speciali” și nici „neapărați”, ci trebuie să căutăm să ne vedem păcatele noastre și să ne pocăim pentru ele și să trăim în poruncile Lui. Pentru că ne mântuim numai în ascultare de Dumnezeu și nu mergând după mintea noastră.
Așadar, iubiții mei, praznicul Nașterii Domnului, început ieri, în zi de luni, se încheie în ultima zi a lui 2017, adică pe 31 decembrie. Pentru că atunci e odovania [încheierea] praznicului. Și Biserica, după postul ce a durat până ieri, după Liturghie, a suspendat postul în praznicul Nașterii Domnului, pentru că și mâine și vineri e harți, adică se poate mânca de dulce. Și aceasta, pentru ca să ne bucurăm cu toții și să ne întărim trupește și duhovnicește în praznicul Nașterii Domnului și să ne primim unii pe alții cu voioșie.
Căci atunci când postești și muncești în același timp, când postești mult și muncești mult, ajungi la sfârșitul postului foarte epuizat. Și de aceea, după posturile mari ale Bisericii, avem zile de harți, zile fără opreliște la mâncare. Dar, dacă am postit cu adevărat, atunci am învățat să fim disciplinați în materie de plăcere. Și, cu toate că e harți, noi vom mânca în mod ponderat, în mod atent, câte puțin din fiecare, pentru ca să nu ne vină rău și, în loc de praznic, să ne ia salvarea la spital. Vom mânca atent, vom mânca bucurându-ne, vom mânca mulțumindu-I continuu lui Dumnezeu, pentru toate binefacerile Lui din viața noastră. Căci postul ne disciplinează și praznicul ne umple de lacrimi dulci, duhovnicești, de lacrimi de bucurie. Pentru ca să ne bucurăm cu Domnul în mod duhovnicește și cu toți oamenii, sfințindu-ne viața în fiecare zi.
Hristos S-a născut!
Și El, Bucuria noastră, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, să ne întărească întru toate în viața noastră și să ne mântuie cu iubirea Sa de oameni! Amin.
[1] Predică începută la 14. 44, în ziua de 22 decembrie 2017. După ce dimineață am slujit Parastasul pentru Mucenicii și Eroii Revoluției Române din decembrie 1989.
[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Magi.
[3] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Magi și https://ro.wikipedia.org/wiki/Saveh.
[4] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Domul_din_Köln.
[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2014/08/03/darurile-celor-3-magi/.
[6] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx/ Mineiul pe decembrie, ed. BOR 1991, p. 404.
Crăciun fericit, Părinte și la mulți ani! Domnul Hristos să vă ajute în toate!
La mulți ani, domnule Nicolae, și sărbători fericite! Vă mulțumesc pentru comentariu!
Sărut mâna, Părinte, Crăciun fericit și la mulți ani! Hristos să vă dea de toate, viață lungă, sănătate!
Vă mulțumesc frumos, doamnă Ioana! Sărbători fericite și numai bine!