Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Poemul În căutarea Șeherezadei exprimă deplasare/ orientarea a lui Eminescu, în căutarea înțelepciunii, de la Nord la Sud, dinspre Apus către Orient și dinspre patima femeii către înțelepciune – în versuri presărate cu destul de multe simboluri/ alegorii eminesciene esențiale, despre care am discutat anterior în paginile acestei lucrări, introduse aici într-o formulă sublimată, lipsită de orice context sau enunț suplimentar explicativ, și pe care le vom semnala în fragmentele selectate mai jos:
În mări de Nord [aluzie la Shakespeare?], în hale lungi și sure
M-am coborât și am ciocnit cu zeii,
Atârnând arfa-n vecinica pădure.
M-am îndulcit cu patima femeii,
În stele i-am topit aurul din plete
În poale-am scuturat piatra cameii /…/
Apoi m-am dus – ea plâns-a.
Mi-a deschis marea porțile-i albastre
Și Nordul frig durerea caldă stins-a.
M-am dus spre Sud[1] – und-insule cu glastre
Gigantici se ridic’ din sfânta mare,
C-oștiri de flori, semănături de astre.
Și și-a îmflat eterna mea cântare
Aripele de pară-n cer pornite,
Pân’ am pierdut pământu-n depărtare,
De unde-albastre scândure-s urnite.
De gânduri negre-i grea antica-mi navă:
Nu știu [:] pe vane căi-s ori menite?
Viața mea-i ca lanul de otavă:
E șeasă făr-adânc și înălțime.
Vulcanul mort și-a stins eterna lavă.
Dar ah! ce văd? /…/ Din ce în ce un rai în depărtare /…/
E Orientul. /…/
Corabiei apusene grea de gânduri
Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul;
Frântă de stânci se risipește-n scânduri.
Ce întâlnesc întâi pe țărm e-un tumul –
Proroc prea sigur al vieței umane,
Tu ești cenușa iară viața-i fumul.
Nu crede însă că în doruri vane
Caut norocul spre-a te-afla pe tine,
Noroc lumesc – zâmbiri aeriane!
Las pe-alții să zidească din ruine
Zidiri de-o zi pe răbdătoarea spată
A vechiului pământ, ce nu-i de mine.
În furnicarii din Apus ei toată
Viața-și fac doruri nebune,
Nu știu că-n lume nu-i ceea ce cată.
Ei caut-adevăr – găsesc minciune.
Neam vine și neam trece – toți se-nșeală.
Eu adevăr nu cat – ci-nțelepciune.
Căci mintea cea de-nțelepciune goală,
Oricât de multe adevăruri știre-ar,
Izvor de amărâre-i și de boală.
În ladă aur oricât grămădire-ar
Cu aur nu se stinge-n veci amarul
Și Pace numa-n inimă-i găsire-ar.
Ușor trage prezentul la cântarul
Înțelepciunii… Și ea-i fericirea.
Cu-a Răsăritului averi samarul
Eu mi-l încarc – cu-a lui gândiri gândirea[2].
Eu pasu-ndrept colo înspre cărunții,
Gigantici muri ce-n câmpi îi sădi firea. /…/
Ah! e cetatea cea strălucitoare
Unde-mpăratul Indiei reșade:
Un soare însuși este el sub soare.
Nevasta lui e-acea Șeherezade,
De-nțelepciune plină și de frumusețe:
Ș-a o privi doar soarelui se cade.
/…/ – o virgină Itală. /…/ – „Eu am știut, străine,
Că ai să vii – a dorurilor pradă –
Ca să m-asculți, și să duci de la mine,
A-nțelepciunii și-a frumseții floare,
Să luminezi gândirile din tine.
Eu am știut – profetă vrăjitoare –
S-atrag cu-a tainelor și-a basmei rază
Poeți cu inimi ceruri-doritoare”.
Întâlnirea seamănă cu aceea dintre Solomon și regina Saba, numai că în acea situație regina era cea care venea să asculte înțelepciunea lui Solomon – mai mult, în Rime alegorice, ochii Șeherezadei „adânci ca două basme-arabe/ Samăn cu-aceia ai reginei Sabbe”[3]. În disputa interioară dintre eros și sofia, opțiunea lui Eminescu înclină mai mult spre cea din urmă. Într-o scrisoare adresată Veronicăi, pe care am citat-o și altădată, îi spunea: „Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr?”[4].
[1] Același sens al evoluției poetice îl va asuma și Ion Barbu.
[2] Rămâne însă de cercetat mult mai profund înțelesul versurilor: „Corabiei apusene grea de gânduri/ Sinistre – eu pe valuri îi dau drumul;/ Frântă de stânci se risipește-n scânduri. /…/ Cu-a Răsăritului averi samarul// Eu mi-l încarc – cu-a lui gândiri gândirea”. Gestul din urmă – chiar dacă metaforizat/ alegorizat –, de a încărca lucruri de preț și de-a porni într-o caravană spre a străbate deșertul sau o distanță importantă, este și acesta simptomatic pentru lirica eminesciană, întâlnindu-l în Dumnezeu și om („Sarcini de-aur și de smirnă ei [regii magi] încarcă pe cămile”) ori, cosmicizat, în Memento mori („Caravane de sori regii”…), unde „universu-n rugăciune” migrează spre un final care ni se pare totuși tainic. Dacă explicația ar fi că totul se întoarce în neființă, de ce e nevoie de atâtea simboluri și alegorii pentru a înfățișa această întoarcere în întunericul neființei?
Se integrează Eminescu unei mișcări de recuperare culturală a Orientului și Levantului, care începe de la Cantemir (admirator și imitator al literaturii și sintaxei arabo-persane) și se continuă apoi cu Isarlâcul lui Ion Barbu, cu Craii mateieni, cu Creanga de aur a lui Sadoveanu și cu literatura oriental-exotică a lui Mircea Eliade? Încearcă literatura română să nu se dezică de porțile Orientului, ci să se personalizeze prin poziția sa favorabilă, între Orient și Occident?
Au înțeles și au ascultat de acest testament poetic Ion Barbu, Vasile Voiculescu, Mateiu Caragiale, Mihail Sadoveanu și Mircea Eliade?
Declarația versificată a lui Eminescu, din acest poem, ni se pare uimitoare, având în vedere că cei mai mulți s-au obișnuit să-l considere un poet al Hyperboreei, conviv cu Odin și zeii Valhalei, admirator al lui Shakespeare, geniala acvilă a Nordului, al dacilor nordici ori al vestului italo-francez mediteranean etc. Or, înțelepciunea pare a proveni mai degrabă din Orient, preferată fiind adevărurilor din Apus. Ceea ce ne face să credem că Eminescu nu a adoptat filosofia occidentală, ci a adaptat-o unui sistem de gândire mult mai generos.
Reținem opinia lui Mircea Anghelescu, degajată din acest poem, dar și dintr-o analiză mai amplă a relației poetului cu Nordul și cu Orientul: „Orientul este deci și o țară a înțelepciunii, pe care a câștigat-o cu prețul unor experiențe milenare; în acest sens, ea se opune Apusului, tărâm al vieții trepidante și al căutărilor nebune, al goanei după nimicuri, pe care alții le întemeiază pentru o zi. Or, ceea ce caută poetul nu e știința, și ea limitată și neputincioasă («Vană e-a-nvățaților ghicire»), ci înțelepciunea. […] Cumulând în sine moștenirea unei vechi tradiții, cunoscute din cărțile populare, și viziunea sa proprie asupra istoriei umanității, strălucită manifestare a geniului său romantic, imaginea Orientului la Eminescu apare drept cea mai deplină și mai originală dezvoltare a temei în poezia românească din toate timpurile”, cf. Literatura română și Orientul, op. cit., p. 162, 164.
[3] E o suprapunere fundamentată pe înțelepciunea care le caracterizează.
[4] Dulcea mea Doamnă/ Eminul meu iubit. Corespondență inedită Mihai Eminescu – Veronica Micle, ediție îngrijită, transcriere, note și prefață de Christina Zarifopol-Ilias, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 124.