Mircea Ivănescu, Versuri, ed. îngrij., cuv. înainte și tabel cron. de Al. Cistelecan, Ed. Humanitas, București, 2014, 369 p.

*

Mircea Ivănescu a fost un poet „cam fără public”, p. 6. Poezia lui are „un tonus polemic inepuizabil”, p. 6.

Mircea Ivănescu s-a născut la București pe 26 martie 1931, p. 13. A terminat Facultatea de Litere, secția Franceză, în 1954, p. 14. Se va căsători cu Stela Pricopescu, care era mai mare decât el cu 11 ani, p. 14. De când i-a murit soția în 1999, poetul a început să bea și a renunțat să mai scrie poezie, p. 14. În 1956 îl cunoaște pe Matei Călinescu, p. 15.

În 1958 își vinde casa părintească, p. 15. În 1968 publică primul volum de poezie, p. 16. În 1993, din partea USR, primește premiul pentru întreaga operă, p. 19. În 1997 a devenit cetățean de onoare al orașului Sibiu, p. 20.

Radu Vancu și-a scris teza doctorală cu titlul Mircea Ivănescu. Poezia discreției absolute. O susține în 2006 și o publică în 2007, la Ed. Vinea, p. 22. În 2004 primește DHC la Sibiu, pe 26 martie, de ziua lui, p. 22. În 2005 a fost operat de 3 ori la rinichiul drept. Și moare pe 21 iulie 2011, p. 22.

„amintirile mele sunt mingi – nu se sparg niciodată”, p. 27. „vorbele lasă urme”, p. 28. „ca un arici/ cu țepile împinse în afară ne era așteptarea”, p. 30.

„un sfârșit de după-amiază cu [un] soare scăzut”, p. 32. „un timp sufletesc în mișcare”, p. 39. „și-a uitat/ certitudinea pe care o duce întotdeauna cu el”, p. 41.

„moartea este o revedere”, p. 48. „asurzitoarea lumină a tăcerii”, p. 49. „după aproape o viață”, p. 50. „o fată cu mișcări liniștite”, p. 52. „drumul nostru/ lung și șerpuitor prin zăpadă – asemenea călătoriilor/ de noapte ale colindătorilor”, p. 53-54.

„minciuna e cu adevărat/ o mlaștină în care te pierzi”, p. 55. „era într-o rochie întunecată, copilăroasă”, p. 57. Compară singurătatea cu febra pe timp de noapte, p. 58. Și minciuna are realitatea ei, p. 64. „un câine de aer”, p. 69.

„un plăcut/ aer de dezordine”, p. 76. „delicata sa bufniță blondă”, p. 80. „marele său pulover cu tunet/ de soare”, p. 83. „mopete e singur în oricare dintre amiezile acestea cernite”, p. 87. „timpul fără dimensiuni”, p. 91. „marginea trupului ei”, p. 92. „umbrarul/ celor mai singuratece gânduri”, p. 94. „și iarăși va fi iarnă”, p. 97.

„orice te învață/ închipuirile e numai o minciună”, p. 132. „întrebări foarte personale”, p. 134. „i se/ încetiniseră și privirile”, p. 139. „mari păduri de tristețuri”, p. 141. „un cerc de mare tăcere”, p. 142. „părul ei lent”, p. 151. „sparte lumini cenușii”, p. 153. Peninsula ca o palmă uriașă, deschisă, p. 153.

„o lumină înghețată”, p. 159. „încă mai singuri rămânem”, p. 161. „gâtul uscat țâșnindu-i deodată-n lumină”, p. 165. „Am să-ți spun odată ce înseamnă ființa – ceva/ din tine, ca un colț de pătură, pe care îl iei/ între două degete – și îl ridici, mototolindu-l –/ și-l arunci pe urmă la loc”, p. 170.

„lumina voalată”, p. 171. „mortuar ningea”, p. 182. „lividă s-a desfăcut clipa în ninsoare”, p. 182. „un dens/ val de tăcere”, p. 190. „orice/ este o nemișcare adâncă”, p. 193. „am stat o clipă fără de vreme”, p. 194. Casele vechi sunt triste, p. 195. „fricile de atunci sunt fără culoare”, p. 196.

„credeam că moartea este lumina/ pe care o regăsești când deschizi ochii”, p. 227. „tăceri moi/ de zăpadă”, p. 227. „mi se făcea somnul întreg un urlet”, p. 230.

„o siluetă se luptă cu ninsoarea”, p. 232. „timpul trece lunecător”, p. 237. „labirinturile sunt vorbe”, p. 244. „îmbrânciți în ceață”, p. 254. „țăndările tăcerii”, p. 255. „privindu-mă cu uriașă deschidere a luminii”, p. 259. „pașii lui zvâcniți, grei”, p. 260. „șoapte mocnite/ în ei înșiși”, p. 283.

„tinerețea lor știe foarte bine/ că lucrurile nu sunt simple deloc”, p. 284. „în soarele cu limpezimi tot mai fără putere”, p. 290. „paharul mărunt”, p. 311.   „un infim/ surâs”, p. 314. „vorbele făcându-se o perie”, p. 323.

În p. 325 folosește cuvântul Harz scris fără majusculă. E vorba de un munte din Germania[1]. „vremea/ în jur se rostogolește alene”, p. 345. Folosește cuvântul menadă în p. 347. Menada = bacantă, femeie destrăbălată[2].

Mircea Ivănescu a scris o poezie lipsită de entuziasm, o poezie rece și plină de închidere în sine. O poezie care nu te atrage, ci, dimpotrivă, te plictisește prin lipsa ei de adevăr și de directețe. Eu am citit cartea de față pentru că am avut-o la îndemână și nu pentru că m-a pasionat. Am citit-o, pentru ca să nu mai vreau să o citesc vreodată.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Harz_(Mittelgebirge).

[2] Cf. http://www.dex.ro/menadă și http://www.dex.ro/bacantă.