Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Alte variante ale Luceafărului ne descoperă apelul la iconografie: fiica de împărat, de care se îndrăgostește, îi pare inițial o vergină pură, o sfântă („A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodată/ Din rude bune-mpărătești/ Fecioară prea-curată // Și era una la părinți/ Și una-n toate cele/ Cum e Maria între sfinți/ Și luna între stele”[1]), pentru a descoperi ulterior că „nu-i decât femeie” (Gelozie) „și vrea a fi femeie” (Icoană și privaz).

Totuși, Luceafărul ne vorbește despre acea fecioară curată, idealul său, care trebuia să fie „cum e Fecioara între Sfinți”. Chiar atributul „din rude mari împărătești”, care pare să indice doar originea nobiliară, ascunde o realitate superioară, pentru că este preluat din culegerea hagiografică a lui Dosoftei, unde se precizează că „tatăl Svinții sale, Preacistii [al Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu], Ioachim, era de rudâ împărăteascâ[2] (adică din neamul lui David). În vreme ce, în poemul Atât de fragedă, poetul spune fără ocolișuri: „Ş-o să-mi răsai ca o icoană/ A pururi Verginei Marii,/ Pe fruntea ta purtând coroană –/ Unde te duci? Când o să vii?”.

Tot într-o variantă a Luceafărului, completează ceea ce afirmă în poemul Înger de pază, făcând recurs, ca semn al vehemenței, la un episod hagiografic (cel mai probabil): „Oricare mândru început/ Cu un sfârșit se-ncheie/ Când îngerul au dispărut/ Rămâi cu o femeie// Dar totuși nu sfârșești de spus/ Și-ncepi aceleași plângeri/ Căci când femeile s-au dus/ Din nou s-arată îngeri”[3].

Multe dintre poemele eminesciene sfârșesc prin a ilustra desfășurarea unui conflict interior, polemica gândurilor și războiul sentimentelor, de o intensitate tulburătoare. Concluzia experienței amoroase pare o revenire, sub o altă formă (totuși transparentă) sau din alt unghi, la reflecțiile inițiale:

Iubit-ai?… Ah! un caier de cânepă nu-i moale,
Nu-i blond cum e podoaba cea dulce-a frunții sale!
Cu gura ei subțire și mâni reci ca de ceară,
Iar ochiu-i plin de raze străluce în afară,
Răpindu-ți ție ochii cu a lor strălucire.

Tu n-ai gustat din rodul acel de fericire:
Tu ești onest și plin de respect și generos
Să frângi în zarea vieții un rod așa frumos.
Te-ai dus și te urmară părerile de rău.

În urma ta venit-au un neted nătărău
Și-acesta… ei… făcut-au ce n-ai vrut să cutezi;
Ce-a mai rămas din dulcea figură mergi de vezi:
Anii i-au scris cu pana lor neagră pe-a ei frunte.

Și gura cea cu albi mărgăritari, mărunte,
Acuma e zbârcită și ochiul plin de pară,
Ce-și revărsa lumina sa rece în afară
E stins și nu-i nimica în el, nu-i adâncime;

Tu nu mai vezi într-însul ce nu văzuse nime
Decât tu… Ce-ajunse a fi? Cochetă, rece,
Lingușitoare, crudă din mână-n mână trece
Și caută-n iubire plăcerea numai, care
E-o clipă de beție și-o zi de dezgustare.

(Urât și sărăcie)

Disputa se desfășoară însă în termenii și folosind imagistica vanității, lesne de recunoscut, a tradiției literare vechi.

Însă, în pofida a ceea ce se crede de obicei, nici cântecele de lume și nici versurile neoanacreontice nu disculpă deloc toanele feminine, ba dimpotrivă, cei ce o proclamă zeie/ zeiță pot fi considerați, în alte ipostaze poetice – și dintr-o perspectivă feministă –, de departe ca promovând un mesaj cu adevărat misogin, în versurile lor, în comparație cu orice predică sau cazanie.

Finalitatea nupțială nu i-a rămas indiferentă. Deși singura nuntă e în Călin, sugestiile unirii veșnice a cuplului se regăsesc în toate visurile de dragoste, iar în Atât de fragedă, o numește „mireasa sufletului meu”.

În poemul Singurătate, femeia, „În privazul negru-al vieții-mi/ E-o icoană de lumină”. În altă poezie: „Prin gândurile-mi triste și negre treci frumoasă” (O arfă pe-un mormânt).


[1] M. Eminescu, Opere, VIII, ed. inițiată de Perpessicius, op. cit., p. 392.

[2] Dosoftei, Viața și petreacerea Svinților, B. A. R., CRV 73, f. 11v. La Nașterea Maicii Domnului.

[3] Idem, p. 390.

Did you like this? Share it: