Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Poemul Gemenii este mai mult decât o dramă istorică, și anume o dramă ontologică, reprezentată alegoric. Cei doi frați gemeni, „ca umbra cu ființa asemeni”, Sarmis și Brigbel, simbolizează ipostazierea alegorică a unui alt avatar eminescian (altul decât dubletul Dionis/ Dan), în care ființa nemuritoare (spiritul curat, care aspiră la o iubire sfântă) și ființa muritoare (umbra, omul teluric, pasional și ucigaș, Cain și Iudă) sunt în mod dramatic puse să se confrunte, ca două personaje diferite. Iar scena confruntării este, de fapt, cum zicea Dostoievski, inima/ sufletul omului.

Într-o variantă a Luceafărului, Dumnezeu îi răspunde cererii acestuia de a fi dezlegat de nemurire pentru a-și împlini pasiunea erotică acuzându-l de rebeliune (pentru că orice păcat înseamnă împotrivire față de Dumnezeu și aduce su sine moartea): „Hyperion, care rebel/ Răsai din lumi cu soare/ Cine nu are moarte-n el/ Acela nu mai moare”[1]. Ceea ce ne îndrumă a interpreta că Hyperion este Luceafăr din cauza și pentru femeie. Pentru ea, Hyperion devine „Luceafărul cel de dureri”[2].

Poetul sugerează că în fața, dar și din cauza femeii sau a amorului (ca motiv fundamental, deși nu unicul), a devenit un demon, un înger căzut, un Luceafăr (steaua Afroditei), un slujitor al Venerei, pe altarul căreia nu dorise să-și verse „al gândurilor sânge”, propunându-și inițial abstinența ascetică (chiar dacă nu într-un cadru monahal).

Dumnezeu îi oferă lui Hyperion soluția înțelepciunii, în locul amorului: „Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”. Este ilustrată aici controversa lăuntrică pe care a purtat-o întreaga viață poetul, între a se dedica pasiunii erudit-ascetice sau pasiunii erotice (a se vedea Floare albastră, Scrisoarea II, etc.). Mustrarea pe care i-o adresează Părintele ceresc este că n-a cerut de la El, precum Solomon, eterna înțelepciune.

În Înțelepciunea lui Solomon se afirmă: „Prin înțelepciune voi avea nemurire […] am înțeles că nemurirea este rodul legăturii cu înțelepciunea. […] Dumnezeule al părinților și Doamne al milei […] dă-mi mie înțelepciunea care stă aproape de scaunul Tău” (Înțel. 8. 13, 17; 9. 1, 4) – putem spune că Luceafărul zboară până la scaunul Părintelui[3] –, ceea ce rimează foarte mult cu versurile amintite: „Cere-mi cuvântul meu dentâi,/ Să-ți dau înțelepciune?”. Răspunsul lui Dumnezeu este, cu alte cuvinte: nu-mi cere un amor pasager (o oară de iubire), ci ceea ce are valoare eternă, „înțelepciune”.

Prin înțelepciune, Cuvântul care „a fost la început” (In. 1, 1) a creat „cerul și pământul” (Fac. 1, 1). „Prin înțelepciune, Domnul a întemeiat pământul, iar prin înțelegere a întărit cerurile” (Pild. lui Sol. 3, 19). Această înțelepciune ar fi trebuit să o ceară Luceafărul: înțelepciunea creatoare, iar nu amorul care o distruge.

Chiar și înțelepciunea parțială a unui Buddha, Platon sau Orfeu (menționați în strofele următoare ale Luceafărului) era preferabilă în locul cererii pe care a adresat-o Hyperion, de a muri pentru îngăduința unei legături erotice pasagere.

Solomon însuși a căzut în plasa tentației: „ieșind din templul sacru lasă gândul lui să cadă,/ Căci amorul îl așteaptă cu-a lui umeri de zăpadă” (Memento mori). În poemul Rime alegorice, referința la Solomon este ocurentă: e-un divan /…/ Ședea regina basmelor măiastră –/ Lumină lumea gândurilor mele. /…/ Ochii adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe,/ Cum împăratul Solomon îi scrie,/ Cu-a lor priviri de-ntunecime slabe”[4].

În monologul interior al lui Ștefăniță, îndrăgostit, din drama Ștefan cel Tânăr, citim: „Solomoane, împărat al iudeilor! Tu, înțelept, muiai degetele tale molatece în sunetele sfinte a arfei lui Dumnezeu și coardele sale [de] aur lăudau pre Domnul…Ce-ți păsa ție de femei, când în inima ta domnea Împăratul împăraților, îmbrăcat în hlamidă de lumină albă [ca în Memento mori], coronat cu coroană de sori (s. n.)[5]! …Eu…în inima mea o femeie a intrat atuncea [când preocuparea lui esențială era adorarea lui Dumnezeu] când credeam că nu mai pot iubi…o femeie…o sântă…// știu eu?… poate o vrajă (s. n.)!

O femeie mi-a întors cugetele și m-a făcut să uit că-s Domn! Gândiri molatece și nebunești, o nepăsare desperată pentru toată lumea…iată sufletul meu înnoptat! Solomoane! Pe tine nu te-a-nnebunit o sută ale tale, pe mine mă tâmpește închipuirea uneia numai…care nu-i a mea. Cine-i ea? Cine poate fi? Știu eu?: Voi eu s-o știu?…Lucrul ce mă omoară e că nu-i a mea! Blondă…ca Nordul…frumoasă ca icoana cea sfântă a Fecioarei Mariei!”[6].


[1] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 447.

[2] Idem, p. 408.

[3] În basmul cules de Kunisch, zmeul/ duhul îi răspunde fetei: „Fie după cum dorești! Mâine voi zbura în [la] Scaunul Domnului și-i voi duce înapoi nemurirea și puterea pe care mi le-a dăruit…”. Apoi, „pe când feciorul de împărat zbura cu frumoasa fată, zmeul cel puternic zbura la Scaunul lui Dumnezeu”, cf. Cezar Papacostea, Filozofia antică în opera lui Eminescu, în vol. Eminescu și clasicismul greco-latin. Studii și articole, op. cit., p. 108.

[4] A se vedea Eccl. 12, 12: „Scrisul de cărți este fără sfârșit, iar învățătura multă este oboseală pentru trup”.

O parafrază extinsă aflăm în Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 64: „celor ce multe lumânări în citeala cărților topesc, ochii trupului la vidére să tâmpăsc. Iară celora ce niciodată pre slove au căutat, macar că vidérea ochilor mai ascuțită ș-au păzit, însă neștiința în întunérecul și în tartarul necunoștinții i-au vârât”.

[5] În Mureșanu (tablou dramatic), apare Lumina care spune: „Eu vin din centrul lumei încoronat de sori”. De asemenea, în Ondina, se face referire la inima lumilor, în versurile: „Muzica sferelor: Seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o încongioară,/ Dictând în cântece de fericire/ Stelelor tactul lor să le inspire”. Se deduce, prin urmare, că muzica sferelor este o arie cosmică a planetelor, a cărei partitură e condusă, spre a fi armonică, de cântările ierarhiilor îngerești din jurul „inimii lumilor” care nu poate să fie decât „centrul lumei încoronat de sori”, reprezentând tronul Dumnezeirii.

Ioana Em. Petrescu deviază sensul spre o interpretare convenabilă în spiritul filosofiei antice: „Inima lumilor (platonicianul Suflet al lumii) e adorată de serafii-puteri (sufletele sau inteligențele angelice ale aștrilor)…”, cf. Eminescu – modele cosmologice…, op. cit., p. 40.

Autoarea ignoră faptul că Eminescu uzează și în alte con-texte de această asociere pe care o face între cântările îngerești și muzica sferelor („Te-ai dus, te-ai dus din lume, o! geniu nalt și mare,/ Colò unde te-așteaptă toți îngerii în cor,/ Ce-ntoană tainic, dulce a sferelor cântare”… (La mormântul lui Aron Pumnul); „Ești o notă rătăcită/ Din cântarea sferelor,/ Ce eternă, nefinită,/ Îngerii o cântă-n cor?” (La o artistă) etc.) și preferă să interpreteze optica eminesciană exclusiv prin apelul la filosofia greacă și la Platon.

Pe de altă parte, inima ca centru al lumii este o preluare și o extindere a unui concept isihast și nu platonician, în conformitate cu care „inima este centrul în trei chipuri privindu-se: ca un centru firesc, ca un centru mai presus de fire și ca un centru afară de fire”, cf. Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simțuri, op. cit., p. 161.

[6] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 152.