Dacă cineva a urmărit, pe platforma noastră Teologie pentru azi, de la început, din 2007, evoluția articolelor/ comentariilor mele literare, a înțeles ceva rar, ceva ce nu poate înțelege din studiile publicate gata într-o carte tipărită.

Și anume, a înțeles că adevărata critică literară este rodul multor ani de reflecții și de notări și rescrieri ale acestor reflecții.

De fapt, acest lucru se poate spune despre noi amândoi, pentru că, în ce-l privește pe Părintele Dorin, ați putut urmări în direct înaintarea cugetării lui ca teolog dogmatician, predicator, poet/ scriitor, gânditor care percepe și reflectă pozițiile ideologice ale lumii de azi…

Spun că e un fenomen rar, pentru că cititorul obișnuit, până acum, nu a putut avea ocazia de a intra în bucătăria gândirii la acest nivel.

Și aceasta deși Părintele Dorin a făcut de multe ori apel la oamenii culți să iasă în față și să scrie zilnic sau cât de des pot, pentru ca cititorii să ia cunoștință nu numai de produsul finit, fasonat și refasonat, al muncii lor depuse într-o perioadă anume, ci și cu etapele și – implicit – cu dificultatea și eventualele impedimente pe care le presupune un asemenea efort.

Nu știu de ce, dar am impresia că efortul nostru, de pe Teologie pentru azi, mai mult a descurajat decât să încurajeze lumea spre un asemenea experiment. Cu toate că intenția și apelurile noastre (și toate gesturile noastre de ofertă de carte online gratuită) au fost, de la bun început, în sensul de a încuraja demersurile de acest fel în spațiul românesc. Și aceasta pentru a putea să facem, cât de cât, concurență (în sensul de a ține piept) subculturii, manelismului, mallurilor ideologice anti-tradiție, promiscuității morale etc.

Într-un cuvânt, am considerat amândoi – la inițiativa Părintelui Dorin, recunosc, nu a mea – că unui construct mamut și ultraeclectic de tip postmodern, care are sectoare și derivații pretutindeni în societate, nu i se poate răspunde decât tot printr-o construcție imensă, care să îi opună un volum de muncă corespunzător, în sensul creației valorice, dacă vrem cu adevărat supraviețuim ca ortodocși.

Însă nimeni nu ni s-a asociat și nici nu și-a mai asumat nimeni o asemenea strategie în folosul Ortodoxiei și al culturii române.

Mai mult, onlineul ortodox îmi dă impresia că mai toată lumea a înțeles că se poate rezista prin…imitație, reproducere și plagiat…Prin subterfugii ieftine și ușoare. Or, într-o asemenea perspectivă sau atitudine nu poate să stea decât eșecul mântuirii noastre, eșecul, mai devreme sau mai târziu, al oricărei încercări de a salva credința noastră în societatea de azi sau de a convinge pe alții de adevărul/ autenticitatea ei.

Efortul nostru conține ceva atractiv pentru mentalitatea postmodernă, în sensul în care postmodernitatea cere să vadă măruntaiele gândirii, dorește să intre în intimitatea tuturor proceselor de creație și de fabricație. Desigur, pe atât pe cât omul poate vedea și înțelege…

Cu toate acestea, niciun postmodern declarat nu ne-a urmat încă apelul sau exemplul. Niciun alt scriitor, intelectual, om de cultură sau teolog nu vrea să fie în avangardă la acest capitol.

Și aceasta pentru că, în ciuda declarațiilor, toți trăiesc în secolul trecut, al intimității apărate.

Însă, într-o epocă în care toată lumea, inclusiv la noi, a scos la vedere sau ca subiect de discuție și de creație, în public, tot ceea ce Creștinismul a socotit și socoate rușinos și nedemn de etalat, în schimb, intimitatea proceselor de gândire și de creație constituie pe mai departe un secret încuiat în seif de oțel și protejat cu cifru.

Iar motivul îl reprezintă ipocrizia pură, temerea că o astfel de dezvăluire ar putea strica imaginii de diamant nezgâriat pe care mulți încearcă să și-o confecționeze cu încăpățânare, dar care nu înseamnă decât o zbatere falimentară a unui egocentrism fără fundament adânc în valoare.

Poate că situația aceasta nu este foarte bine sesizabilă acum, dar se va vedea mult mai bine în viitor…

Did you like this? Share it: