Predică la pomenirea Sfântului Arhidiacon Stefanos [27 decembrie 2017]

Iubiții mei[1],

Întâiul Mucenic [Πρωτομάρτυρας] al Bisericii, Sfântul Arhidiacon [Ἀρχιδιάκονος] Stefanos [Στέφανος][2], a fost martirizat de propriul lui popor, de evrei[3], pentru că era creștin. Pentru că mărturisea adevărul acesta capital: că împlinirea Legii și a Profeților a fost Hristos și că Lui trebuie să Îi urmăm întru toate. Pentru că el L-a mărturisit poporului său pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, Care S-a făcut om pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și Stefanos era evreu, dar avea un nume grecesc, care înseamnă cel încununat[4]. Și, prin martirizarea sa, Sfântul Stefanos a trăit împlinirea numelui său, căci a fost încununat de Dumnezeu cu slava Lui și a fost primit în veșnica Sa Împărăție, alături de toți Îngerii și Sfinții Lui. Căci cununa lui Dumnezeu, adică mântuirea, e odihna veșnică a celor care au trăit până la sfârșit în poruncile lui Dumnezeu. Pentru că e bun începutul pocăinței, e bună viața evlavioasă și plină de fapte bune, dar ea nu trebuie să aibă un sfârșit. Pentru că, până la sfârșit, până la moartea noastră trupească, noi suntem chemați să Îi slujim lui Dumnezeu cu toată ființa noastră și prin toate lucrurile și ocaziile care ne stau la îndemână.

…Predica extraordinară prin care Sfântul Stefanos și-a enervat la culme conaționalii o avem, după cum știm cu toții, în cap. al 7-lea din Faptele Apostolilor. Și acolo, aducând istoria lui Israil în fața lor, Sfântul Stefanos le spune la un moment dat: „Tarilor în gât [σκληροτράχηλοι] și netăiaților împrejur [cu] inima și [cu] urechile [καὶ ἀπερίτμητοι τῇ καρδίᾳ καὶ τοῖς ὠσίν], voi pururea vă împotriviți Duhului Sfânt [ὑμεῖς ἀεὶ τῷ Πνεύματι τῷ Ἁγίῳ ἀντιπίπτετε]!” [F. Ap. 7, 51, BYZ]. Pentru că împotrivirea reală și primă e cea interioară, care se petrece în sufletul omului. Iar dacă omul e tare în gât, dacă nu se smerește, dacă nu se pleacă în fața lui Dumnezeu, dacă nu coboară din înfumurarea sa pentru a-I sluji zilnic lui Dumnezeu, el e netăiat împrejur duhovnicește, chiar dacă, după trup, e tăiat împrejur, pentru că e evreu.

Însă cum tăierea împrejur evreiască a fost prefigurarea Sfântului Botez, putem spune și despre noi același lucru. Căci și noi, dacă ne împotrivim interior cuvintelor lui Dumnezeu, ne arătăm ca unii care nu am fi tăiați împrejur duhovnicește, adică n-am fi botezați. Pentru că nu conlucrăm cu harul lui Dumnezeu primit la Botez, ci i ne împotrivim lui zilnic. Pentru că atunci când Stefanos a vorbit despre „împotrivirea continuă față de Duhul Sfânt”, s-a referit tocmai la împotrivirea continuă față de harul Preacuratei Treimi.

Și, o, iubiții mei, cu câtă împotrivire interioară ne împotrivim fiecare dintre noi slavei lui Dumnezeu! Căci Dumnezeu, din prima clipă a vieții noastre, ne învață cele bune și sfinte, iar noi, adesea, alegem să facem contrariul voii Sale. El ne vrea binele și noi alegem răul, alegem să ne facem rău de unii singuri. Și prin aceasta, prin toată împotrivirea interioară față de voia lui Dumnezeu, noi păcătuim greu de tot în fața lui Dumnezeu, pentru că nu iubim voia Lui și nu o împlinim de plăcere, ci de nevoie, mânați de la spate de avertismentele Sale cele dureroase și veșnice.

Sfântul Stefanos le-a spus adevărul coreligionarilor săi! El le-a spus: „Pe care [dintre] Profeți nu i-au prigonit părinții voștri [Τίνα τῶν Προφητῶν οὐκ ἐδίωξαν οἱ πατέρες ὑμῶν]? Și i-au omorât pe cei care au vestit mai înainte pentru venirea Celui Drept [Καὶ ἀπέκτειναν τοὺς προκαταγγείλαντας περὶ τῆς ἐλεύσεως τοῦ Δικαίου], ai Căruia, acum, voi vânzători și ucigași v-ați făcut [Οὗ νῦν ὑμεῖς προδόται καὶ φονεῖς γεγένησθε]” [F. Ap. 7, 52, BYZ].

Și când Sfântul Stefanos a arătat că au existat și există oameni răi în Israil, oameni care au omorât pe Sfinții Profeți și chiar pe Cel Drept, pe Mașiah, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, el nu s-a comportat ca „un antisemit”, ci ca un om care a spus adevărul despre niște oameni păcătoși, care erau de un neam cu el, și care au făcut aceste mari și înspăimântătoare păcate. Pentru că nu trebuie să acoperim, în mod păcătos, păcatele celor din neamul nostru, ci, dimpotrivă, trebuie să le spunem pe nume, pentru ca să fim de ajutor oamenilor.

Căci Dumnezeu ne cere nouă, tuturor, să spunem lucrurilor pe nume. Adică să spunem despre păcate că sunt păcate și despre virtuți că sunt virtuți, pentru ca oamenii să facă cele bune și să le disprețuiască pe cele rele în fața lui Dumnezeu. Dar acest lucru trebuie să îl facem cu cuviință și responsabilitate, căutând folosul duhovnicesc al oamenilor și nu o perpetuă tensiune socială.

Și pentru că suntem la 28 de ani de la Revoluția Română din decembrie 1989, când s-a murit pentru libertatea noastră de acum, am auzit cu toții în acești ani acuzele la adresa Bisericii, cum că a tăcut în mod păcătos în fața dictaturii comuniste, după cum tace în mod complice, uneori, și față de derapajele democratice. Pentru că o anumită parte a societății românești ne vrea vocali, ne vrea profetici în predicile noastre, intransigenți față de racilele românești. Dar, pe când unii cer intransigență, transparență, o cât mai mare „liberalizare” a Bisericii românești, iar alții vor să nu se schimbe nimic, ci, dimpotrivă, să trăim făcând abstracție de schimbările interioare ale societății românești, asistăm cu durere la o tot mai mare indiferență practică față de viața și teologia Bisericii.

Pentru că românii preferă să meargă la mall, în parc, în locuri de relaxare și corectare estetică, să călătorească în locuri exotice atunci când au liber, când sunt în concediu, și nu să vină la Biserică. Ei preferă lucruri ușoare, comice, distractive, dar nu și să citească teologia Bisericii și să se integreze în ritmul de rugăciune și de viață al Bisericii. Căci, deși ortodocși, românii își trăiesc liberalist apartenența religioasă, pentru că o trăiesc minimalist. Și acest minimalism religios al românilor se vede peste tot în viața socială, pentru că avem câteva idei creștine, pe care le mai respectăm, și, în rest, „ne descurcăm” prin toate păcatele posibile, pentru ca „să ne fie bine”.

Iar dacă, în România, noi trăim acum o stare de decadență religioasă și morală, intransigența predicatorială (e observabil acest lucru!) nu deranjează prea mult indiferența practică a oamenilor, pentru că ei s-au cantonat în „starea de bine” a societății de consum și „le e bine” cu nedusul la Biserică și reacționează dur față de „intoleranța” la adresa lor. Ci eu cred că acum, în clipa de față, e nevoie de o profundă și continuă și echilibrată teologizare a societății noastre românești, fără să cerem lucruri ultimative și imediate de la oameni. Și, după cum reclamele, filmele proaste, cărțile proaste, emisiunile proaste, moravurile ușoare inundă România și dacă vrem și dacă nu vrem noi, tocmai pentru că sunt peste tot în mod continuu, tot la fel predica noastră din Biserici și din societate și de la nivel online trebuie să își vadă de treabă, să își vadă de programul și de scopul ei, pentru că nu este degeaba. Chiar dacă oamenii fac pe proștii, pe surzii și pe muții, chiar dacă ei nu par să aibă tresăriri interioare față de predica noastră, ea îi schimbă interior, ea nu îi lasă indiferenți, tocmai pentru că se aude în mod continuu.

Pentru că nici Sfântul Stefanos nu a fost tăios cu cei din neamul său în toată predica din capitolul al 7-lea, ci doar în anumite pasaje și, în mod special, în cel terminal. Fiindcă certarea celor care greșesc nu e „scopul” predicării Bisericii, ci este unul din instrumentele de lucru spre scopul principal al ei: mântuirea oamenilor. Și un om are nevoie de liniștea Bisericii, altul are nevoie de Icoanele ei ca să se convertească, altul de teologia ei, altul de Sfinții ei, altul de certarea unui Duhovnic. Tocmai de aceea, cei care ne cer să fim mai vocali, mai duri în limbajul predicatorial, pentru schimbarea la față a României, vor aceste lucruri pentru că ei se lasă convinși în acest mod. Însă nu toți oamenii se convertesc…pentru că îi cerți toată ziua.

Eu, spre exemplu, m-am convertit, atunci când am simțit entuziasmul dumnezeiesc din ființa celor care au ieșit pe străzi, în 1989, ca să ceară libertate. Văzusem până atunci numai oameni triști, fricoși, retractili. Oameni care „se descurcau” furând de la colectiv o traistă de porumb și de la fabrică trei sticle de bere, care nu citeau, care nu aveau aspirații înalte. Și când, deodată, am văzut niște români care sfidează moartea, pentru că doreau…libertate, atunci am înțeles că există Cineva, mai presus de toți, Care îi poate face pe oameni să sfideze moartea, pentru lucruri folositoare tuturor. Căci atunci, în decembrie 1989, Dumnezeu i-a unit pe români pe străzile Bucureștiului și i-a făcut să privească dincolo de nevoile lor subiective: la nevoile țării, ale tuturor.

Recent, Justiția română ne-a spus că schimbarea regimului comunist s-a făcut printr-o lovitură de stat. Însă lovitura de stat s-a dat de către specialiștii din culise și nu de către poporul român, care a ieșit pe stradă cu flori în mâini și a fost mitraliat din spatele geamurilor. Tocmai de aceea, pentru mine, ce s-a petrecut în decembrie 1989 nu sunt doar niște „evenimente sociale”, ci revoluția română, adică o imensă minune a lui Dumnezeu. Așa, ca la 1918, când românii din provincii au privit mai presus de porțiune, au privit la întreg, la România, la o Românie pentru toți românii.

…Însă eu L-am găsit pe Dumnezeu în decembrie 1989, dar nu știam care e Biserica Lui! Eram botezat ortodox, aveam 12 ani, citeam articole religioase din presa nouă, liberă, mă uitam la televizor, la emisiunile religioase, citeam cărțile despre credință care apăreau pe bandă rulantă…dar nu mergeam la nicio biserică și nici nu trăiam o viață creștină. Și o familie adventistă a observat imediat acest lucru și m-a dus la adunarea lor. Și acolo, în mijlocul adunării adventiste de vineri seara, realizată pentru tineret, am trăit prima și cea mai cruntă singurătate religioasă din viața mea. Căci eu nu știam câte știau tinerii adventiști din jurul meu, eu nu aveam nici măcar Scriptură sau carte de rugăciune, dar, în inima mea, am început să simt harul lui Dumnezeu, harul Botezului meu din pruncie, iar pe toți din jurul meu i-am simțit ca fiind străini pentru mine, pentru că nu simțeam harul Lui în ei și în falsa lor biserică. Și am înțeles deodată, acolo, în mijlocul lor, că eu sunt ortodox și că trebuie să merg în Biserica mea, al cărui mădular, inconștient până atunci, fusesem.

Așa că, fără cele două prime minuni din viața mea, fără aflarea lui Dumnezeu în timpul revoluției române și a Bisericii Sale în mijlocul adunării adventiste, fără aceste două revelări plenare ale lui Dumnezeu în viața mea, tot ceea ce citisem până atunci, deși mă entuziasmase, nu m-a făcut să merg la Biserică și să trăiesc creștinește. Pentru că, în fiecare convertire, e nevoie în primul rând de glasul lui Dumnezeu, de auzirea Lui, pentru ca să-i putem auzi apoi pe Slujitorii Lui, care ne propovăduiesc despre El.

Din aceste motive, cred că o predică dură, extremistă, care să nască continue tensiuni sociale, nu convertește pe nimeni, dar îi separă pe oameni. Pentru că nu e nevoie numai de predica noastră, ci și de deschiderea oamenilor, de creșterea lor în înțelegere și, în primul rând, de lucrarea lui Dumnezeu în viața celui ce se deschide Lui. Pentru că oamenii nu cinstesc lucrurile bune decât în măsura în care le înțeleg. Degeaba le spui tu că dogmele Bisericii sunt viața adevărată a oamenilor, degeaba le spui că Sfinții Părinți ai Bisericii au fost și sunt cei mai înțelepți oameni ai lumii, pentru că au trăit ceea ce au propovăduit, dacă oamenii nu cresc, dacă nu se dezvoltă religios și dacă nu înțeleg că sufletele lor au nevoi spirituale profunde, așa după cum au și stomacurile lor.

Așa că e nevoie de timp, e nevoie de creștere în înțelegere, e nevoie de lăsarea ta în voia lui Dumnezeu, pentru ca să Îl înțelegi pe Dumnezeu și să înțelegi cum trebuie să trăiești printre oameni și cum să le vorbești. Și, ca Preot, an de an înțeleg tot mai mult cum mă schimb, cum sunt tot mai cuprinzător și înțelegător al nevoilor oamenilor. Pentru că ei intră tot mai mult în sufletul și în viața mea, tocmai pentru că Dumnezeu intră tot mai mult în tot ceea ce însemn eu. Pe cât sunt tot mai mult al lui Dumnezeu, pe atât sunt mai înțelegător și mai bun și  mai delicat cu oamenii. Căci și ei, pe cât te cunosc, pe atât te iubesc și te respectă și te ajută să îi înțelegi.

De aceea, dacă tot îmbătrânind, nu ajungem tot mai buni și mai înțelegători și mai îngăduitori cu oamenii, e semn că îmbătrânim rău. Pentru că îmbătrânirea reală e o tot mai mare înțelepțire a oamenilor și nu o tot mai mare prostire a lor.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Stefanos și-a certat neamul, dar s-a și rugat pentru mântuirea lui! Deși lovit cu pietre de ei, el s-a rugat și a zis: „Doamne, să nu stea lor păcatul acesta [Κύριε, μὴ στήσῃς αὐτοῖς τὴν ἁμαρτίαν ταύτην]!” [F. Ap. 7, 60, BYZ]. Și el se roagă continuu pentru ei și pentru noi înaintea lui Dumnezeu, pentru că dorește ca toți să ne mântuim.

Fiindcă mântuirea e scopul Bisericii, pentru mântuirea oamenilor e Biserica, pentru mântuirea și sfințirea noastră și a întregii creații. Căci noi, cu toții, trebuie să mergem în slava Dumnezeului nostru treimic pentru veșnicie și să Îl vedem pe El, pe Dorirea tuturor Sfinților.

Hristos S-a născut!

Dumnezeu să ne lumineze pe toți ca să trăim creștinește și să fim o mărturie vie a vieții cu Dumnezeu! Amin.

---

[1] Începută la ora 8. 06, în ziua de 23 decembrie 2017, o zi de sâmbătă. Minus un grad.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1544/sxsaintinfo.aspx.

[3] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Stephen.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sfântul_Ștefan.