Lună: ianuarie 2018

Iubiții mei[1],

praznicul de azi este unul al unității creștine, așa cum trebuie să fie orice praznic al Bisericii, și este consecința unei vedenii dumnezeiești. Pentru că în sec. 11-12 la Constantinopol, în timpul Împăratului Alexios I Comninos [Αλέξιος Α΄ Κομνηνός][2], creștinii ortodocși se certau între ei pe tema a cine e mai mare dintre Sfinții Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul și Ioannis Gură de Aur. Și cearta lor era atât de aprinsă și de neortodoxă în esența ei, încât se formaseră 3 tabere, fiecare considerând că Sfântul lor e „mai mare” decât ceilalți doi[3].

Însă Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [ὁ Μητροπολίτης Εὐχαΐτων], i-a văzut în vedenie dumnezeiască pe cei 3 Sfinți Ierarhi și ei i-au spus că sunt împreună în fața lui Dumnezeu și că trebuie citiți și pomeniți împreună[4]. De aceea, el i-a adunat pe cei despărțiți în mod orgolios și cu toții au prăznuit, pe 30 ianuarie, pe cei 3 Sfinți Ierarhi ai lui Dumnezeu, pe care și noi îi pomenim azi.

Însă această vedenie dumnezeiască, în care Sfinții lui Dumnezeu ne-au mărturisit că sunt împreună în fața lui Dumnezeu și că ei și-au scris teologia prin luminarea lui Dumnezeu și că ei vor să fie pomeniți împreună, pentru că împreună ne ajută să ne mântuim[5], trebuie să o luăm ca fundament teologic pentru înțelegerea autentică a aghiologiei Bisericii.

Pentru că în Împărăția lui Dumnezeu sunt toți Sfinții Lui. Iar Sfinții lui Dumnezeu, cei din toate secolele și din toate națiunile lumii, sunt împreună înaintea lui Dumnezeu și nu sunt separați unii de alții. Căci noi, chiar dacă îi pomenim pe rând pe Sfinții lui Dumnezeu, pe fiecare în ziua lor de pomenire, trebuie să avem conștiința clară că ei sunt împreună la Dumnezeu. Și că nu e un lucru evlavios să ne întrebăm „care e mai sfânt” sau „care e mai aproape” de Dumnezeu sau „care e mai folositor nouă”, ci noi trebuie să le cerem tuturor ajutorul lor duhovnicesc, adică rugăciunea și sprijinul lor în viața noastră, pentru ca să ne mântuim. Iar dacă am face acest lucru cu adevărat, dacă i-am pomeni pe toți Sfinții lui Dumnezeu pe care îi cunoaștem și le-am cere ajutorul în mod fierbinte, cu toată încrederea, atunci am învăța să ne raportăm tot mai evlavios la Sfinții lui Dumnezeu.

Pentru că mulți dintre ortodocși se roagă doar la anumiți Sfinți, mai cunoscuți, și pe ceilalți nici nu îi bagă în seamă, de parcă aceia nu ar fi tot Sfinții noștri. Sau se roagă cu precădere la Sfinții care aparțin nației lor, ca și când aceia ar fi „mai sfinți” decât ceilalți. Sau se roagă mai ales la Sfinții care au trăit mai aproape de secolul nostru sau care au fost contemporani nouă, ca și când aceștia „ar ști mai bine ce ne trebuie nouă”.

Dar toate aceste raportări restrictive și subiectiviste la Sfinții lui Dumnezeu nu sunt evlavioase! Ele nu pornesc dintr-o evlavie autentic ortodoxă. Pentru că evlavia ortodoxă nu îi cinstește pe Sfinți în mod preferențial, nu îi cinstește numai pe unii, ci pe toți Sfinții lui Dumnezeu. Cel cu adevărat evlavios nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei din neamul său sau nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei nou canonizați sau încă necanonizați, ci el îi cinstește pe toți Sfinții lui Dumnezeu. De aceea, ortodoxul cu adevărată evlavie ortodoxă e avid să cunoască viețile tuturor Sfinților Bisericii, din toate secolele, și el le citește teologiile și slujbele lor și le apără de falsificările de tot felul.

Dar dacă nu ne cunoaștem Sfinții, dacă nu le cunoaștem viața, opera și cultul lor, pe cine să apărăm? Și dacă nu îi cunoaștem cu adevărat și dacă nu avem o relație reală cu ei, de rugăciune și de încredere profundă, tocmai de aceea oricine poate să ne spună orice despre ei și noi să luăm de bune scrierile lor. Și pe baza neștiinței noastre și a indolenței vizavi de Sfinții Bisericii, tot mai mulți „ne rescriu” viețile Sfinților noștri, adică ni le falsifică sub ochii noștri miopi, care nu știu și nu văd falsificările.

Dar ca să vezi falsificările vieților Sfinților, care se operează azi mai peste tot în detrimentul teologiei și al vieții Bisericii, trebuie să cunoști manuscrisele cărților lor, edițiile lor critice, scrierile teologice care le recenzează teologiile, trebuie să știi limbi străine, trebuie să fii un teolog profund și evlavios, trebuie să citești zilnic teologie și să reacționezi imediat ce ai descoperit o astfel de falsificare „savantă” sau ipocrită a lor. Pentru că viețile Sfinților nu înseamnă doar textul lor, ci și înțelegerea lui teologică. Și degeaba avem textele vieților lor, traduse mai bine sau mai puțin bine, dacă nu avem și teologi care să ni le explice. Să ni le explice potrivit minții Bisericii și nu în mod extremist!

Pentru că marea problemă a Bisericii ieri și azi a fost și este extremismul religios. Adică facțiunile religioase din Biserică, care, pe baza unui motiv anume, încep să militeze pentru câteva idei și practici religioase în dauna întregii învățături și vieți a Bisericii. Aceste grupuri de credincioși, fiind conduse adesea de un lider sau de lideri care nu mai sunt de acord cu o anumită stare de lucruri din Biserică, una reală sau închipuită, încearcă să descentreze Biserica din întregul ei pentru a se coaliza cu perspectiva particulară extremistă.

Însă, la ce i-ar fi ajutat pe cei din trecut, dacă ar fi aflat „cine e mai mare” dintre cei 3 mari Sfinți Ierarhi și Teologi ai Bisericii? Și de ce se împărțiseră credincioșii din Constantinopol în trei grupări religioase, dacă ei făceau parte din aceeași Biserică a lui Dumnezeu și doreau ca Biserică să trăiască în pace? Sau, celor din zilele noastre, la ce le folosește militantismul lor antiierarhic și autoghetoizarea religioasă, dacă ei trăiesc parazitar viața eclesială și nu se bucură de comuniunea reală, împlinitoare, cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu? Cum să vrei „binele” Bisericii în timp ce cauți să strici unitatea ei?

Însă, disputa din Constantinopol, ca și aversiunea de azi împotriva ierarhiei Bisericii, au la bază o falsă conștiință eclesială. Căci fiecare membru al celor trei grupări din vechime socotea că el „are dreptate”. Și dacă unul se socotea ioannit, iar altul vasilit, iar altul grigorit[6], fiecare se socotea pe sine „superior” celorlalte două facțiuni religioase. Dar de ce era „superior” ioannitul față de vasilit și de grigorit? Pentru că cel care credea că Sfântul Ioannis Hrisostomos e „mai mare” decât confrații lui Sfinți, Vasilios și Grigorios, se socotea și pe sine „mai sfânt” decât cei din grupările adverse. Și astfel îi disprețuia pe aceia și făcea dezbinare în Biserică prin atitudinea sa fals superioristă.

Însă ești Sfânt, nu pentru că citești Vieți de Sfinți sau pentru că îți plac Sfinții, ci pentru că împlinești voia lui Dumnezeu și te sfințești în mod continuu, ajutat de Sfinții lui Dumnezeu. Ești Sfânt, dacă trăiești ca un Sfânt și dacă ești un Sfânt al lui Dumnezeu, în care binevoiește Dumnezeu și binevoiesc și Sfinții și Îngerii Lui.

Dar Sfinții lui Dumnezeu nu vor să se separe de cei păcătoși și nici nu doresc moartea celor păcătoși, ci ei doresc ca toți oamenii să se mântuie. Căci Sfinții lui Dumnezeu își trăiesc mântuirea ca pe continua milă a lui Dumnezeu cu ei și cu întreaga creație. Iar ei vor ca să se extindă simțirea milei lui Dumnezeu în toți cei care se pocăiesc, pentru ca toți să fim una [In. 17, 22] în Dumnezeul nostru treimic.

Extremismul ortodox de astăzi ce spune? El spune așa: „Noi suntem «adevărata Biserică», pentru că nu avem relații cu eterodocșii și astfel păstrăm «adevărata credință» a Bisericii. Ierarhia Bisericii însă e cu totul «coruptă» și «apostată» și de aceea nu vrem să avem relații cu ea”.

Însă grupurile extremiste ortodoxe din Biserică sunt marginale și prea puțin înrădăcinate teologic. Lor nu le place comuniunea și nici ascultarea canonică și conviețuirea pașnică. Și ele sunt tratate cu condescendență de ierarhia Bisericii, pentru că sunt formate din oameni, cel mai adesea, cu diverse probleme personale cu Biserica. Pentru că, în adâncul lor, ei se cred „Sfinți” pentru că nu fac una sau alta, dar nu pentru că fac tot ceea ce trebuie să facă pentru mântuirea lor și pentru binele Bisericii. Și, ca și cei din vechime, s-au separat de Biserică crezând că așa „ajută” Biserica, în loc să ajute Biserica tocmai prin exemplul viu și percutant pe care viața și lucrarea lor îl poate avea în Biserică.

Și de ce spun că extremismul ortodox actual e prea puțin înrădăcinat teologic sau, mai bine zis, indiferent față de teologia și de viața Bisericii? Pentru că Biserica de pretutindeni are mare nevoie de traducători duhovnicești ai teologiei Bisericii, dar, mai ales, de comentatori duhovnicești ai ei. Peste tot în Biserică e nevoie de actualizarea cultului Bisericii și a vieții Bisericii, de intensificarea vieții Bisericii în orașe și în sate, în Mănăstiri și în școlile teologice, și de o vizibilitate tot mai mare a mentalității ortodoxe în spațiul public. Adică avem nevoie de teologi, de traducători teologici, de comunicatori teologici și de creștini de toate vârstele, care să fie în stare să dea o mărturie clară și atotcuprinzătoare a vieții Bisericii pe toate canalele mediatice.

Și într-o astfel de situație, în care nevoile Bisericii sunt reale, profunde, diverse și complexe, extremismul ortodox ce alege să facă? Alege să se separe de Biserică, pe premisa că ei sunt „mai sfinți” decât ierarhii Bisericii și că „dreptatea” lor constă „în a nu face nimic” pentru mântuirea altora, ci, dimpotrivă, în a-i atrage și pe alții în fanatismul lor sterp și fără niciun viitor.

Așadar, fanatismul ortodox s-a separat de Biserică și își trăiește credința în mod parazitar, el fiind indiferent față de viața religioasă reală a Bisericii, după cum e indiferentă și societatea secularizată a lumii de azi. Cel care nu suportă Biserica și pe Slujitorii ei din n motive nu vine la Biserică, după cum nu mai vine la Biserică nici extremistul ortodox, care crede că Biserica „a apostaziat”. Și după cum cel care nu vine la Biserică nu poate să cumpere o lumânare sau să se spovedească, tot la fel nici extremistul ortodox nu mai vrea să facă ceea ce a făcut până nu de mult, pentru că acum și-a dat seama că e „mai sfânt” decât ceilalți.

Despre ce vorbim, de fapt? Despre orgoliul îmbrăcat religios! Pentru că oricine atentează la pacea și la unitatea Bisericii nu dorește să lase de la sine în favoarea unității, nu vrea să se smerească, ci vrea ca Biserica „să se schimbe” pentru el și potrivit modului în care el „vrea să fie” Biserica.

Însă Biserica așa a fost dintotdeauna! În Biserică au trăit, deopotrivă, și cei foarte deștepți și cei analfabeți, și oameni onești și perverși de tot felul, și oameni cu coloană verticală și profitori de tot felul, și Sfinți și păcătoși. A cere acum ca Biserica să fie  formată „numai din Sfinți” înseamnă a te considera „mai drept” decât Acela, Care a spus că: „Nu [Οὔ]! Ca nu cumva, adunând neghinele, să smulgeți dimpreună cu ele [și] grâul [μήποτε, συλλέγοντες τὰ ζιζάνια, ἐκριζώσητε ἅμα αὐτοῖς τὸν σῖτον]. Lăsați-le a crește împreună pe amândouă până la seceriș [Ἄφετε συναυξάνεσθαι ἀμφότερα μέχρι τοῦ θερισμοῦ]!” [Mt. 13, 29-30, BYZ]. Adică până la judecata Mea.

Și dacă Domnul nu îi scoate din calcul pe cei păcătoși, dacă nu îi scoate din Biserică, dacă nu îi scoate de la mântuire, iar viața Bisericii trebuie să fie propovăduită tuturor neamurilor [Mt. 29, 19], atunci nu putem avea o Biserică formată numai din Sfinți, iar Biserica nu poate să își întrerupă dialogul cu cei eterodocși și cu păgânii, ci, dimpotrivă, ea trebuie să îl potențeze continuu. Și astfel, ambele motivații ale extremismului ortodox cad! Pentru că nu din dragoste de teologia Bisericii, ei nu mai dau pe la Biserică, și nu din iubire pentru teologia ei, aceștia se cred „sfinți”, ci dintr-un orgoliu lipsit de evlavie și de frică de Dumnezeu. Pentru că se cred „mărturisitori” ai credinței ca marii Sfinți Mărturisitori ai Bisericii, dar luptând împotriva unității și a păcii Bisericii. Pe când aceia au luptat împotriva ereziilor și nu a unor păcate personale ale ierarhiei Bisericii. Au luptat pentru cauza profundă a Bisericii și nu pentru că au fost jigniți și nedreptățiți în mod personal.

Însă motive de sminteală, în Biserică, vor fi oricând! Dacă vrei să te smintești în mod neapărat, dacă vrei să te doară inima din cauza neevlaviei unora din Biserică sau a lipsei lor de credință, e foarte ușor de făcut. Căci dacă compari viețile Sfinților cu viețile noastre, dacă compari teologia Bisericii cu câte nu facem noi, fiecare dintre noi în parte, găsești tot atâtea motive de îndepărtare de Biserică.

Numai că Biserica e singurul loc al mântuirii noastre! Aici e singurul loc în care noi ne împlinim cu adevărat. Și dacă toți suntem păcătoși și bolnavi, dacă toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu ca să trăim și să ne mântuim, a ne scoate ochii unii altora pe motive de păcătoșenie, înseamnă a nu ne căuta niciunul interesul real în Biserică. Pentru că interesul nostru, al tuturor, e mântuirea noastră, vindecarea noastră duhovnicească, și nu disputele!

Noi venim la Biserică și suntem oamenii Bisericii nu pentru că nu păcătuim niciunul, nu pentru că nu avem niciunul vreo problemă, ci, dimpotrivă, pentru că avem probleme interioare multe și nerezolvate.

Aici e spitalul nostru duhovnicesc! Aici noi venim pentru ca să ne oblojim rănile! Și când eu am mâna ruptă, iar tu ai nevoie de un transplant de rinichi, chiar dacă boala mea mi se pare „mai mică” decât a ta, fără El, fără Medicul nostru, al tuturor, rămânem tot nevindecați. Și nu pot râde de tine, pentru că și eu sunt în aceeași oală cu tine. Și eu am probleme cu sănătatea ca și tine.

Dar dacă știm că suntem cu toții bolnavi, atunci trebuie să ne știm cu toții interesul de fond: că toți avem nevoie de vindecarea de la Dumnezeu.

De aceea, eu n-am iubit niciodată extremismul religios! Nu mi-a trecut niciodată prin cap „să mă separ” de Biserică sau „să inventez” o altă „Biserică” pe premisa că eu aș fi „mai sfânt” decât alții. Și mulți extremiști ortodocși, indiferenți religios, ortodocși și eterodocși m-au întrebat de-a lungul timpului „de ce nu mă cert” cu ierarhia Bisericii, de ce „refuz” să văd derapajele oamenilor din Biserică, de ce accept „să fiu călcat” în picioare și „nedreptățit”. Iar răspunsul meu a fost și este același: „Eu văd păcatele altora! Le văd, nu sunt orb și nici nu îmi acopăr ochii ca să nu le văd! Eu văd mai bine decât mulți cine nu suntem noi, Slujitorii Bisericii, și câte ne lipsesc nouă și Bisericii, dar, în același timp, îmi văd și patimile mele, și iubesc în mod nespus unitatea și pacea Bisericii. Pentru că problemele mele cu alții din Biserică nu trebuie să pericliteze mântuirea altora. Iar dacă ei vor să îmi pună piedici, eu nu vreau să fac asta, pentru că eu îmi știu și îmi caut interesul, interesul real în Biserică: mântuirea mea și a tuturor oamenilor. De aceea nu mă las smintit de derapajele oamenilor din Biserică, nu fac din ele un capăt de țară, nu confund păcatele oamenilor Bisericii cu Biserica, pentru că eu trăiesc cu Dumnezeu în Biserică și știu că El are grijă de mântuirea tuturor”.

Așadar, iubiții mei, trebuie să căutăm interesul major al nostru și nu interese minore și meschine! Iar de interesul nostru major, de mântuirea noastră, ține și păstrarea unității Bisericii. Pentru că lupta împotriva Bisericii e lupta împotriva lui Dumnezeu, Care este fundamentul Bisericii.

De aceea, praznicul de azi al Bisericii ne arată că nu trebuie să ne călăuzim în viața noastră după presupuneri, după exagerări, după povești părut adevărate, după previziuni dubioase, ci după adevărata revelare a lui Dumnezeu. Căci atunci când oamenii credeau că Sfinții lui Dumnezeu iubesc separatismul, ghetoizarea, certurile religioase, cei trei Sfinți Ierarhi ai Bisericii au apărut în vedenie unui alt Sfânt al lui Dumnezeu, aflat încă în viață, și au vorbit prin el întregii Bisericii. Și ei au mărturisit Bisericii de pe pământ despre realitatea Bisericii din cer. Căci Biserica e una în cer și pe pământ, dar despre Sfinții lui Dumnezeu din cer aflăm numai dacă ei ni se revelează nouă, după voia lui Dumnezeu. Și Sfinții Ierarhi și Teologi a toată lumea, astăzi pomeniți, ne-au spus că sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu și că împreună Îl slăvesc pe Dumnezeu și se roagă pentru noi și că teologiile lor trebuie citite împreună și armonizate în noi înșine într-un tot unitar. Pentru că fiecare și-a scris teologia prin luminarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu spune lucruri contrare oamenilor, ci le revelează, pe măsura lor, aceeași realitate a Lui.

Așa că, teologia Bisericii are multiple nuanțe personale, pentru că e scrisă de mulți Sfinți Părinți, dar ea are un fond comun. După cum Biserica e compusă din milioane de oameni, dar pe toți ne leagă credința și viața Bisericii. Și dacă ieșim din unirea interioară cu Dumnezeu, pe care o trăim în Biserica Sa, atunci suntem de unii singuri.

Iubiți, vă rog, Biserica lui Dumnezeu și trăiți ca mădulare vii și conștiente ale ei, în unire intimă cu Dumnezeul mântuirii noastre! Iubiți Biserica și dăruiți-vă toată viața Bisericii Sale! Pentru că a fi cu Biserica înseamnă a fi cu Dumnezeu, și a trăi în Biserică înseamnă a trăi în slava Lui cea dumnezeiască. Dar trăim în Biserică numai împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, pentru că Împărăția Lui este a tuturor celor credincioși lui Dumnezeu. Amin!

---

[1] Începută la ora 10, pe 25 ianuarie 2018, zi de joi, cu soare, dar -5 grade afară.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Αλέξιος_Α΄_Κομνηνός.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.

Iubiții mei[1],

din păcate, trăim într-o lume etajată și segregată în mod radical în era „egalității de șanse”.

La etajele superioare ale lumii noastre locuiesc oamenii plăcerilor rafinate, ai divertismentului luxos, ai estetizării minuțioase. Pentru că au bani (indiferent de cum i-au câștigat), pentru că sunt în posturi cheie, pentru că ei conduc lumea noastră.

La etajele de jos ale blocului societății și, mai ales, în subsolurile lui mizere, locuiesc cei care trăiesc de pe o zi pe alta, cei cărora nu le ajung banii de la un salariu la altul sau de la o pensie la alta, cei care au înțeles că munca și onestitatea și profesionalismul nu sunt de ajuns pentru a deveni miliardari, dimpreună cu cei care vor să parvină. Care vor să se cocoațe spre „înălțimea” blocului. Și cei care au parvenitismul în inimă sunt cei care se malează cel mai bine pe nevoile celor care plătesc. Sunt oamenii ideali ai capitalismului.

De aceea, noi trăim într-o lume ahtiată după bunăstare, după distracții facile și care își îmbracă golul interior în haine „la modă”. Pentru că nu ne mai interesează cum suntem cu adevărat, ci cum ne percep ceilalți.

Și pierdem o groază de timp și de bani pentru „a ne sincroniza” cu cei din jurul nostru, cu tendința dominantă a societății, renunțând la ceea ce vrem cu adevărat, pentru „o mobilitate” interioară socială, care ne aduce profit imediat.

Pentru că mulți au înțeles că trebuie să își trăiască viața ca pe un continuu joc riscant, ca pe o continuă adulmecare a oportunităților de tot felul, de care trebuie să profite fără scrupule. Iar pentru omul cameleonic al zilelor noastre, care are principii de viață utilitarist-hedoniste, banii nu au valoare morală, ei nu se câștigă pe măsura muncii depuse și a specializării personale, ci prin tot felul de tertipuri. Câștigă bani la jocuri de noroc, câștigă bani pe piața neagră, câștigă bani „legali” din driblarea și forțarea legii, câștigă bani din intimidarea oamenilor onești, care se simt singuri în fața nedreptăților, a abuzurilor de tot felul. Și toate aceste matrapazlâcuri se petrec în mijlocul tuturor și cu știința tuturor! Toți știm cum se îmbogățesc unii peste noapte și de ce își permit luxul pe care și-l permit.

Dar ce putem face?! Cum poate să schimbe ceva omul simplu, care nu are nicio putere?!! Așa că suntem complici la diverse nedreptăți sociale. Suntem complici indiferent dacă vrem sau nu vrem, pentru că societatea noastră e coruptă în ea însăși. Și „tăcem”, și „ne vedem de treabă”, trăind aparența unei lumi „civilizate” și „principiale”, pentru că suntem neputincioși în fața avalanșei de rău și de nedreptate din societatea noastră. Pentru că nu știm care e corupt și care nu e, care e de partea legii și care o manipulează după bunul plac, cine e cu Dumnezeu în inimă și cine e cu potrivnicul Lui. Și încercăm să trăim cu corupția de tot felul în jurul nostru ca și cu o măsea stricată care ne doare, câteodată mai mult, alteori mai puțin, până uităm de ea și de durere sau până când măseaua ne cade de la sine. Pentru că nu poți scăpa de corupția interioară din societate, dacă oamenii în care ea există nu se schimbă. Numai când mor marii corupți, marii factori de stres ai societății, se mai liniștesc lucrurile. Dar apar întotdeauna alții, care vor să le ia locul celorlalți, celor morți…pentru ca să nu avem niciodată liniște.

Iar noi, cei săraci și care trăim modest, le știm pe ale noastre, cei bogați și foarte bogați le știu pe ale lor, iar viețile noastre nu se intersectează decât în mod aparent. Pentru că pot trece și ei cu mașina pe unde trecem noi, pot să stea lângă noi la Biserică sau într-o instituție, pot să locuiască aproape de noi, însă ei nu trăiesc ca noi. Ci trăiesc în lumea „lor”, separată de lumea „noastră” și de greutățile ei, pentru că își permit lucruri pe care noi nu ni le permitem și mulți nici nu visăm la ele.

Însă lumea „lor” sau lumea „noastră” poate fi la fel de goală interior, la fel de stearpă, de neroditoare, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi. Căci lumea, care trăiește fără Dumnezeu, își maschează în mod jalnic nefericirea. Pentru că fericirea, împăcarea interioară, bucuria nu sunt aduse în noi de banii, de casele și de funcțiile pe care le deținem, ci de relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii. De relațiile reale cu Dumnezeu și cu oamenii.

Oricâte ai avea, oricine ai fi, orice ai face, dacă ești rupt de Dumnezeu și de Biserica Lui, și trăiești separat de oameni, ești singur și nefericit. Și nicio distracție nu te poate scoate din nefericirea ta, din neîmplinirea ta profundă, din mormântul interior în care te-ai autozidit, până nu ieși de acolo prin pocăință, prin întoarcerea la Dumnezeu și prin retrăirea unor relații normale cu oamenii. Adică a unor relații bazate pe adevăr, pe prietenie, pe bunătate, pe frumusețe interioară duhovnicească.

Căci pentru azi, iubiții mei, pentru ziua de azi când începem Triodul, adică perioada liturgică ce ne conduce spre Învierea Domnului, Domnul ne-a spus o parabolă [Lc. 18, 10-14] despre noi și despre lumea noastră. Ne-a spus o parabolă, privind „către unii care erau convinși în ei înșiși că sunt «Drepți» [πρός τινας τοὺς πεποιθότας ἐφ᾽ ἑαυτοῖς ὅτι εἰσὶν Δίκαιοι] și care îi disprețuiesc [îi disprețuiau] pe ceilalți [καὶ ἐξουθενοῦντας τοὺς λοιπούς]” [Lc. 18, 9, BYZ].

Și dacă privim în noi cu atenție, mai toți ne credem „Drepți”, ne credem „extraordinari”, ne credem „de neînlocuit”. Și unii chiar rostim cu glas mare superbia noastră, care nu se bazează pe fapte extraordinare, ci pe o falsă părere de sine.

De aceea, ca să ne smerească pe toți, ca să ne coboare din falsa grandomanie de care suferim profund, Domnul își formează parabola în jurul a două persoane, care ambele trăiau în „lumea lor”. Ambele trăiau în bula grandomaniei personale. În cercul strâmt[2] al imaginării de sine, ambele persoane crezându-se a fi „centrul” lumii.

Căci fariseul trăia în bula lui religioasă, pe când vameșul în bula câștigului necinstit. Fariseul se credea „foarte sfânt” în formalismul lui religios, în trăirea epidermică, de suprafață, a cultului cerut de Dumnezeu, deși el era departe de sfințenia cerută de Dumnezeu, ca cerul de pământ, pe când vameșul se credea „foarte important” la nivel social, atâta timp cât toți îl mituiau ca să scape de el cu mărfurile lor. Și, mutatis mutandis, orice creștin ortodox cu o falsă părere despre trăirea lui religioasă, se crede un om „sfânt” și nu poți să faci nimic cu el, pentru că „le știe pe toate mai bine decât toți” și „îi întrece pe toți sfinții în experiență”, pe când, un om aflat într-o poziție instituțională importantă, care e flatat de toți cu minciuni care mai de care mai abjecte, ajunge să trăiască mirajul că „lumea se învârte în jurul său”.

Însă oamenii care își trăiesc unicitatea în mod rău, în mod pervers, în mod egoist, ajung să trăiască paralel cu realitatea, ajung să trăiască într-o minciună perpetuă, pentru că nu se raportează în mod real la Dumnezeu și la oameni. Și de aceea, Domnul ne spune această parabolă pentru ca să ne arate că halucinația religioasă nu este o sfântă experiență religioasă, ci o amăgire de sine, pe când recunoașterea păcătoșeniei proprii în fața lui Dumnezeu și cererea milei Lui e întotdeauna o îndreptare a noastră. O ieșire a noastră din viața cea rea, păcătoasă, pentru a trăi curat, cuvios, frumos împreună cu Dumnezeu.

Căci vameșul nu s-a îndreptat, nu a devenit mai bun când lua mită, când băga bani nedrepți în buzunar, ci numai atunci când a zis: „Dumnezeu[le] [Ὁ θεός], iartă-mi mie, păcătosului [ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ]. Pentru că numai El ne iartă, de la El vine iertarea noastră, și noi suntem păcătoși în fața Lui și nu „Sfinți”. Și numai când ne pocăim, noi ieșim din bula noastră mincinoasă, din globul de sticlă al falsei păreri despre noi înșine, și ne vedem cu adevărat adâncul nostru. Și când ne vedem păcătoși, noi Îl vedem pe Dumnezeu ca singura noastră sursă de viață și de îndreptare, Îl vedem pe El ca centrul lumii noastre. Căci ne-am descentrat din egoism, ne-am stricat tabloul „frumos” despre noi înșine, cel în care noi eram „centrul” lumii noastre, și vedem astfel, cu ochii sfinți ai pocăinței, adevăratul centru al întregii existențe: pe Dumnezeu. Căci El ține toate în mâna Sa, în jurul Lui se învârte întreaga existență, pentru că toți cei smeriți pe El îl laudă.

Însă fariseul care se laudă pe sine, care se autoelogiază în rugăciunea sa, rămâne în bula lui mincinoasă. El crede că „nu e” ca ceilalți, el crede că „și-a împlinit” toate îndatoririle sale religioase [Lc. 18, 11-12], de aceea „nu se simte vinovat cu nimic”. Dar și noi, când venim să ne spovedim, și în loc să ne spunem păcatele noastre, cele pe care le-am făcut, noi spunem „ce n-am făcut” sau „ce au făcut alții”, crezându-ne „Drepți” în mod închipuit, suntem farisei care nu vrem să ne îndreptăm, care nu vrem să spargem bula părerii „bune” și false despre noi înșine, pentru că ne place mințirea de sine.

Ne plac laudele nemeritate, ne plac distincțiile nemuncite, ne place satanica închipuire de sine, adică aceea în care noi suntem „centrul” lumii și „ocupăm” locul lui Dumnezeu.

De aceea, chemările Bisericii la post, la rugăciune, la spovedirea păcatelor, la îndreptarea vieții sunt resimțite de societate ca niște „amestecări abuzive” ale lui Dumnezeu în viața noastră. Și, ca o portavoce, societatea relativistă moral îi strigă Bisericii: „De ce e nevoie de post? De ce ne predicați o renunțare la tabieturile noastre? De ce să renunțăm noi la plăcerile noastre? De ce să nu fim noi înșine, și să ne transformăm în marionete ale Bisericii?”. Pentru că societatea avidă de plăcere consideră că Biserica vrea „să îi strice cheful de viață”. Ea crede că Biserica are rolul de „a o mutila” sentimental. Însă Biserica nu îl cheamă pe omul credincios la omorârea poftei lui de viață, nu îl cheamă la mutilări corporale, nu îl cheamă la transformarea lui într-o ființă asocială, ci la înduhovnicirea lui, la sfințirea lui, la înfrumusețarea lui ontologică, adică la reala lui împlinire personală.

Pentru că toate virtuțile dumnezeiești ale vieții ortodoxe, ale vieții eclesiale, îl fac pe omul credincios un om profund, un om frumos interior, un om echilibrat, un om smerit, un om comunicativ, un om bun și nu un duhnos, un tocsun, un răutăcios. Viața teologică a Bisericii îl îndumnezeiește pe om, îl face un locaș viu al lui Dumnezeu, și această viață e plină de pocăință, de recunoașterea de sine în fața lui Dumnezeu. Iar de pocăință e în stare și cel de la etajul superior și cel de la parterul și subsolul societății. De aceea, pocăința îi unește pe oameni între ei și strică separarea păcătoasă dintre oameni, pe care banii, funcțiile, statutul social o instituie. Pocăința ne adună în Biserică pe cei mulți și diferiți, pe cei din toate straturile societății, și ne face împreună frați și surori întru Dumnezeu.

Pentru că pocăința ne scoate din lumea paralelă în care trăim și ne aduce împreună în Biserică, pentru ca să trăim cu Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, iubiții mei, dacă ne pregătim pentru Postul Mare, să începem pregătirea noastră bine, duhovnicește! Adică coborând în pocăință și în vederea de sine. Fiindcă Dumnezeu ne cheamă pe toți la relația cu Sine și cu semenii noștri, pentru ca să creștem în mod organic în Biserică. Să creștem întru oameni duhovnicești, în oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, împodobiți cu toată fapta bună, dar și cu toată smerenia, recunoștința și mulțumirea față de Dumnezeu. Căci El este Cel care ne susține în fiecare clipă și El e tăria și bucuria noastră pururea. Iar dacă tot cel care se smerește pe sine va fi înălțat de către Dumnezeu [Lc. 18, 14], atunci să alegem smerenia Lui, care e mai bună decât toate, și cu ea să ne îmbrăcăm zilnic! Pentru că orice lucru bun am face noi, nu îl facem de unii singuri, ci doar împreună cu Dumnezeu. Și de aceea nu avem niciun motiv de mândrie și de înălțare cu mintea pentru binele pe care îl facem, căci fără El nu putem face nimic bun [In. 15, 5].

Vă doresc mult spor duhovnicesc în perioada aceasta premergătoare învierii Domnului! Și El să ne călăuzească pe toți la voia Lui, care e mai bună decât multe vieți [parafrază la Ps. 62, 4, LXX[3]]. Amin!

---

[1] Scrisă în ziua de 23 ianuarie 2018, o zi de marți, începând de la ora 10 dimineața. Afară ninge lin și e un grad.

[2] Aluzie la primul vers din ultima strofă a Luceafărului. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Luceafărul_(Eminescu).

[3] Căci în LXX avem: „că mai bună [este] mila Ta decât viețile [ὅτι κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωάς]”.