Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 32-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în anul de față, pentru că Triodul începe pe 28 ianuarie, duminicile intercalate înaintea lui sunt a 29-a și a 32-a după Cincizecime. Duminica trecută a fost a 29-a, cea de față e a 32-a. Și anul 2018 se grăbește atât de mult din punct de vedere liturgic, pentru că Învierea Domnului e pe 8 aprilie anul acesta. Fapt pentru care, în lunile februarie și martie vom trăi toată pregătirea noastră pentru Învierea Domnului, adică toată perioada de post și de rugăciune premergătoare celui mai mare praznic al anului bisericesc.

Însă, dacă duminica trecută lepra ne-a amintit de păcatele noastre, duminica aceasta banii ne amintesc de păcatele noastre.

Căci Evanghelia zilei [Lc. 19, 1-10] ne vorbește despre convertirea Sfântului Apostol Zacheos [Ζακχαῖος][2] și despre patimile pe care le-a lăsat în urmă pentru a-I sluji Domnului. Iar patimile lui cele mai mari, înainte de convertire, erau iubirea de bani și agonisirea de avere nedreaptă. Patimi pe care le mărturisește în făgăduința sa de îndreptare, atunci când Îi spune Domnului: „Iată, jumătățile averilor mele [Ἰδού, τὰ ἡμίση τῶν ὑπαρχόντων μου], Doamne, le dau celor săraci [Κύριε, δίδωμι τοῖς πτωχοῖς]! Și dacă [pe] cineva [cu] ceva l-am înșelat [καὶ εἴ τινός τι ἐσυκοφάντησα], dau înapoi împătrit [ἀποδίδωμι τετραπλοῦν]” [Lc. 19, 8, BYZ].

Și începe să-și împartă averile la cei săraci pentru ca să-l alunge de la el pe demonul iubirii de bani. Și restituie împătrit celor pe care i-a înșelat, celor pe care i-a escrocat în mod nedrept, pentru ca să se vindece de neiubire. Pentru că faci rău oamenilor tocmai pentru că nu îi iubești, și nu îi iubești, pentru că iubești mai mult banii decât pe ei.

Însă, în fața Domnului, el și-a înțeles bolile lui sufletești și a început să se vindece de ele. A înțeles că alipirea pătimașă de lucruri e marea lui problemă sufletească și că, în loc să iubească banii, trebuie să Îl iubească pe Dumnezeu și să îi iubească totodată și pe semenii săi. Căci iubirea noastră pentru Dumnezeu și pentru semenii noștri ne scapă de idolatrizarea materiei și de singurătatea egoistă. Pentru că iubirea pune accentul pe relație, pe dialog, pe împărtășirea de adevăruri fundamentale și de lucruri.

Ce au doi prieteni în comun? Au crezuri, iubiri și amintiri comune, au iubire și respect reciproc, au planuri de lucru comune. Și ei sunt împreună pentru ce au comun în ei înșiși, în sufletul lor, mai întâi de toate și nu pentru ce au, fiecare dintre ei, acasă sau în proprietatea lor.

Iar o căsătorie reală și durabilă, o căsătorie împlinitoare, adică una duhovnicească, una teologică, începe de la o prietenie reală și împlinitoare. Adică de la crezuri, iubiri și acțiuni comune, care îi împlinesc pe cei doi prieteni și iubiți. Pentru că ei trebuie să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul vieții lor, și odată cu Dumnezeu și Biserica Lui, dar, în același timp, ei trebuie să deruleze în cadrul căsătoriei lor proiecte de viață la care sunt copărtași. Și pe care le-au gândit împreună și le-au început pe când erau prieteni și iubiți, adică înaintea căsătoriei lor. Căci de aceea s-au și unit mai apoi prin Căsătorie sfântă: ca să își trăiască propriile speranțe, propriile idealuri și să se împlinească prin ele.

Dar dacă nu știi pentru ce te căsătorești, cum să te simți împlinit? Și cum să trăiești teologic alături de soția ta, când teologia și viața ascetică nu fac parte din viața ta?

Însă o familie ortodoxă e mai întâi de toate o comunitate de credință și de slujire a lui Dumnezeu. În timp ce facem și creștem copii, în timp ce ne zidim sau ne cumpărăm o casă, în timp ce avem un loc de muncă și mergem la serviciul nostru, în timpul liturgic sau în timpul liber al vieții noastre, noi trăim cu Dumnezeu, noi trăim ortodox. Și în viața noastră ortodoxă, interioară, noi ne luptăm cu patimile din noi, noi ne luptăm să ne curățim de patimile noastre, împlinind pe fiecare zi poruncile lui Dumnezeu. Iar lupta noastră duhovnicească nu e văzută de mai nimeni, pentru că ea e lăuntrică, iar greșelile noastre interioare, pe care oamenii nu ni le văd, dar pe care Dumnezeu ni le știe, noi ni le spovedim cât mai des.

Pentru că dincolo de ceea ce văd oamenii din noi e viața noastră cu Dumnezeu. Adică sunt rugăciunile, plângerile, durerile, citirile, privegherile noastre, iertările și îndreptările noastre continue. Pentru că nicio clipă din viața noastră nu e una moartă din punct de vedere moral, ci în toate clipele vieții noastre conștiința noastră e trează și ne supraveghează lăuntrul nostru.

De aceea, în căsătoria noastră și în toate relațiile cu oamenii, noi avem relații de conștiință. Adică relații în care facem ceea ce conștiința noastră ne învață să facem. Iar dacă uneori greșim cuiva, ne cerem imediat iertare, când conștientizăm eroarea noastră, pentru că o relație reală trăiește și se dezvoltă numai din adevăr.

…Sfântul Zacheos și-a scos banii din suflet și a înțeles vindecarea pe care ne-o aduce milostenia. Căci milostenia ne dezlipește interior de lucruri, de alipirea pătimașă de ele, și ne aduce libertate duhovnicească interioară. Și când îndreptăm în mod punctual, pas cu pas, nedreptățile pe care le-am făcut în trecut, atunci când nu credeam în Dumnezeu, învățăm să prețuim și să iubim oamenii. Pentru că oamenii înțeleg starea noastră de rătăcire din trecut, starea noastră de tinerețe naivă, înfumurată, dacă noi dovedim acum o profundă maturitate. Ei ne iartă păcatele din trecut, pentru că acum văd că noi suntem alți oameni. Dar dacă, după ce ne-am împăcat cu ei, ne dovedim iarăși nepunctuali, neprincipiali, prost-crescuți, încrederea recâștigată se destramă din nou, pentru că oamenii vor ca noi să fim înrădăcinați în bine. Să fim în mod matur înrădăcinați în bine.

Însă nu putem fi oameni noi și înrădăcinați în bine, dacă nu suntem oameni virtuoși. Iar oamenii virtuoși sunt în același timp oameni teologici. Și pentru ca să trăim teologic, pentru ca să trăim ortodox, trebuie să avem propria noastră casa ca o prelungire organică a Bisericii înseși, adică un loc de evlavie și de asceză și de învățare teologică.

Căci la Biserică noi stăm cât timp se slujește. Dar acasă noi locuim tot timpul, ziua și noaptea, și pentru noi casa noastră este singurul loc din lume unde prelungim viața petrecută la Biserică. Unde ne pregătim pentru Biserică și unde învățăm ce e Biserica și cum se trăiește ortodox. Și unde ne educăm, în familie, pentru viața comunitară și socială.

De aceea, o casă ortodoxă e mai întâi de toate o bibliotecă teologică, cu sute și mii de cărți teologice, și un spațiu al rugăciunii, cu Sfinte Icoane și cărți de rugăciune, amenajată într-o simplitate și un firesc, care ajută sufletul să respire. Pentru că aglomerarea de lucruri arată forfota de gânduri din mintea și inima noastră. Dar când avem în casă strictul necesar, când avem lucruri și obiecte și haine atât cât avem nevoie, e semn că trăim în simplitatea și în bunul gust pe care le iubește sufletul care se pocăiește.

Căci atunci când începi să arunci relele din tine, gândurile păcătoase și patimile tale, vrei să stai într-o casă care e din ce în ce mai sobră și mai tăcută și mai propice rugăciunii și cugetării la cele dumnezeiești. Pe când atunci când vrei să fii un om de lume, dimpotrivă, arunci sau ascunzi semnele tale identitare, fotografiile de familie, Sfintele Icoane, cărțile și biblioteca, lucrurile care te definesc, pentru ca să faci din casa ta un loc de distracție nepersonalizat, care nu suportă reflexivitatea, măsura, valorile familiale.

Însă casa noastră trebuie să vorbească tocmai despre noi și despre valorile familiei noastre. Ea trebuie să fie profund personală și personalizată, pentru că trebuie să fie așa după cum ne-o dorim noi. Casa noastră trebuie să fie locul în care noi ne simțim cel mai bine, în care noi ne odihnim cu adevărat sufletește și trupește, pentru că aici citim teologia Bisericii, aici ne rugăm, aici mâncăm și dormim, aici ne iubim și ne facem planuri de viitor, aici ne regăsim întotdeauna în frumusețea confesiunilor și a dialogului onest, împlinitor. Căci dacă nici acasă, în patul tău și la masa ta, nu te simți bine, atunci unde te simți bine? Dacă familia ta nu îți aduce liniștea și bucuria de care ai nevoie, atunci unde le putem trăi?

De aceea, iubiții mei, Domnul merge acasă la Zacheos! Merge acasă la el, pentru că acolo trebuie să înflorească și să se maturizeze schimbarea noastră interioară. Căci atunci când ne schimbăm sufletul, când ne întoarcem sufletul spre Dumnezeu, casa noastră devine locul pocăinței noastre, adică al schimbării noastre interioare. Și la noi, acasă, noi creștem pe fiecare zi în cuviință și în har, în înțelegere și în credincioșie față de Dumnezeu, răscumpărând vremea. Vremea mântuirii noastre. Răscumpărăm timpul pe care l-am pierdut în patimi de rușine…

Căci Domnul a strigat la el și i-a spus: „Zachee [Ζακχαῖε], grăbindu-te coboară [σπεύσας κατάβηθι]!  Căci astăzi în casa ta se cuvine Mie să rămân [σήμερον γὰρ ἐν τῷ οἴκῳ σου δεῖ Με μεῖναι]” [Lc. 19, 5, BYZ]. Pentru că Domnul vrea să locuiască în casa noastră, după cum vrea să locuiască în sufletul și în trupul nostru. Căci El vrea să locuiască mai întâi în noi, în casa din lăuntrul nostru, apoi cu noi și între noi în locuința noastră de aici, de pe pământ, pentru că El locuiește cu cei care fac voia Lui.

Și e o mare bucurie și împlinire duhovnicească când intru într-o casă creștină, într-o casă plină de cărți sfinte și de Sfinte Icoane, într-o casă care miroase a tămâie și a mir, într-o casă care miroase a Biserică. Pentru că acolo, fără doar și poate, locuiesc oameni care se sfințesc pentru Dumnezeu, care se roagă pentru mântuirea întregii lumi, care fac binele pentru mulți. Și casa creștină e locul sfințit de oamenii credincioși care locuiesc în ea, pentru că din ei iradiază, ca dintr-un soare, pacea și bucuria și frumusețea duhovnicească a acelei case.

Pentru că omul credincios sfințește locul din jurul său pe măsură ce el însuși se sfințește. Omul credincios e cel care iradiază în jurul lui slava lui Dumnezeu din el. Dar slava lui Dumnezeu se revarsă din noi în afara noastră, dacă suntem plini de rugăciune, de iertare, de pace duhovnicească, de milostenie, de tot dorul după împlinirea voii lui Dumnezeu. Dacă trăim creștinește în mod continuu.

sicomorul Sfantului Zacheos

Tocmai din acest motiv, Domnul îl cheamă să coboare din sicomorea [συκομωραίαν][3] [Lc. 19, 4, BYZ] pe Zacheos, să coboare din slava deșartă, din buna părere despre sine în smerenia plăcută lui Dumnezeu, pentru ca să se poată întoarce acasă, adică la conștiința smerită a sufletului său. Pentru că El dorește ca să facă un astăzi continuu din relația cu noi, rămânând în noi și cu noi.

Și dacă ne place să stăm cu Dumnezeu, să vorbim cu El și să ne lăsăm învățați de către El, atunci ne place statul în casă, pentru că ne place să citim și să scriem și să ne rugăm și să postim și să ne umplem de toate roadele împlinirii voii lui Dumnezeu.

Pentru că este evident faptul că cine nu s-a regăsit pe sine, acela aleargă după locuri exotice, vrea să înconjoare lumea și să se umple de noutate, neștiind că noutatea reală ține de pocăința noastră interioară și de creșterea noastră în sfințenie și nu de ceea ce vezi, simți și auzi în diverse călătorii. Dar dacă ești un om care trăiești schimbarea lui Dumnezeu în fiecare clipă, dacă ești un om duhovnicesc, pentru tine mersul spre locuri noi reprezintă adevărate pelerinaje, adică momente de mare împlinire duhovnicească. Pentru că tu vezi cu sufletul ceea ce e important de văzut, auzi și simți duhovnicește, Îi mulțumești lui Dumnezeu pentru toate și te bucuri împreună cu El și îl binecuvintezi pe tot cel pe care îl întâlnești.

Fiindcă pelerinajul este o aducere acasă a altor locuri și a altor oameni. O aducere în noi a lor, în liniștea noastră, care ne face bine și, în același timp, o trăire a liniștii sfinte a altor locuri. Și când ne întoarcem acasă, la noi acasă, cu casa sufletului plină de folos duhovnicesc, de folos teologic, de simțăminte profund umane și frumoase, atunci pelerinaj e orice ieșire afară din casă.

De fapt, eu așa trăiesc orice ieșire afară din casă: ca pe un pelerinaj. Dacă mă duc la Biserică, la librărie, la bibliotecă sau la supermarket sau dacă ies pur și simplu pe stradă sau dacă călătoresc în diverse locuri, eu mă bucur de ceea ce văd și aud, trăind în rugăciune și în pace orice întâlnire cu oamenii. Pentru că nimic rău nu poate intra în mine, dacă eu nu îi dau drumul să intre în mine. Și din acest motiv, văzând oamenii, înțelegând gândurile și gesturile lor, rugându-mă și gândind la proiectele mele teologice și pastorale, eu trăiesc teologic pe stradă ca și acasă, sunt în pelerinaj, pentru că sunt interesat de lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii și cu lumea în totalitatea ei. Sunt interesat să simt și să văd prezența Lui în viața noastră. Adică ceea ce fac și acasă.

Numai că, pe stradă, nu scriu, nu traduc, nu mă rog ca acasă, nu mă închin, nu fac metanii ca acasă, ci mă rog în adâncul ființei mele, rugăciune care nu e sesizată de nimeni. Căci dacă ar fi sesizată, dacă ar auzi cineva cum mă rog și pentru cine mă rog, adică, adesea, pentru cei din fața mea, m-ar considera imediat ca pe un prieten al lui, atâta timp cât îi doresc atât de mult bine. Dar pentru că nu sesizează nimeni rugăciunea mea pentru ei și gândurile mele, tocmai de aceea pot trăi teologic, în plină rugăciune și contemplație dumnezeiască oriunde, fără să stingheresc pe nimeni și fără ca cineva să își dea seama de lucrarea mea lăuntrică.

Căci gândurile multe, agitația interioară, senzația că nu ai timp vine din cauza patimilor nestăvilite din noi înșine. Dar dacă faci pace în tine însuți, dacă nu ești purtat de patimi ca o corabie de valuri, atunci ai timp pentru multe lucruri, pentru foarte multe lucruri când mergi pe stradă, când stai la rând să plătești cumpărăturile sau în Biserică, pentru că rugăciunea reală se înmulțește de la sine. Când începi să te rogi nu mai termini, pentru că ea îți amintește de multe lucruri și de mulți oameni, și te reverși și peste ei cu rugăciunea ta.

Fiindcă toate virtuțile dumnezeiești fac din noi casa lui Dumnezeu. Rugăciunea se înfrățește în noi cu postul, cu milostenia, cu privegherea la gânduri și ne umplu de multă pace, de multă atenție, de multă profunzime interioară. Cartea teologică nu te înnebunește, ci te face să te pocăiești! Pocăința nu te prostește, ci te aduce la vederea corectă de sine! Iar când vezi cine ești și ce ai făcut cu viața ta, nu îți mai arde de petreceri cu lăutari și de chefuri nesfârșite, ci îți dorești ca în liniște să îți plângi păcatele tale și să te nevoiești pentru îndreptarea ta. Căci liniștea sufletului e mai importantă decât toți banii pe care i-am putea avea vreodată. Și dacă nu ne mântuim, ce folos avem că o lume întreagă ne-a lăudat și ne-a iubit? La ce ne folosesc funcțiile, onorurile, ovațiile post-mortem, dacă dracii ne înhață sufletul și ni-l duc cu ei și nu vedem slava veșnică a Sfinților lui Dumnezeu?

De aceea, iubiții mei, e nevoie să coborâm mereu din copacul slavei deșarte, din fantasmele despre noi înșine, e nevoie să coborâm la firul ierbii, pentru ca să ne vedem puținătatea vieții și a faptelor noastre! Căci atunci când înmormântez oameni, mă uit cât de repede ne dezlipim interior de cel care a fost, când vedem că în fața noastră e numai trupul lui rece…Nu se mai ridică din coșciug, fața lui nu mai are expresie, nu mai ne spune nimic, nu ne mai îmbrățișează, nu mai vrea să pară frumos sau deștept în fața noastră.

Stă rece!…

Pare din altă lume omul, acum, după moarte! Căci jumătate omul e din pământ, și din pământ e trupul rece din fața noastră, iar sufletul lui nu mai e cu noi. Și ne apropiem cu teamă de trupul celui mort și cu greață, când vedem că trupul lui se strică, că începe să miroasă, că începe să se împută, deși e mort de câteva ore…

Însă așa miros păcătoșii! Păcătoșii se împut repede, pentru că sunt plini de stricăciune. Dar cei Drepți ai lui Dumnezeu, încă de aici, din coșciug, sunt plini de lumina Lui, pentru că vestesc și prin trupul lor înduhovnicit că sunt oameni credincioși.

Dar ca să fii om credincios, nu trebuie să te spovedești doar de 4 ori pe an, ci ori de câte ori simți nevoie. Și, la fel, omul credincios nu se împărtășește doar de 4 ori în an, în posturile mari, ci ori de câte ori simte nevoie. Și sufletul omului are nevoie de sfințenie și de adevăr și de frumos mai mult decât simte stomacul nostru să mănânce. Tocmai de aceea, postim și citim și ne rugăm și dăm milostenie și facem bine tuturor, pentru că acestea sunt hrana sufletului nostru. Noi ne hrănim sufletește cu fapte bune și cu citiri sfinte, după cum ne hrănim trupul cu ciorbă și cu friptură. Iar dacă ne hrănim și sufletește și trupește, atunci suntem oameni credincioși și suntem plini de slava lui Dumnezeu, și, atât în viață, cât și după moarte, trupul nostru nu va arăta a cadavru, ci a trup sfințit de Dumnezeu.

Pentru că Dumnezeu locuiește în noi! Așa după cum i-a spus Domnul lui Zacheos cel îndreptat din rele: „Astăzi s-a făcut mântuirea casei acesteia [Σήμερον σωτηρία τῷ οἴκῳ τούτῳ ἐγένετο], fiindcă și acesta este fiul lui Avraam [καθότι καὶ αὐτὸς υἱὸς Ἀβραάμ ἐστιν]” [Lc. 19, 9, BYZ]. Pentru că omul se mântuie, atunci când face voia lui Dumnezeu. Și se mântuie, când se schimbă datorită credinței lui în Dumnezeu.

Pentru că El ne cheamă pe fiecare în parte la relația cu Sine. Vrea ca toți să fim credincioși Lui ca Sfântul Patriarh Avraam, care a crezut în Dumnezeu și și-a îndreptat viața sa [Fac. 12, 1-4, LXX]. Dar Sfântul Avraam și-a îndreptat viața prin credință și prin lucrarea faptelor bune, pentru că a ieșit din pământul, din rudenia și din casa sa, din modul păcătos de a exista al păgânilor, pentru ca să asculte de Dumnezeu. Așa după cum Sfântul Zacheos, astăzi pomenit în Evanghelie, a ieșit din iubirea lui pentru bani și din agonisirea de avere nedreaptă la slujirea apostolică a lui Dumnezeu și a fost hirotonit de Sfântul Apostol Petros ca Episcop al Chesariei[4]. E vorba de Chesaria [Καισάρεια] Palestinei[5]. Pentru că există și Chesaria Cappadociei, astăzi Kayseri, în Turcia[6].

Și după cum l-a mântuit pe Zacheos, Domnul vrea să ne mântuie și pe noi. „Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuie pe cel pierdut [ἦλθεν γὰρ ὁ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου ζητῆσαι καὶ σῶσαι τὸ ἀπολωλός]” [Lc. 19, 10, BYZ]. Și toți care suntem pierduți prin patimile noastre de rușine, putem să ne îndreptăm prin El, căci Domnul este „îndreptarea noastră [τὴν δικαίωσιν ἡμῶν]” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și dacă ne îndreptăm prin El, avem pace [εἰρήνην] și intrare [τὴν προσαγωγὴν] la Dumnezeu [Rom. 5, 1-2, BYZ], pentru că „dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre [ἡ ἀγάπη τοῦ Θεοῦ ἐκκέχυται ἐν ταῖς καρδίαις ἡμῶν]” [Rom. 5, 5, BYZ]. Iar dacă El ne-a umplut pe noi de dragostea Lui, pentru că S-a coborât în noi de la Botezul nostru, asta ne arată că adevărata viață umană e plină de iubire față de semeni și față de Dumnezeu.

De aceea, dacă nu avem iubire, dacă nu avem pace în noi, dacă nu avem încredere în viitor, nu Îl avem pe El în noi. Dar dacă El e în noi și cu noi, atunci umblăm în fiecare zi „în[tru] înnoirea vieții [ἐν καινότητι ζωῆς]” [Rom. 6, 4, BYZ] noastre celei duhovnicești. Pentru că pe fiecare zi ne bucurăm de noutatea continuă a lui Dumnezeu, adică de curăția pe care El o revarsă în noi. Amin!


[1] Începută la ora 15. 14, în ziua de 15 ianuarie 2017. O zi de luni, Ziua Culturii Române, când a căzut prima ninsoare din an la București. Iar Mihail Eminescu s-a născut pe 20 decembrie 1849 și a fost trecut în acte pe 15 ianuarie 1850. De aceea, azi, sărbătorim nu nașterea lui Eminescu, ci consemnarea nașterii lui în actele Statului.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Apostolul_Zaheu.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ficus_sycomorus. În imagine avem tipul de copac din care s-a dat jos Sfântul Zacheos: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/8/81/Palestine_Jericho3_tango7174.jpg.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2721/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Cezareea.

[6] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Kayseri.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas 5, 27-39, cf. BYZ

Next

Plângerile lui Ieremias, cap. 1, cf. LXX

8 Comments

  1. Ioana

    Doamne ajută, Părinte, mulțumim foarte mult!

  2. Horia

    Schimbarea pocăinței e singura noutate după care ar trebui să alergăm! Foarte frumos! Mulțumim, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Pentru că numai pocăința e cea care ne schimbă interior, care ne înnoiește pe fiecare zi. Numai bine, domnule Horia! Dumnezeu să vă întărească pe fiecare zi!

  3. luana

    Binecuvantati! Ce sa facem daca nu ne sta mintea la rugaciune ci e coplesita de griji? Multumim, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Dacă avem griji reale, doamnă Luana, trebuie să ne ocupăm de împlinirea lor! Și pe măsură ce ne terminăm treburile, pe atât putem să ne și rugăm cu bucurie și cu eliberare interioară. Pentru că grija reală e o nevoie reală. Și până nu lucrăm la împlinirea ei, nu ne putem odihni.

      Însă, griji false demonii ne aduc toată ziua. Trebuie să facem diferența întotdeauna între ele și cele reale, cele care țin de viața și de familia și de datoriile noastre de serviciu. Vă doresc numai bine! Spor în tot lucrul cel bun!

  4. Sergiu

    Sărut mâna, Părinte, binecuvântați! Am făcut cum ați zis dvs și m-am rugat pe stradă, mergând, și dintr-o dată am ajuns mai repede unde vroiam și mai ales m-am simțit mult mai ușor, parcă se rezolvaseră toate problemele. Nu m-am mai simțit apăsat și nu mi s-a mai părut greu drumul. Ați avut dreptate. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mă bucur, domnule Sergiu! Întotdeauna rugăciunea ne duce mai repede oriunde. Vă doresc mult spor în toate!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy