Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 29-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi, la odovania praznicului Botezului Domnului, Evanghelia zilei [Lc. 17, 12-19] ne-a vorbit despre boală, despre vindecarea de boală și despre recunoștința noastră față de Dumnezeu, Cel care ne vindecă pe noi de toate bolile noastre. Și nu ne-a vorbit despre orice fel de boală Evanghelia de azi, ci  despre lepră [λέπρα] [Lev. 13. 2], despre una din bolile contagioase ce au înspăimântat lumea de-a lungul istoriei, care e o boală infecțioasă gravă ce te desfigurează, care îți distruge pielea, oasele, mușchii, organele interne[2], și despre care Scriptura ne spune că este „ca zăpada [ὡσεὶ χιών]” [Ieș. 4, 6, LXX], atunci când atacă pielea trupului omenesc. Iar cine era bolnav de lepră în Israil, pe acela legea lui Dumnezeu îl socotea necurat [ἀκάθαρτός] [Lev. 13, 11, LXX]. Și cine era necurat din cauza acestei boli trebuia să se îmbrace în niște veșminte rupte, să umble cu capul gol și să-și acopere gura [Lev. 13, 45, LXX]. Și toți știau că el este necurat și nu se atingeau de el. Ba, mai mult, cel bolnav ieșea afară din tabără și trăia separat de oameni [Lev. 13, 46, LXX], într-o singurătate dureroasă, plină de tristețe.

Iar toate aceste lucruri nu au fost stabilite de către oameni, ci de Dumnezeu, pentru că El a transmis aceste indicații Sfinților Moisis și Aaron, conform Lev. 13, 1, LXX.

– Însă de ce a stabilit Dumnezeu toate aceste lucruri în cazul leprei?

– Pentru că, prin ele, ne-a vorbit în mod tainic despre adevărata boală, despre boala păcatului din noi înșine. Despre boala care ne distruge interior în mod zilnic. Pentru că orice păcat ne face necurați înaintea lui Dumnezeu. Și când păcătuim, noi ne rupem veșmintele evlaviei, ieșim din starea slujirii lui Dumnezeu și ne comportăm ca niște oameni ieșiți din minți, care mergem oricum pe stradă și ne permitem să spunem orice. Păcătuim și mergem cu capul gol, fără frică de Dumnezeu. Păcătuim și ne permitem să credem că nu avem niciun stăpân, pentru că ne războim interior cu Stăpânul nostru. Și în loc să ne cerem Lui iertare pentru ceea ce păcătuim, noi ne închidem gura, mergem cu mâna la gură, pentru ca să nu Îl lăudăm pe El pentru toate binefacerile Lui din viața noastră. Și ne separăm de comunitatea Bisericii, deși suntem creștini, și trăim ca păgânii, pentru că credem că păcatele sunt „viața noastră”. Dar ele sunt boala noastră, sunt moartea noastră, sunt cele care ne distrug interior. Și de aceea, cât timp ne place să fim necurați și departe de Dumnezeu, noi ne complăcem în boală, în starea de moarte duhovnicească.

…Sfântul Lucas surprinde starea de separare de comunitate a celor 10 bărbați leproși prin sintagma: „care au stat la depărtare [οἳ ἔστησαν πόρρωθεν]” [Lc. 17, 12, BYZ]. Ei nu s-au apropiat de Domnul, pentru că își știau statutul lor social dat de către boală, de către lepră, ci I-au cerut ajutorul de la distanță. Și I-au spus: „Iisuse, Stăpâne, miluiește-ne pe noi [Ἰησοῦ, Ἐπιστάτα, ἐλέησον ἡμᾶς]!” [Lc. 17, 13, BYZ].

Pentru că începutul vindecării de boala păcatului e tocmai acesta: să recunoști cu adevărat că ești robul păcătos al Stăpânului tău, al lui Dumnezeu, al Celui care te-a făcut pe tine. Pentru că tu nu te-ai creat pe tine însuți, ci tu ai fost făcut de către El. Tu ești făptura mâinilor Sale. Tu ești creația iubirii Lui dumnezeiești. De aceea, orice păcat al nostru Îl vizează pe El, e îndreptat împotriva Lui, îl facem împotriva Sa. Pentru că orice păcat al nostru încalcă voia Lui cu noi. Orice păcat al nostru e o cădere din relația noastră cu El sau o întoarcere obstinată a feței noastre de la El.

Dar când recunoști că El e Stăpânul care miluiește, care iartă, care vindecă, care îl învie pe om din moartea lui sufletească, recunoști în mod explicit că tu față de El ai păcătuit tot timpul și că întoarcerea ta la El e întoarcerea ta la Viața prin excelență, la Izvorul vieții, pentru că de la El este și viața biologică și cea duhovnicească. Și dacă El te vindecă de bolile tale sufletești, le poți duce cu mulțumire pe cele trupești, pentru că știi că ele sunt consecințele păcatelor tale. Însă, dacă ești bolnav la suflet, dar, în mod aparent, ești sănătos la trup, la ce îți folosește binele trupesc, dacă ești departe de Dumnezeu?

Și acest bine trupesc aparent, această sănătate relativă, trecătoare, e pentru mulți încrederea lor în viață. Și pentru că sunt sănătoși în mod aparent, dacă se simt în putere, ei cred că pot păcătui în continuare. Numai că viața aceasta nu ni s-a dat pentru păcătuire, ci pentru sfințirea noastră. Viața aceasta, care este atât de scurtă și care trebuie trăită atât de responsabil, este cea în care se stabilește veșnicia noastră. Pentru că timpul vieții noastre pământești este o pregătire continuă pentru veșnicia cu Dumnezeu, pentru comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui și, în același timp, e o pregustare a vieții veșnice cu Dumnezeu. Pentru că aici, în Biserica Lui, noi nu trăim agățați de funia răsplătirilor celor veșnice ale lui Dumnezeu, nu trăim doar din nădejdi eshatologice, ci noi ne împărtășim încă de acum de arvuna răsplătirilor viitoare, pentru viața cea cuvioasă pe care o ducem. Căci viața Bisericii e viața noastră umplută de slava lui Dumnezeu. Și la orice slujire a Bisericii noi suntem biserici cu toate ușile și ferestrele deschise, prin care intră slava lui Dumnezeu și ne inundă cu totul. De aceea, știm cine suntem, adică creștini și robi ai lui Dumnezeu, știm cui Îi slujim, adică lui Dumnezeu, pentru că suntem robii Lui și, împlinind poruncile Sale, noi știm și unde mergem. Pentru că ne sfințim viața și mergem continuu pe calea spre cer, spre Împărăția Lui cea veșnică.

Dar dacă te declari agnostic, adică un om care te împotrivești cunoașterii revelate de Dumnezeu, ce știi despre tine, despre drumul tău și despre finalitatea vieții tale? Dacă te declari ateu, adică un om fără de Dumnezeu, ce știi tu despre tine și despre lumea din jurul tău? Pentru că știința umană, oricât de evoluată ni se pare nouă astăzi, e abia la începutul odiseei sale. Noi cercetăm materia aceste lumi și a trupului nostru, ne cercetăm pe noi și lumea din jurul nostru de 7527 de ani[3], și încă suntem la începutul cunoașterii materiei și a omului. Pentru că sufletul omului nu poate fi cunoscut cu instrumente materiale, ci numai în mod duhovnicește, adică sfințindu-ne viața.

De aceea, știința viitorului trebuie să fie parteneră loială vieții și experienței Bisericii. Pentru că ea trebuie să  îmbine știința experimentală, cea obținută cu ajutorul instrumentelor științifice și tehnologice umane, cu cunoașterea directă, duhovnicească, a sufletului uman și a lumii, pe care omul credincios o poate avea în cadrul experiențelor sale mistice eclesiale. Însă, dacă orice om, indiferent de religia și starea lui sufletească, poate face experiențe științifice și poate trage concluzii în funcție de observațiile sale directe, în ceea ce privește cunoașterea mistică, pe ea nu o poate avea oricine, ci numai oamenii duhovnicești ai Bisericii. Din acest motiv, adevărata știință a viitorului va avea de-a face cu Biserica, pentru că se va dezvolta în Biserică. Fiindcă numai oamenii duhovnicești ai Bisericii pot vorbi despre realitatea și cuprinderea pe care o are sufletul uman înduhovnicit.

Și cine cunoaște științific și duhovnicește în același timp creația lui Dumnezeu, acela cunoaște în mod totalizator, căci privește lumea ca pe un întreg rațional, creat de un Dumnezeu, Care a sădit rațiunea Lui în orice parte a creației Sale. Pentru că orice lucru a creat El poartă amprenta Lui și ne vorbește despre El, despre Dumnezeul mântuirii noastre.

De aceea, omul păcătos, omul căzut, e omul în care a intrat moartea, ca o consecință a păcatelor sale, dar el este, în mod fundamental, creația lui Dumnezeu. Păcatele noastră afectează, îmbolnăvesc creația lui Dumnezeu, dar ele nu ne desființează ontologia noastră, adică modul în care am fost făcuți de către El. Tocmai de aceea, omul bolnav, omul păcătos, se poate vindeca, pentru că Dumnezeu îl poate vindeca! Dar pentru ca omul să se vindece e nevoie ca el să se arate Bisericii. El trebuie să vină în Biserică și să se lase vindecat de Preoții Bisericii. Pentru că Dumnezeu lucrează prin Preoții Lui la vindecarea noastră, a tuturor celor care ne mărturisim păcatele și primim iertarea Lui.

„Mergând, arătați-vă pe voi înșivă preoților [Πορευθέντες ἐπιδείξατε ἑαυτοὺς τοῖς ἱερεῦσιν]!” [Lc. 17, 14, BYZ], le-a spus Domnul celor 10 leproși.

– De ce tocmai preoților?

– Pentru că Dumnezeu stabilise, în Lev. 13, că preoții sunt cei care decid când cineva e bolnav de lepră sau când el s-a vindecat de această boală. Dar Dumnezeu a stabilit ca această boală să fie arătată preoților vechitestamentari, pentru că El a stabilit în mod tainic ca Preoții Bisericii să se ocupe de bolile sufletești ale oamenilor. Pentru că Preotul Bisericii, fiind plin de harul lui Dumnezeu și de puterea de a ierta păcatele oamenilor și de multă experiență duhovnicească, nu numai că poate depista bolile sufletești ale credincioșilor sau patimile lor, ci el le și poate vindeca, prin remedii duhovnicești, și poate ierta păcatele care îi împovărează pe oameni.

Psihologul, psihiatrul, psihanalistul stau și ei de vorbă cu pacienții, cu cei bolnavi sufletește, îi înțeleg și îi ajută în modul în care pot să o facă, dar nu îi pot despovăra de păcatele lor. Căci una e să îți povestești păcatele în fața unui psiholog și alta e să îți spovedești păcatele înaintea lui Dumnezeu și a Duhovnicului tău. La psiholog, te bucuri că îți spui sufletul cuiva și că el te înțelege sau că încearcă să te înțeleagă. Iar mărturisirea ta îți dă o anume liniște sufletească. Însă în Taina Sfintei Mărturisiri, când îți mărturisești păcatele în fața lui Dumnezeu și a Preotului Duhovnic, nu simți doar că ești înțeles și ajutat să treci peste căderile tale, ci simți, cu toată ființa ta, că Dumnezeu te ridică din păcatele tale și că te umple de slava Lui. Pentru că aici, în Taina Mărturisirii a Bisericii, nu Preotul e cel care te despovărează de păcatele tale, ci Dumnezeu prin Preot face acest lucru. El, Dumnezeu, Cel cu care te-ai războit tot timpul, te iartă de păcatele tale pe care le-ai spovedit! Preotul doar rostește iertarea lui Dumnezeu la nivel uman, te încredințează de ea, de aceea pe care o simți în toată ființa ta.

Pentru că, mai întâi de toate, Dumnezeu te iartă de cele pentru care tu te pocăiești și pe care le mărturisești cu durere în Taina Mărturisirii, iar, la urmă, Preotul te dezleagă de ele, de păcatele tale, pentru că și Dumnezeu te-a iertat pentru acestea.

Și pentru că așa stau lucrurile și nu altfel, tocmai de aceea „și a fost, când se duc ei [spre templu], [că] s-au curățit [καὶ ἐγένετο ἐν τῷ ὑπάγειν αὐτούς, ἐκαθαρίσθησαν]” [Lc. 17, 14, BYZ]. S-au curățit mergând pe calea lui Dumnezeu! S-au curățit când au ascultat de Dumnezeu! Pentru că și curățirea noastră de patimi se face în Biserică, ascultând de Dumnezeu și acceptând toate remediile vindecătoare ale Bisericii. Iar remediile, medicamentele Bisericii sunt multiple și toate sunt vindecătoare.

Medicament duhovnicesc e rugăciunea, dar și postul, medicament sfânt este iertarea vrăjmașilor, dar și milostenia. Te vindeci dacă te spovedești, dar și dacă te împărtășești cu Domnul. Te vindeci dacă primești sfaturi verificate în experiența personală pastorală, dar și dacă citești cărți sfinte. Curăția sufletească și trupească, părerea smerită despre tine și faptele tale, pacea minții și a inimii, atenția la gânduri și la mișcările trupului, privegherea continuă, cumpătarea în cuvinte, gesturi și fapte, umilința minții și a inimii, neiubirea de câștig păcătos, lipsa de vanitate, nedorința de înavuțire, mulțumirea cu tot ceea ce primim de la Dumnezeu sunt remedii sfinte ale Bisericii. Cărțile Dumnezeieștilor noștri Părinți sunt pline de experiența mântuirii. Dacă am citi continuu Scriptura Bisericii, Viețile Sfinților, cărțile lor cele preadumnezeiești, cultul Bisericii, am vedea ce învățătură cerească am găsi în ele. O învățătură care ne face să trăim dumnezeiește pe pământ, să trăim ca și când am fi în cer, și care ne luminează despre multiple taine dumnezeiești.

Căci postmodernitatea noastră caută experiențe puternice, caută senzații tari, caută divertisment unic, dar le caută numai în zona ocultă și în exagerări de tot felul. Adică acolo unde ele nu sunt. Pe când Biserica și viața ei oferă cea mai mare experiență umană, cele mai tari senzații și simțiri sufletești și trupești și delectări unice ale sufletului și ale trupului. Pentru că cea mai mare și cu adevărat unică experiență umană e vederea lui Dumnezeu întru slava Lui. Iar cine se curățește pe sine de patimi întru smerenie, cine e luminat de Dumnezeu prin vederi sfinte și dumnezeiești, și crește mereu în sfințenie, acesta trăiește în mod zilnic cele mai mari împliniri și bucurii sfinte.

Sexul, băutura, drogurile nu sunt „extatice”. Ele nu ne dau „cea mai mare experiență” a acestei vieți sau „nu ne scot afară” din marasmul nostru cotidian, ci ele doar exacerbează și dereglează simțurile noastre. Fiindcă numai în extaz, în vederea lui Dumnezeu, trăind în mod smerit în Biserica Lui, noi suntem ridicați mai presus de simțuri și de timp, și vedem, în veșnicia lui Dumnezeu, ceea ce El ne dăruie să vedem, spre mântuirea noastră. Și, da, aceasta, vederea lui Dumnezeu, e cu adevărat unică în viața omului! E cu adevărat unică și curățitoare și luminătoare și sfințitoare a sufletului și a trupului nostru, pentru că e coborârea lui Dumnezeu la noi, pentru a ne ridica la El. Căci El ne dă să vedem, atunci când dorește să facă acest lucru, taine dumnezeiești care ne sunt de folos nouă. Care sunt spre mântuirea noastră și a Bisericii.

Pentru că orice vedenie dumnezeiască e spre folosul tuturor celor credincioși și nu doar spre folosul Sfântului care a trăit-o. Fiindcă Dumnezeu ne-o dă să o trăim spre folosul nostru și al întregii Biserici, pentru că, prin ea, El ne învață cele ale Sale.

…Toți se vindecă! Toți 10 se vindecă. „Dar unul dintre ei, văzând că a fost vindecat [εἷς δὲ ἐξ αὐτῶν, ἰδὼν ὅτι ἰάθη] [de Dumnezeu], s-a întors [ὑπέστρεψεν] [la Iisus Hristos, la Fiul lui Dumnezeu întrupat], cu glas mare slăvindu-L pe Dumnezeu [μετὰ φωνῆς μεγάλης δοξάζων τὸν Θεόν]” [Lc. 17, 15, BYZ].

Pentru că există o întoarcere de la fața lui Dumnezeu, adică o alunecare în groapa păcatului, a nerecunoștinței, dar și o întoarcere spre Dumnezeu cu recunoștință. Căci atunci când nu mai recunoști de unde îți vine viața, când nu mai recunoști că viața ta constă în dependența ta totală de Dumnezeu, te afunzi în păcat, te scufunzi în moarte. Dar când El te scoate din moarte, din moartea păcatului, atunci întoarcerea Ta spre El înseamnă…recunoștință. Recunoașterea faptului că El este Izbăvitorul tău din moarte.

Și recunoștința are nevoie de o continuă recunoaștere a Lui. Trebuie să Îl recunoști continuu pe El în creația Sa și în tine, pentru ca să Îi fi recunoscător pentru toate. Și ca să recunoști continuu prezența Lui trebuie să priveghezi cu gândul la El. Trebuie să I te rogi mereu Lui, să postești pentru a fi suplu pentru El, să ierți toate aproapelui tău ca să fii luminat de El în mod continuu. Și astfel înțelegi că toate virtuțile au legături interioare unele cu altele, după cum păcatele se nasc unele din altele. Și ca să crești în virtute, trebuie să crești în toate virtuțile dumnezeiești, adică să le lucrezi pe toate.

…Dar cel care s-a întors „și a căzut pe fața [sa] la picioarele Sale, mulțumindu-I Lui [καὶ ἔπεσεν ἐπὶ πρόσωπον παρὰ τοὺς πόδας Αὐτοῦ, εὐχαριστῶν Αὐτῷ]” [Lc. 17, 16, BYZ], ne spune Sfântul Lucas, era samaritis [Σαμαρείτης] [Ibidem]. Era din Samaria [Σαμάρεια][4], dintr-o regiune considerată de către evrei ca fiind una a păgânilor.

Însă, când avuseseră aceeași boală, cei 10 erau un grup al bolnavilor, al celor scoși în afara taberei. Dar acum, după vindecarea lor, Domnul scoate în evidență faptul că cel recunoscător nu face parte dintre israiliți, ci el este un alogen [ὁ ἀλλογενὴς] [Lc. 17, 18, BYZ], un străin. Și face acest lucru nu pentru ca să îl disprețuiască pe străin, ci pentru ca să remarce faptul că, deși el e străin și păgân, acesta știe să fie recunoscător, în comparație cu fiii lui Israil, care erau oameni ai dreptei credințe, dar pe care o trăiau formalist.

Căci dacă un păgân știe să fie recunoscător lui Dumnezeu, atunci când primește mila Lui, cum nu știe un om credincios Lui?

Însă formalismul religios sau trăirea aparentă a credinței dă acatiste la altar, aprinde lumânări în Biserică, face pomeniri de 40 de zile, de jumătate de an, la un an, până la 7 ani din an în an, dar nu crede în iertarea lui Dumnezeu. Formalismul respectă obiceiurile sfinte ale Bisericii, dar se îndoiește de eficacitatea lor. Sau le respectă fără să se gândească la vreo finalitate a lor.

Tocmai de aceea, nouă dintre ei pleacă acasă după minune și numai unul recunoaște că minunea e un dar al lui Dumnezeu față de el și nu un merit personal. Și samaritisul se întoarce la Domnul și cade la picioarele Lui, pentru că El era autorul minunii. Căci minunile nu au un autor „necunoscut”, ci întotdeauna numai Dumnezeu face minuni. El Se arată preaminunat prin minunile Sale față de noi și fiecare minune e spre pocăința și întoarcerea noastră la El.

Însă, observăm din Evanghelia de azi, că o minune nu e de ajuns pentru a ne converti, pentru a ne întoarce la pocăință. Deși Dumnezeu ne scoate cu viață dintr-un accident de mașină, deși El ne vindecă de vreo boală, deși El ne dă loc de muncă, deși El ne dă milioane de daruri pe fiecare zi, cu toate acestea noi rămânem aceeași stâncă de piatră! Sau chiar dacă recunoaștem câteva minute sau o zi că El ne-a scăpat în mod minunat de la moarte, uităm repede minunea Lui și ne întoarcem la viața noastră păcătoasă.

Pentru că nu doar o minune, ci mii de minuni nu sunt de ajuns ca să ne scoată din somnul păcatului, dacă noi nu vrem să ne trezim la realitate și să ne plângem păcătoșenia proprie. Iar minunile Lui actuale sunt pentru cei necredincioși și slabi în credință, pentru că Tradiția Bisericii are deja pentru noi un cer de mărturii ale minunilor Sale.

…Ce i-a spus Domnul samaritisului? „Ridicându-te, mergi! Credința ta te-a mântuit pe tine [Ἀναστὰς πορεύου· ἡ πίστις σου σέσωκέν σε] [Lc. 17, 19, BYZ].  Și credința lui a fost încrederea în El, în Cel care i-a poruncit să se ducă la preoți, și care, mai apoi, s-a dovedit recunoscătoare, pentru că el a venit la Domnul în mod smerit și a recunoscut că El a fost vindecătorul său.

Ce ar fi făcut samaritisul, dacă credința ar fi însemnat pentru el doar „o simplă luare la cunoștință de minune, fără nicio urmare concretă”? Nu ar fi făcut nimic din punct de vedere religios! S-ar fi dus acasă, s-ar fi bucurat că e viu și sănătos și nu ar fi simțit nevoia să fie recunoscător pentru darul acesta prea mare al minunii, pentru că credința ar fi fost pentru el ceva „pur mental, fără nicio relație cu lumea concretă”. Dar samaritisul s-a întors la Biserică, s-a întors la Cel care l-a vindecat și I-a mulțumit, pentru că credința era plină de dinamism pentru el, de lucrare, de manifestare reală și concretă a bucuriei și a mulțumirii.

Căci ce se întâmplă cu noi dacă câștigăm la loto? Sau dacă primim o moștenire neașteptată? Ne bucurăm în mod exploziv, ne manifestăm în mod năvalnic, cu toată ființa noastră. Și ne manifestăm astfel, când câștigăm niște bani sau niște case. Atunci, cu cât mai mare este manifestarea bucuriei și a veseliei noastre duhovnicești, când avem o vedenie sau se petrece cu noi o minune? Pentru că credința reală se manifestă prin toată ființa noastră. Și noi suntem un foc aprins de credința în Dumnezeu, suntem o bucurie de neoprit atunci când ne bucurăm întru El și facem voia Lui și El ne bucură cu bucurii dumnezeiești.

Pentru că Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul nostru [Lc. 17, 20, BYZ]. Și El în noi revarsă toate minunile și toate bucuriile și cutremurările cele dumnezeiești ale veseliei celei tainice. De aceea, noi nu facem teoretizări abstracte despre El și viața Lui cu noi în cărțile noastre teologice, ci mărturisim nesfârșitele Lui minuni din viața noastră. Pentru că Dumnezeu, ieri și azi și în veci Se va revela nouă în mod preaminunat și ne va umple mereu de vederile Sale cele preasfinte, pentru ca să ne încredințeze și mai deplin de preamarea Sa bunătate și de sfințenia Lui cea copleșitoare.

De aceea, iubiții mei, noi, cei care ne-am umplut de slava lui Dumnezeu în aceste sfinte zile, prin gustarea din apa milei Sale, să fim recunoscători Lui pentru toate binefacerile Sale, știute și neștiute de noi, din viața lumii! Să ne bucurăm și să ne veselim dumnezeiește de mila Lui, prin care ne rabdă pe noi, păcătoșii, și ne trage mereu spre pocăință! Pentru că toată milostivirea și darea cea bună din viața noastră vin de la Dumnezeul nostru treimic și a Lui e slava, cinstea și închinarea în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la 9. 23, pe 9 ianuarie 2018, într-o zi de marți, înnorată, cu 4 grade afară.

[2] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lepră.

[3] Căci potrivit cronologiei romeice/ bizantine, Domnul S-a născut la 5509 ani de la facerea lumii, cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Cronologia_Creației_în_Imperiul_Bizantin. Și adunând 5509 cu 2018 rezultă că suntem în anul 7527 de la facerea lumii.

[4] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Samaria_(oraș).

Did you like this? Share it:

Previous

Isaias, cap. 55, cf. LXX

Next

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 5, cf. LXX

10 Comments

  1. Justin

    Binecuvântați! Cred că e adevărat ce spuneți, că simțim răsplătirile lui Dumnezeu chiar acum, în viața noastră, bineînțeles fiecare după măsura lui de înduhovnicire la care a ajuns. Sfintia voastră și alții care sunt îmbunătățiți vă simțiți inundați de slava lui Dumnezeu. Alții mai puțin, doar puțină ușurare și liniștire a sufletului (mulți spun că vin la Biserică pentru acestea). Dar cert e, din cate am observat eu, că mulți care încearcă și ei să vină la slujbe și să trăiască cât de cât creștinește au și sufletul mai ușor decât cei cu păcate mari și multe și sunt feriți de Dumnezeu de rele mari. Așa mi se pare mie. Iar cei care fac păcate mari nu știu ce înseamnă această bucurie interioară de la Dumnezeu și pace care face mai mult decât averea și luxul la care visează lumea de azi.
    Mulțumim foarte mult pentru predică, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, e adevărat, domnule Justin: bucuria și pacea lui Dumnezeu nu le pot avea cei care nu încearcă să trăiască în mod evlavios! Iar prezența la Biserică e un mare folos pentru oricine. Pentru că fiecare primește după inima lui, după concentrarea la rugăciune și la citire, după sporirea lui interioară. Vă doresc numai bine și vă mulțumesc pentru comentariu! Spor în toate!

  2. Flori

    Doamne ajuta! M-am intrebat mereu de ce nu sunt de ajuns zeci si sute sau mii de minuni pentru convertirea unora dintre noi si inca nu am ajuns la niciun raspuns. Aceeasi pietrificare de care vorbiti vad uneori si in mine nu numai in altii si nu inteleg de ce. Daca vreti sa ne spuneti mai multe… Multumesc!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Ca întăriturile inimii să nu existe în inima noastră, doamnă Flori, ar trebuie să ne pocăim pe fiecare zi. Adică să ne facem inima plină de durere și de învinovățire de sine pentru păcatele noastre. Și de această continuă zdrobire a inimii avem nevoie zilnic după convertire, care este o iluminare dumnezeiască în viața noastră.

      Căci pocăința e cea care pregătește convertirea, dar, mai ales, o face lucrătoare în viața noastră. Iar înainte de convertire, pocăința noastră e formată din simțământul neîmplinirii fundamentale și din nevoia de iubire. Nu ne simțim bine cu noi înșine, cu cine suntem și ce facem și nu avem stabilitate interioară, pentru că nu simțim iubirea lui Dumnezeu în noi înșine. Și de aceea ne coacem interior pentru primirea revelării lui Dumnezeu sau a credinței în El.

      Și când Dumnezeu ni Se arată într-un anume fel și ne convinge de realitatea Lui și de iubirea Lui veșnică pentru noi, de aici încolo pocăința noastră devine o continuă plângere a lucrurilor care ne fac improprii lui Dumnezeu. Pentru că începem să citim despre păcate și despre virtuți și aflăm cu adevărat lucrurile de care suntem vinovați în relația cu Dumnezeu. Căci și când nu credeam, tot lui Dumnezeu Îi greșeam. Dar acum, când înțelegem cât am păcătuit, pocăința noastră devine vie și continuă, pentru că păcatele noastre sunt cele care ne țin departe de simțirea lui Dumnezeu în viața noastră. Și vedem, că pe cât ne pocăim, pe atât ne simțim mai apropiați de Dumnezeu. De aceea, pocăința zilnică devine modul nostru de-a fi.

      Vă doresc numai bine și mult spor în tot ceea ce faceți!

  3. Doina

    Mulțumim foarte mult, Părinte, atât pentru predică cât și pentru explicații. Doamne ajută!

  4. Violeta

    Doamne ajuta parinte! As vrea sa imi raspundeti la o intrebare. La sfarsitul Ecteniei celor chemati, cand preotul spune: Cei chemati capetele voastre Domnului sa le plecati!, este gresit daca noi cei botezati ne inchinam si facem semnul cruci?
    Va multumesc parinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Nu, n-are de ce să fie greșit! Dar cred că, mai degrabă, ar trebui să ne rugăm atunci pentru cei care se vor boteza sau așteaptă să se boteze în întreaga lume. Și prin asta am arăta că le înțelegem dorința sfântă de a deveni creștini. Vă mulțumesc pentru întrebare, doamnă Violeta! Numai bine!

  5. Meletie Adelfos

    Mulți trăim agățați de funia răsplătirilor celor veșnice pentru că nu putem simți harul. E o trăire în incertitudine permanentă dar nu avem râvna celor care au dragoste fierbinte pentru Dumnezeu și care simt harul Său. Doar îndulciri micuțe. Rugați-vă și pentru noi ca totuși să nu ne dea afară din Împărăția Sa! Sărut mâna, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dumnezeu să ne întărească pe toți, Frate Meletie, ca să simțim slava Lui în noi înșine! Vă mulțumesc pentru comentariu și vă doresc numai bine! La mulți ani!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy