Predică la Duminica a 33-a după Cincizecime [2018]
Iubiții mei[1],
din păcate, trăim într-o lume etajată și segregată în mod radical în era „egalității de șanse”.
La etajele superioare ale lumii noastre locuiesc oamenii plăcerilor rafinate, ai divertismentului luxos, ai estetizării minuțioase. Pentru că au bani (indiferent de cum i-au câștigat), pentru că sunt în posturi cheie, pentru că ei conduc lumea noastră.
La etajele de jos ale blocului societății și, mai ales, în subsolurile lui mizere, locuiesc cei care trăiesc de pe o zi pe alta, cei cărora nu le ajung banii de la un salariu la altul sau de la o pensie la alta, cei care au înțeles că munca și onestitatea și profesionalismul nu sunt de ajuns pentru a deveni miliardari, dimpreună cu cei care vor să parvină. Care vor să se cocoațe spre „înălțimea” blocului. Și cei care au parvenitismul în inimă sunt cei care se malează cel mai bine pe nevoile celor care plătesc. Sunt oamenii ideali ai capitalismului.
De aceea, noi trăim într-o lume ahtiată după bunăstare, după distracții facile și care își îmbracă golul interior în haine „la modă”. Pentru că nu ne mai interesează cum suntem cu adevărat, ci cum ne percep ceilalți.
Și pierdem o groază de timp și de bani pentru „a ne sincroniza” cu cei din jurul nostru, cu tendința dominantă a societății, renunțând la ceea ce vrem cu adevărat, pentru „o mobilitate” interioară socială, care ne aduce profit imediat.
Pentru că mulți au înțeles că trebuie să își trăiască viața ca pe un continuu joc riscant, ca pe o continuă adulmecare a oportunităților de tot felul, de care trebuie să profite fără scrupule. Iar pentru omul cameleonic al zilelor noastre, care are principii de viață utilitarist-hedoniste, banii nu au valoare morală, ei nu se câștigă pe măsura muncii depuse și a specializării personale, ci prin tot felul de tertipuri. Câștigă bani la jocuri de noroc, câștigă bani pe piața neagră, câștigă bani „legali” din driblarea și forțarea legii, câștigă bani din intimidarea oamenilor onești, care se simt singuri în fața nedreptăților, a abuzurilor de tot felul. Și toate aceste matrapazlâcuri se petrec în mijlocul tuturor și cu știința tuturor! Toți știm cum se îmbogățesc unii peste noapte și de ce își permit luxul pe care și-l permit.
Dar ce putem face?! Cum poate să schimbe ceva omul simplu, care nu are nicio putere?!! Așa că suntem complici la diverse nedreptăți sociale. Suntem complici indiferent dacă vrem sau nu vrem, pentru că societatea noastră e coruptă în ea însăși. Și „tăcem”, și „ne vedem de treabă”, trăind aparența unei lumi „civilizate” și „principiale”, pentru că suntem neputincioși în fața avalanșei de rău și de nedreptate din societatea noastră. Pentru că nu știm care e corupt și care nu e, care e de partea legii și care o manipulează după bunul plac, cine e cu Dumnezeu în inimă și cine e cu potrivnicul Lui. Și încercăm să trăim cu corupția de tot felul în jurul nostru ca și cu o măsea stricată care ne doare, câteodată mai mult, alteori mai puțin, până uităm de ea și de durere sau până când măseaua ne cade de la sine. Pentru că nu poți scăpa de corupția interioară din societate, dacă oamenii în care ea există nu se schimbă. Numai când mor marii corupți, marii factori de stres ai societății, se mai liniștesc lucrurile. Dar apar întotdeauna alții, care vor să le ia locul celorlalți, celor morți…pentru ca să nu avem niciodată liniște.
Iar noi, cei săraci și care trăim modest, le știm pe ale noastre, cei bogați și foarte bogați le știu pe ale lor, iar viețile noastre nu se intersectează decât în mod aparent. Pentru că pot trece și ei cu mașina pe unde trecem noi, pot să stea lângă noi la Biserică sau într-o instituție, pot să locuiască aproape de noi, însă ei nu trăiesc ca noi. Ci trăiesc în lumea „lor”, separată de lumea „noastră” și de greutățile ei, pentru că își permit lucruri pe care noi nu ni le permitem și mulți nici nu visăm la ele.
Însă lumea „lor” sau lumea „noastră” poate fi la fel de goală interior, la fel de stearpă, de neroditoare, dacă Dumnezeu nu locuiește în noi. Căci lumea, care trăiește fără Dumnezeu, își maschează în mod jalnic nefericirea. Pentru că fericirea, împăcarea interioară, bucuria nu sunt aduse în noi de banii, de casele și de funcțiile pe care le deținem, ci de relațiile cu Dumnezeu și cu oamenii. De relațiile reale cu Dumnezeu și cu oamenii.
Oricâte ai avea, oricine ai fi, orice ai face, dacă ești rupt de Dumnezeu și de Biserica Lui, și trăiești separat de oameni, ești singur și nefericit. Și nicio distracție nu te poate scoate din nefericirea ta, din neîmplinirea ta profundă, din mormântul interior în care te-ai autozidit, până nu ieși de acolo prin pocăință, prin întoarcerea la Dumnezeu și prin retrăirea unor relații normale cu oamenii. Adică a unor relații bazate pe adevăr, pe prietenie, pe bunătate, pe frumusețe interioară duhovnicească.
Căci pentru azi, iubiții mei, pentru ziua de azi când începem Triodul, adică perioada liturgică ce ne conduce spre Învierea Domnului, Domnul ne-a spus o parabolă [Lc. 18, 10-14] despre noi și despre lumea noastră. Ne-a spus o parabolă, privind „către unii care erau convinși în ei înșiși că sunt «Drepți» [πρός τινας τοὺς πεποιθότας ἐφ᾽ ἑαυτοῖς ὅτι εἰσὶν Δίκαιοι] și care îi disprețuiesc [îi disprețuiau] pe ceilalți [καὶ ἐξουθενοῦντας τοὺς λοιπούς]” [Lc. 18, 9, BYZ].
Și dacă privim în noi cu atenție, mai toți ne credem „Drepți”, ne credem „extraordinari”, ne credem „de neînlocuit”. Și unii chiar rostim cu glas mare superbia noastră, care nu se bazează pe fapte extraordinare, ci pe o falsă părere de sine.
De aceea, ca să ne smerească pe toți, ca să ne coboare din falsa grandomanie de care suferim profund, Domnul își formează parabola în jurul a două persoane, care ambele trăiau în „lumea lor”. Ambele trăiau în bula grandomaniei personale. În cercul strâmt[2] al imaginării de sine, ambele persoane crezându-se a fi „centrul” lumii.
Căci fariseul trăia în bula lui religioasă, pe când vameșul în bula câștigului necinstit. Fariseul se credea „foarte sfânt” în formalismul lui religios, în trăirea epidermică, de suprafață, a cultului cerut de Dumnezeu, deși el era departe de sfințenia cerută de Dumnezeu, ca cerul de pământ, pe când vameșul se credea „foarte important” la nivel social, atâta timp cât toți îl mituiau ca să scape de el cu mărfurile lor. Și, mutatis mutandis, orice creștin ortodox cu o falsă părere despre trăirea lui religioasă, se crede un om „sfânt” și nu poți să faci nimic cu el, pentru că „le știe pe toate mai bine decât toți” și „îi întrece pe toți sfinții în experiență”, pe când, un om aflat într-o poziție instituțională importantă, care e flatat de toți cu minciuni care mai de care mai abjecte, ajunge să trăiască mirajul că „lumea se învârte în jurul său”.
Însă oamenii care își trăiesc unicitatea în mod rău, în mod pervers, în mod egoist, ajung să trăiască paralel cu realitatea, ajung să trăiască într-o minciună perpetuă, pentru că nu se raportează în mod real la Dumnezeu și la oameni. Și de aceea, Domnul ne spune această parabolă pentru ca să ne arate că halucinația religioasă nu este o sfântă experiență religioasă, ci o amăgire de sine, pe când recunoașterea păcătoșeniei proprii în fața lui Dumnezeu și cererea milei Lui e întotdeauna o îndreptare a noastră. O ieșire a noastră din viața cea rea, păcătoasă, pentru a trăi curat, cuvios, frumos împreună cu Dumnezeu.
Căci vameșul nu s-a îndreptat, nu a devenit mai bun când lua mită, când băga bani nedrepți în buzunar, ci numai atunci când a zis: „Dumnezeu[le] [Ὁ θεός], iartă-mi mie, păcătosului [ἱλάσθητί μοι τῷ ἁμαρτωλῷ]!” [Lc. 18, 13, BYZ]. Pentru că numai El ne iartă, de la El vine iertarea noastră, și noi suntem păcătoși în fața Lui și nu „Sfinți”. Și numai când ne pocăim, noi ieșim din bula noastră mincinoasă, din globul de sticlă al falsei păreri despre noi înșine, și ne vedem cu adevărat adâncul nostru. Și când ne vedem păcătoși, noi Îl vedem pe Dumnezeu ca singura noastră sursă de viață și de îndreptare, Îl vedem pe El ca centrul lumii noastre. Căci ne-am descentrat din egoism, ne-am stricat tabloul „frumos” despre noi înșine, cel în care noi eram „centrul” lumii noastre, și vedem astfel, cu ochii sfinți ai pocăinței, adevăratul centru al întregii existențe: pe Dumnezeu. Căci El ține toate în mâna Sa, în jurul Lui se învârte întreaga existență, pentru că toți cei smeriți pe El îl laudă.
Însă fariseul care se laudă pe sine, care se autoelogiază în rugăciunea sa, rămâne în bula lui mincinoasă. El crede că „nu e” ca ceilalți, el crede că „și-a împlinit” toate îndatoririle sale religioase [Lc. 18, 11-12], de aceea „nu se simte vinovat cu nimic”. Dar și noi, când venim să ne spovedim, și în loc să ne spunem păcatele noastre, cele pe care le-am făcut, noi spunem „ce n-am făcut” sau „ce au făcut alții”, crezându-ne „Drepți” în mod închipuit, suntem farisei care nu vrem să ne îndreptăm, care nu vrem să spargem bula părerii „bune” și false despre noi înșine, pentru că ne place mințirea de sine.
Ne plac laudele nemeritate, ne plac distincțiile nemuncite, ne place satanica închipuire de sine, adică aceea în care noi suntem „centrul” lumii și „ocupăm” locul lui Dumnezeu.
De aceea, chemările Bisericii la post, la rugăciune, la spovedirea păcatelor, la îndreptarea vieții sunt resimțite de societate ca niște „amestecări abuzive” ale lui Dumnezeu în viața noastră. Și, ca o portavoce, societatea relativistă moral îi strigă Bisericii: „De ce e nevoie de post? De ce ne predicați o renunțare la tabieturile noastre? De ce să renunțăm noi la plăcerile noastre? De ce să nu fim noi înșine, și să ne transformăm în marionete ale Bisericii?”. Pentru că societatea avidă de plăcere consideră că Biserica vrea „să îi strice cheful de viață”. Ea crede că Biserica are rolul de „a o mutila” sentimental. Însă Biserica nu îl cheamă pe omul credincios la omorârea poftei lui de viață, nu îl cheamă la mutilări corporale, nu îl cheamă la transformarea lui într-o ființă asocială, ci la înduhovnicirea lui, la sfințirea lui, la înfrumusețarea lui ontologică, adică la reala lui împlinire personală.
Pentru că toate virtuțile dumnezeiești ale vieții ortodoxe, ale vieții eclesiale, îl fac pe omul credincios un om profund, un om frumos interior, un om echilibrat, un om smerit, un om comunicativ, un om bun și nu un duhnos, un tocsun, un răutăcios. Viața teologică a Bisericii îl îndumnezeiește pe om, îl face un locaș viu al lui Dumnezeu, și această viață e plină de pocăință, de recunoașterea de sine în fața lui Dumnezeu. Iar de pocăință e în stare și cel de la etajul superior și cel de la parterul și subsolul societății. De aceea, pocăința îi unește pe oameni între ei și strică separarea păcătoasă dintre oameni, pe care banii, funcțiile, statutul social o instituie. Pocăința ne adună în Biserică pe cei mulți și diferiți, pe cei din toate straturile societății, și ne face împreună frați și surori întru Dumnezeu.
Pentru că pocăința ne scoate din lumea paralelă în care trăim și ne aduce împreună în Biserică, pentru ca să trăim cu Dumnezeul mântuirii noastre.
De aceea, iubiții mei, dacă ne pregătim pentru Postul Mare, să începem pregătirea noastră bine, duhovnicește! Adică coborând în pocăință și în vederea de sine. Fiindcă Dumnezeu ne cheamă pe toți la relația cu Sine și cu semenii noștri, pentru ca să creștem în mod organic în Biserică. Să creștem întru oameni duhovnicești, în oameni bineplăcuți lui Dumnezeu, împodobiți cu toată fapta bună, dar și cu toată smerenia, recunoștința și mulțumirea față de Dumnezeu. Căci El este Cel care ne susține în fiecare clipă și El e tăria și bucuria noastră pururea. Iar dacă tot cel care se smerește pe sine va fi înălțat de către Dumnezeu [Lc. 18, 14], atunci să alegem smerenia Lui, care e mai bună decât toate, și cu ea să ne îmbrăcăm zilnic! Pentru că orice lucru bun am face noi, nu îl facem de unii singuri, ci doar împreună cu Dumnezeu. Și de aceea nu avem niciun motiv de mândrie și de înălțare cu mintea pentru binele pe care îl facem, căci fără El nu putem face nimic bun [In. 15, 5].
Vă doresc mult spor duhovnicesc în perioada aceasta premergătoare învierii Domnului! Și El să ne călăuzească pe toți la voia Lui, care e mai bună decât multe vieți [parafrază la Ps. 62, 4, LXX[3]]. Amin!
[1] Scrisă în ziua de 23 ianuarie 2018, o zi de marți, începând de la ora 10 dimineața. Afară ninge lin și e un grad.
[2] Aluzie la primul vers din ultima strofă a Luceafărului. A se vedea: https://ro.wikisource.org/wiki/Luceafărul_(Eminescu).
[3] Căci în LXX avem: „că mai bună [este] mila Ta decât viețile [ὅτι κρεῖσσον τὸ ἔλεός Σου ὑπὲρ ζωάς]”.