Iubiții mei[1],

praznicul de azi este unul al unității creștine, așa cum trebuie să fie orice praznic al Bisericii, și este consecința unei vedenii dumnezeiești. Pentru că în sec. 11-12 la Constantinopol, în timpul Împăratului Alexios I Comninos [Αλέξιος Α΄ Κομνηνός][2], creștinii ortodocși se certau între ei pe tema a cine e mai mare dintre Sfinții Vasilios cel Mare, Grigorios Teologul și Ioannis Gură de Aur. Și cearta lor era atât de aprinsă și de neortodoxă în esența ei, încât se formaseră 3 tabere, fiecare considerând că Sfântul lor e „mai mare” decât ceilalți doi[3].

Însă Sfântul Ioannis Mavropus [Ἰωάννης ὁ Μαυρόπους], Mitropolitul Evhaitelor [ὁ Μητροπολίτης Εὐχαΐτων], i-a văzut în vedenie dumnezeiască pe cei 3 Sfinți Ierarhi și ei i-au spus că sunt împreună în fața lui Dumnezeu și că trebuie citiți și pomeniți împreună[4]. De aceea, el i-a adunat pe cei despărțiți în mod orgolios și cu toții au prăznuit, pe 30 ianuarie, pe cei 3 Sfinți Ierarhi ai lui Dumnezeu, pe care și noi îi pomenim azi.

Însă această vedenie dumnezeiască, în care Sfinții lui Dumnezeu ne-au mărturisit că sunt împreună în fața lui Dumnezeu și că ei și-au scris teologia prin luminarea lui Dumnezeu și că ei vor să fie pomeniți împreună, pentru că împreună ne ajută să ne mântuim[5], trebuie să o luăm ca fundament teologic pentru înțelegerea autentică a aghiologiei Bisericii.

Pentru că în Împărăția lui Dumnezeu sunt toți Sfinții Lui. Iar Sfinții lui Dumnezeu, cei din toate secolele și din toate națiunile lumii, sunt împreună înaintea lui Dumnezeu și nu sunt separați unii de alții. Căci noi, chiar dacă îi pomenim pe rând pe Sfinții lui Dumnezeu, pe fiecare în ziua lor de pomenire, trebuie să avem conștiința clară că ei sunt împreună la Dumnezeu. Și că nu e un lucru evlavios să ne întrebăm „care e mai sfânt” sau „care e mai aproape” de Dumnezeu sau „care e mai folositor nouă”, ci noi trebuie să le cerem tuturor ajutorul lor duhovnicesc, adică rugăciunea și sprijinul lor în viața noastră, pentru ca să ne mântuim. Iar dacă am face acest lucru cu adevărat, dacă i-am pomeni pe toți Sfinții lui Dumnezeu pe care îi cunoaștem și le-am cere ajutorul în mod fierbinte, cu toată încrederea, atunci am învăța să ne raportăm tot mai evlavios la Sfinții lui Dumnezeu.

Pentru că mulți dintre ortodocși se roagă doar la anumiți Sfinți, mai cunoscuți, și pe ceilalți nici nu îi bagă în seamă, de parcă aceia nu ar fi tot Sfinții noștri. Sau se roagă cu precădere la Sfinții care aparțin nației lor, ca și când aceia ar fi „mai sfinți” decât ceilalți. Sau se roagă mai ales la Sfinții care au trăit mai aproape de secolul nostru sau care au fost contemporani nouă, ca și când aceștia „ar ști mai bine ce ne trebuie nouă”.

Dar toate aceste raportări restrictive și subiectiviste la Sfinții lui Dumnezeu nu sunt evlavioase! Ele nu pornesc dintr-o evlavie autentic ortodoxă. Pentru că evlavia ortodoxă nu îi cinstește pe Sfinți în mod preferențial, nu îi cinstește numai pe unii, ci pe toți Sfinții lui Dumnezeu. Cel cu adevărat evlavios nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei din neamul său sau nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei nou canonizați sau încă necanonizați, ci el îi cinstește pe toți Sfinții lui Dumnezeu. De aceea, ortodoxul cu adevărată evlavie ortodoxă e avid să cunoască viețile tuturor Sfinților Bisericii, din toate secolele, și el le citește teologiile și slujbele lor și le apără de falsificările de tot felul.

Dar dacă nu ne cunoaștem Sfinții, dacă nu le cunoaștem viața, opera și cultul lor, pe cine să apărăm? Și dacă nu îi cunoaștem cu adevărat și dacă nu avem o relație reală cu ei, de rugăciune și de încredere profundă, tocmai de aceea oricine poate să ne spună orice despre ei și noi să luăm de bune scrierile lor. Și pe baza neștiinței noastre și a indolenței vizavi de Sfinții Bisericii, tot mai mulți „ne rescriu” viețile Sfinților noștri, adică ni le falsifică sub ochii noștri miopi, care nu știu și nu văd falsificările.

Dar ca să vezi falsificările vieților Sfinților, care se operează azi mai peste tot în detrimentul teologiei și al vieții Bisericii, trebuie să cunoști manuscrisele cărților lor, edițiile lor critice, scrierile teologice care le recenzează teologiile, trebuie să știi limbi străine, trebuie să fii un teolog profund și evlavios, trebuie să citești zilnic teologie și să reacționezi imediat ce ai descoperit o astfel de falsificare „savantă” sau ipocrită a lor. Pentru că viețile Sfinților nu înseamnă doar textul lor, ci și înțelegerea lui teologică. Și degeaba avem textele vieților lor, traduse mai bine sau mai puțin bine, dacă nu avem și teologi care să ni le explice. Să ni le explice potrivit minții Bisericii și nu în mod extremist!

Pentru că marea problemă a Bisericii ieri și azi a fost și este extremismul religios. Adică facțiunile religioase din Biserică, care, pe baza unui motiv anume, încep să militeze pentru câteva idei și practici religioase în dauna întregii învățături și vieți a Bisericii. Aceste grupuri de credincioși, fiind conduse adesea de un lider sau de lideri care nu mai sunt de acord cu o anumită stare de lucruri din Biserică, una reală sau închipuită, încearcă să descentreze Biserica din întregul ei pentru a se coaliza cu perspectiva particulară extremistă.

Însă, la ce i-ar fi ajutat pe cei din trecut, dacă ar fi aflat „cine e mai mare” dintre cei 3 mari Sfinți Ierarhi și Teologi ai Bisericii? Și de ce se împărțiseră credincioșii din Constantinopol în trei grupări religioase, dacă ei făceau parte din aceeași Biserică a lui Dumnezeu și doreau ca Biserică să trăiască în pace? Sau, celor din zilele noastre, la ce le folosește militantismul lor antiierarhic și autoghetoizarea religioasă, dacă ei trăiesc parazitar viața eclesială și nu se bucură de comuniunea reală, împlinitoare, cu întreaga Biserică a lui Dumnezeu? Cum să vrei „binele” Bisericii în timp ce cauți să strici unitatea ei?

Însă, disputa din Constantinopol, ca și aversiunea de azi împotriva ierarhiei Bisericii, au la bază o falsă conștiință eclesială. Căci fiecare membru al celor trei grupări din vechime socotea că el „are dreptate”. Și dacă unul se socotea ioannit, iar altul vasilit, iar altul grigorit[6], fiecare se socotea pe sine „superior” celorlalte două facțiuni religioase. Dar de ce era „superior” ioannitul față de vasilit și de grigorit? Pentru că cel care credea că Sfântul Ioannis Hrisostomos e „mai mare” decât confrații lui Sfinți, Vasilios și Grigorios, se socotea și pe sine „mai sfânt” decât cei din grupările adverse. Și astfel îi disprețuia pe aceia și făcea dezbinare în Biserică prin atitudinea sa fals superioristă.

Însă ești Sfânt, nu pentru că citești Vieți de Sfinți sau pentru că îți plac Sfinții, ci pentru că împlinești voia lui Dumnezeu și te sfințești în mod continuu, ajutat de Sfinții lui Dumnezeu. Ești Sfânt, dacă trăiești ca un Sfânt și dacă ești un Sfânt al lui Dumnezeu, în care binevoiește Dumnezeu și binevoiesc și Sfinții și Îngerii Lui.

Dar Sfinții lui Dumnezeu nu vor să se separe de cei păcătoși și nici nu doresc moartea celor păcătoși, ci ei doresc ca toți oamenii să se mântuie. Căci Sfinții lui Dumnezeu își trăiesc mântuirea ca pe continua milă a lui Dumnezeu cu ei și cu întreaga creație. Iar ei vor ca să se extindă simțirea milei lui Dumnezeu în toți cei care se pocăiesc, pentru ca toți să fim una [In. 17, 22] în Dumnezeul nostru treimic.

Extremismul ortodox de astăzi ce spune? El spune așa: „Noi suntem «adevărata Biserică», pentru că nu avem relații cu eterodocșii și astfel păstrăm «adevărata credință» a Bisericii. Ierarhia Bisericii însă e cu totul «coruptă» și «apostată» și de aceea nu vrem să avem relații cu ea”.

Însă grupurile extremiste ortodoxe din Biserică sunt marginale și prea puțin înrădăcinate teologic. Lor nu le place comuniunea și nici ascultarea canonică și conviețuirea pașnică. Și ele sunt tratate cu condescendență de ierarhia Bisericii, pentru că sunt formate din oameni, cel mai adesea, cu diverse probleme personale cu Biserica. Pentru că, în adâncul lor, ei se cred „Sfinți” pentru că nu fac una sau alta, dar nu pentru că fac tot ceea ce trebuie să facă pentru mântuirea lor și pentru binele Bisericii. Și, ca și cei din vechime, s-au separat de Biserică crezând că așa „ajută” Biserica, în loc să ajute Biserica tocmai prin exemplul viu și percutant pe care viața și lucrarea lor îl poate avea în Biserică.

Și de ce spun că extremismul ortodox actual e prea puțin înrădăcinat teologic sau, mai bine zis, indiferent față de teologia și de viața Bisericii? Pentru că Biserica de pretutindeni are mare nevoie de traducători duhovnicești ai teologiei Bisericii, dar, mai ales, de comentatori duhovnicești ai ei. Peste tot în Biserică e nevoie de actualizarea cultului Bisericii și a vieții Bisericii, de intensificarea vieții Bisericii în orașe și în sate, în Mănăstiri și în școlile teologice, și de o vizibilitate tot mai mare a mentalității ortodoxe în spațiul public. Adică avem nevoie de teologi, de traducători teologici, de comunicatori teologici și de creștini de toate vârstele, care să fie în stare să dea o mărturie clară și atotcuprinzătoare a vieții Bisericii pe toate canalele mediatice.

Și într-o astfel de situație, în care nevoile Bisericii sunt reale, profunde, diverse și complexe, extremismul ortodox ce alege să facă? Alege să se separe de Biserică, pe premisa că ei sunt „mai sfinți” decât ierarhii Bisericii și că „dreptatea” lor constă „în a nu face nimic” pentru mântuirea altora, ci, dimpotrivă, în a-i atrage și pe alții în fanatismul lor sterp și fără niciun viitor.

Așadar, fanatismul ortodox s-a separat de Biserică și își trăiește credința în mod parazitar, el fiind indiferent față de viața religioasă reală a Bisericii, după cum e indiferentă și societatea secularizată a lumii de azi. Cel care nu suportă Biserica și pe Slujitorii ei din n motive nu vine la Biserică, după cum nu mai vine la Biserică nici extremistul ortodox, care crede că Biserica „a apostaziat”. Și după cum cel care nu vine la Biserică nu poate să cumpere o lumânare sau să se spovedească, tot la fel nici extremistul ortodox nu mai vrea să facă ceea ce a făcut până nu de mult, pentru că acum și-a dat seama că e „mai sfânt” decât ceilalți.

Despre ce vorbim, de fapt? Despre orgoliul îmbrăcat religios! Pentru că oricine atentează la pacea și la unitatea Bisericii nu dorește să lase de la sine în favoarea unității, nu vrea să se smerească, ci vrea ca Biserica „să se schimbe” pentru el și potrivit modului în care el „vrea să fie” Biserica.

Însă Biserica așa a fost dintotdeauna! În Biserică au trăit, deopotrivă, și cei foarte deștepți și cei analfabeți, și oameni onești și perverși de tot felul, și oameni cu coloană verticală și profitori de tot felul, și Sfinți și păcătoși. A cere acum ca Biserica să fie  formată „numai din Sfinți” înseamnă a te considera „mai drept” decât Acela, Care a spus că: „Nu [Οὔ]! Ca nu cumva, adunând neghinele, să smulgeți dimpreună cu ele [și] grâul [μήποτε, συλλέγοντες τὰ ζιζάνια, ἐκριζώσητε ἅμα αὐτοῖς τὸν σῖτον]. Lăsați-le a crește împreună pe amândouă până la seceriș [Ἄφετε συναυξάνεσθαι ἀμφότερα μέχρι τοῦ θερισμοῦ]!” [Mt. 13, 29-30, BYZ]. Adică până la judecata Mea.

Și dacă Domnul nu îi scoate din calcul pe cei păcătoși, dacă nu îi scoate din Biserică, dacă nu îi scoate de la mântuire, iar viața Bisericii trebuie să fie propovăduită tuturor neamurilor [Mt. 29, 19], atunci nu putem avea o Biserică formată numai din Sfinți, iar Biserica nu poate să își întrerupă dialogul cu cei eterodocși și cu păgânii, ci, dimpotrivă, ea trebuie să îl potențeze continuu. Și astfel, ambele motivații ale extremismului ortodox cad! Pentru că nu din dragoste de teologia Bisericii, ei nu mai dau pe la Biserică, și nu din iubire pentru teologia ei, aceștia se cred „sfinți”, ci dintr-un orgoliu lipsit de evlavie și de frică de Dumnezeu. Pentru că se cred „mărturisitori” ai credinței ca marii Sfinți Mărturisitori ai Bisericii, dar luptând împotriva unității și a păcii Bisericii. Pe când aceia au luptat împotriva ereziilor și nu a unor păcate personale ale ierarhiei Bisericii. Au luptat pentru cauza profundă a Bisericii și nu pentru că au fost jigniți și nedreptățiți în mod personal.

Însă motive de sminteală, în Biserică, vor fi oricând! Dacă vrei să te smintești în mod neapărat, dacă vrei să te doară inima din cauza neevlaviei unora din Biserică sau a lipsei lor de credință, e foarte ușor de făcut. Căci dacă compari viețile Sfinților cu viețile noastre, dacă compari teologia Bisericii cu câte nu facem noi, fiecare dintre noi în parte, găsești tot atâtea motive de îndepărtare de Biserică.

Numai că Biserica e singurul loc al mântuirii noastre! Aici e singurul loc în care noi ne împlinim cu adevărat. Și dacă toți suntem păcătoși și bolnavi, dacă toți avem nevoie de mila lui Dumnezeu ca să trăim și să ne mântuim, a ne scoate ochii unii altora pe motive de păcătoșenie, înseamnă a nu ne căuta niciunul interesul real în Biserică. Pentru că interesul nostru, al tuturor, e mântuirea noastră, vindecarea noastră duhovnicească, și nu disputele!

Noi venim la Biserică și suntem oamenii Bisericii nu pentru că nu păcătuim niciunul, nu pentru că nu avem niciunul vreo problemă, ci, dimpotrivă, pentru că avem probleme interioare multe și nerezolvate.

Aici e spitalul nostru duhovnicesc! Aici noi venim pentru ca să ne oblojim rănile! Și când eu am mâna ruptă, iar tu ai nevoie de un transplant de rinichi, chiar dacă boala mea mi se pare „mai mică” decât a ta, fără El, fără Medicul nostru, al tuturor, rămânem tot nevindecați. Și nu pot râde de tine, pentru că și eu sunt în aceeași oală cu tine. Și eu am probleme cu sănătatea ca și tine.

Dar dacă știm că suntem cu toții bolnavi, atunci trebuie să ne știm cu toții interesul de fond: că toți avem nevoie de vindecarea de la Dumnezeu.

De aceea, eu n-am iubit niciodată extremismul religios! Nu mi-a trecut niciodată prin cap „să mă separ” de Biserică sau „să inventez” o altă „Biserică” pe premisa că eu aș fi „mai sfânt” decât alții. Și mulți extremiști ortodocși, indiferenți religios, ortodocși și eterodocși m-au întrebat de-a lungul timpului „de ce nu mă cert” cu ierarhia Bisericii, de ce „refuz” să văd derapajele oamenilor din Biserică, de ce accept „să fiu călcat” în picioare și „nedreptățit”. Iar răspunsul meu a fost și este același: „Eu văd păcatele altora! Le văd, nu sunt orb și nici nu îmi acopăr ochii ca să nu le văd! Eu văd mai bine decât mulți cine nu suntem noi, Slujitorii Bisericii, și câte ne lipsesc nouă și Bisericii, dar, în același timp, îmi văd și patimile mele, și iubesc în mod nespus unitatea și pacea Bisericii. Pentru că problemele mele cu alții din Biserică nu trebuie să pericliteze mântuirea altora. Iar dacă ei vor să îmi pună piedici, eu nu vreau să fac asta, pentru că eu îmi știu și îmi caut interesul, interesul real în Biserică: mântuirea mea și a tuturor oamenilor. De aceea nu mă las smintit de derapajele oamenilor din Biserică, nu fac din ele un capăt de țară, nu confund păcatele oamenilor Bisericii cu Biserica, pentru că eu trăiesc cu Dumnezeu în Biserică și știu că El are grijă de mântuirea tuturor”.

Așadar, iubiții mei, trebuie să căutăm interesul major al nostru și nu interese minore și meschine! Iar de interesul nostru major, de mântuirea noastră, ține și păstrarea unității Bisericii. Pentru că lupta împotriva Bisericii e lupta împotriva lui Dumnezeu, Care este fundamentul Bisericii.

De aceea, praznicul de azi al Bisericii ne arată că nu trebuie să ne călăuzim în viața noastră după presupuneri, după exagerări, după povești părut adevărate, după previziuni dubioase, ci după adevărata revelare a lui Dumnezeu. Căci atunci când oamenii credeau că Sfinții lui Dumnezeu iubesc separatismul, ghetoizarea, certurile religioase, cei trei Sfinți Ierarhi ai Bisericii au apărut în vedenie unui alt Sfânt al lui Dumnezeu, aflat încă în viață, și au vorbit prin el întregii Bisericii. Și ei au mărturisit Bisericii de pe pământ despre realitatea Bisericii din cer. Căci Biserica e una în cer și pe pământ, dar despre Sfinții lui Dumnezeu din cer aflăm numai dacă ei ni se revelează nouă, după voia lui Dumnezeu. Și Sfinții Ierarhi și Teologi a toată lumea, astăzi pomeniți, ne-au spus că sunt împreună în Împărăția lui Dumnezeu și că împreună Îl slăvesc pe Dumnezeu și se roagă pentru noi și că teologiile lor trebuie citite împreună și armonizate în noi înșine într-un tot unitar. Pentru că fiecare și-a scris teologia prin luminarea lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu spune lucruri contrare oamenilor, ci le revelează, pe măsura lor, aceeași realitate a Lui.

Așa că, teologia Bisericii are multiple nuanțe personale, pentru că e scrisă de mulți Sfinți Părinți, dar ea are un fond comun. După cum Biserica e compusă din milioane de oameni, dar pe toți ne leagă credința și viața Bisericii. Și dacă ieșim din unirea interioară cu Dumnezeu, pe care o trăim în Biserica Sa, atunci suntem de unii singuri.

Iubiți, vă rog, Biserica lui Dumnezeu și trăiți ca mădulare vii și conștiente ale ei, în unire intimă cu Dumnezeul mântuirii noastre! Iubiți Biserica și dăruiți-vă toată viața Bisericii Sale! Pentru că a fi cu Biserica înseamnă a fi cu Dumnezeu, și a trăi în Biserică înseamnă a trăi în slava Lui cea dumnezeiască. Dar trăim în Biserică numai împreună cu Sfinții și cu Îngerii lui Dumnezeu, pentru că Împărăția Lui este a tuturor celor credincioși lui Dumnezeu. Amin!


[1] Începută la ora 10, pe 25 ianuarie 2018, zi de joi, cu soare, dar -5 grade afară.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Αλέξιος_Α΄_Κομνηνός.

[3] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1948/sxsaintinfo.aspx. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem.