Iubiții mei[1],
pentru noi, cei de acum, duminica de azi, prima din Postul Mare, este Duminica Ortodoxiei, este duminica în care noi ne prăznuim identitatea religioasă. Pentru că azi, când noi spunem Ortodoxie, noi spunem Biserica lui Dumnezeu pe pământ, spunem dreapta credință mântuitoare, spunem adevăratul și sfântul mod de a trăi creștinește pe pământ. Iar când spunem creștini ortodocși, noi spunem că aceștia sunt oamenii botezați și crescuți în Biserica lui Dumnezeu, că aceștia sunt fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu, înfiați de El prin Botez și crescuți prin Sfintele Taine și dogme ale Bisericii, pentru ca să ajungă Sfinții cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu. Pentru că Ortodoxia e Biserica și credința ortodoxă e credința Bisericii lui Dumnezeu. Iar noi mărturisim că Biserica Ortodoxă e Biserica Cincizecimii, e Biserica tuturor Sfinților, e Biserica lui Dumnezeu care a ajuns până la noi și în care noi vrem să trăim și să ne mântuim, iar în afară de aceasta nu există o altă biserică sau religie.
De aceea, duminica de azi e duminică identitară pentru noi, pentru că ea mărturisește cine suntem noi din punct de vedere religios și despre cum ne raportăm noi față de celelalte confesiuni religioase sau religii ale lumii.
Pentru că noi mărturisim că suntem în Biserica lui Dumnezeu, iar celelalte confesiuni și religii ale lumii sunt invenții umane și nu o instituire divino-umană, așa cum e Biserica.
Însă prăznuirea acestei duminici ca Duminica Ortodoxiei, peste veacuri, a început în secolul al 9-lea d. Hr. De ce de atunci? Pentru că atunci a avut loc victoria Bisericii asupra iconoclasmului, adică asupra acelor eretici care distrugeau Sfintele Icoane. Victoria Bisericii asupra ereziei care schimonosise fețele Bisericilor, atâta timp cât desființase, cu ajutorul conducerii imperiale, cinstirea Sfinților în Biserică și a Sfintelor Icoane.
Iar prin Sinodul din 843, tot cu ajutorul conducerii imperiale, în timpul Împăratului Mihail al III-lea al Constantinopolului și al Sfintei Împărătese Teodora[2] și al Sfântului Patriarh Metodios Mărturisitorul s-au restaurat în Biserică Sfinții lui Dumnezeu și Sfintele Icoane[3]. Pentru că au început să se repicteze pereții Bisericilor lui Dumnezeu, cei care, în timpul iconoclasmului, fuseseră transformați în pereți plini de elemente geometrice și florale[4]. Și au început să se repicteze Sfinte Icoane și să se cinstească cu evlavie în Biserică, pentru că în timpul iconoclasmului ele fuseseră distruse și scoase din Biserici.
Și din acest motiv, astăzi, purtând Sfintele Icoane în procesiune și cinstindu-le în Bisericile și în casele noastre, la răspântii de drumuri și în locuri importante, noi mărturisim că cei iconizați pe ele sunt Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt adevărații creștini ortodocși ai tuturor timpurilor, și că Sfintele Icoane sunt mărturiile vii și duhovnicești ale teologiei Bisericii. Pentru că Biserica a pictat dintru început chipurile Sfinților ei, primul iconar al Bisericii fiind Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas[5], căci temeiul icoanei e întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Pentru că atunci când Fiul Tatălui, „Care este chipul Dumnezeului Celui nevăzut [Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου]” [Col. 1, 15, BYZ], S-a făcut om văzut ca și noi, noi „am văzut slava Lui [ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν Αὐτοῦ]” [In. 1, 14, BYZ], a dumnezeirii Sale, prin intermediul umanității Sale. Pentru că toată umanitatea Sa s-a făcut în mod continuu, pentru toți oamenii, un prilej al revelării slavei dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea și umanitatea Sa s-au unit în mod intim în persoana Sa cea veșnică.
Și oamenii, potrivit deschiderii lor față de El, se puteau apropia de Domnul și Îl puteau înțelege și puteau experia slava Lui în multe feluri: unii simțind-o pe când i-a vindecat, alții luminându-se prin intermediul ei, alții convertindu-se prin ea la credința în El. Căci slava lui Dumnezeu, slava dumnezeiască comună Dumnezeului treimic, se revărsa din umanitatea lui Hristos pe măsura credinței, pe măsura deschiderii lor față de El.
De aceea, unii nu simțeau mare lucru la vederea Lui, pentru că nu credeau în El și nici nu-L iubeau, pe când alții erau cutremurați și umpluți de mare evlavie înaintea Lui, pentru că știau că s-au întâlnit cu Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru ei. Iar Sfintele Icoane ale Domnului și ale Maicii Sale și ale Sfinților și Îngerilor Lui tocmai acest lucru imens ne transmit: întâlnirea cutremurătoare, convertitoare, plină de evlavie sfântă dintre Dumnezeu și Sfinții Lui. Căci Domnul și Sfinții și Îngerii Lui stau înaintea noastră în Sfintele lor Icoane și ne învață starea de adâncă evlavie în fața Lui și a Sfinților și a Îngerilor Lui, adică evlavia ortodoxă.
Pentru că Sfintele Icoane sunt pictură pe lemn, sunt o iconizare teologică a Domnului, a Maicii Sale, a Sfinților și Îngerilor Lui, ele sunt pe măsura ochilor noștri sufletești și trupești, pe măsura noastră de acum, din condiția noastră de azi, de oameni muritori, dar toți cei reprezentați pe ele sunt vii și veșnici! Tocmai de aceea Sfintele Icoane nu sunt „idoli”, cum în mod fals credeau și cred iconoclaștii de ieri și de azi, ci reprezentări ale unor ființe vii, care sunt în veșnicie. Și când noi privim Icoana Domnului cu evlavie și cu multă iubire, și ne rugăm Lui în fața ei, El ne privește prin ea cu adevărat și noi simțim asta, o simțim din plin, și simțim cum revarsă în noi slava Sa, pentru ca să Îl simțim pe El în nevăzutul Lui, în timp ce atingem și sărutăm văzutul Lui, adică chipul Său iconizat. Căci și oamenii veneau și se atingeau de El, de trupul Lui și de veșmintele Lui, de ceea ce vedeau că este și are El, dar se umpleau, pe măsura credinței lor, de puterea Lui, de slava Sa cea veșnică, pe care nu o vedeau în măreția ei cea de necuprins. Pentru că El ne îngăduie, spre folosul nostru duhovnicesc, să simțim și să vedem slava Lui, care e viața creștinilor. Dar noi nu o vedem în necuprinsul ei cel preadumnezeiesc, ci pe măsura noastră, redusă, de oameni păcătoși.
Pentru că noi, oamenii, avem nevoie de cuvinte, dar și de imagini pentru a înțelege o persoană. Însă noi știm că nici cuvintele și nici imaginile cu o persoană anume nu epuizează persoana, pentru că ea depășește toate mijloacele prin care ea se exprimă. Căci numai când stăm de vorbă cu acea persoană și ea ni se destăinuie și noi trăim comuniunea cu ea, atunci simțim că o cunoaștem cu adevărat și că ea este, în același timp, o necunoscută pentru noi. Și este o necunoscută pentru noi, pentru că persoana mereu se destăinuie, mereu se descoperă pe sine în fața noastră, și de aceea ea este mereu o noutate și mereu o necunoscută pentru noi.
Cu atât mai mult Dumnezeu este Cunoscutul pe care mereu Îl cunoaștem sau Necunoscutul care mereu Se apropie de noi și ne revelează cele despre Sine. Pentru că Sfintele Icoane nu ne dezvăluie cine este Dumnezeu, ci ele sunt poarta spre experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru că ele ne deschid ușa, în mod teologic și evlavios, spre Dumnezeul Care Se revelează pe Sine oamenilor, dar El e Cel care ne vorbește nouă. Și El ne vorbește pe măsura deschiderii noastre către El, așa cum le vorbea celor pe care îi întâlnea în Israil, în vremea locuirii Lui trupești cu oamenii. El ne vorbește nouă tainic, în măsura în care ni Se arată nouă în mod extatic, și ne învață în slava Lui ce înseamnă a fi credincios, ce înseamnă a fi ortodox, ce înseamnă a fi evlavios, ce înseamnă a fi eclesial. Căci dacă ești mădular al lui Hristos, de la El trebuie să înveți ce mădular ești tu în Biserica Lui și care e rolul tău în această lume sfântă a Bisericii. Pentru că, dacă ți-o spune Domnul, atunci nu mai vrei ceva mai mult, ci te rezumi la rolul tău viu și activ în Biserică.
Pentru că Domnul, iubiții mei, ne cheamă pe fiecare la slujirea Lui! Dar nu ne cheamă pe toți să fim Episcopi sau Preoți sau Monahi, ci doar pe unii, după marea Sa înțelepciune și milă, pe când, pe ceilalți, ne cheamă să fim activi în slujirea Bisericii, ca bărbați și ca femei creștini și ca tineri creștini. Pentru că nu sunt toți în stare, din Biserică, de lucruri extraordinare. Nu sunt toți genii ale teologiei și ale culturii, ale creației artistice și arhitectonice. Pentru că, pe unii, Dumnezeu i-a chemat doar la a-și întemeia o familie și la avea grijă de ea, veghind la sănătatea sufletului lor și a soției lor și a copiilor lor, pe alții i-a chemat la a fi Monahi și la a se nevoi pe măsura lor, în rugăciunea pentru toată lumea și în muncă atentă și în ascultare, pe când, pe cei mai râvnitori și profunzi credincioși, El îi cheamă la slujirea sacramentală a Bisericii și la scrisul teologic și la creația duhovnicească și culturală.
Însă darurile lui Dumnezeu sunt pe măsura râvnei și a profunzimii personale, dar și pe măsura muncii pe care o depui zilnic. Darurile lui Dumnezeu cer multă muncă și se împlinesc prin multă slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci, „[la] tot căruia i s-a dat mult [παντὶ…ᾧ ἐδόθη πολύ], mult se va cere de la el [πολὺ ζητηθήσεται παρ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 12, 48, BYZ]. Celui care a primit multe daruri de la El, Dumnezeu îi cere multă muncă, multă slujire, multă creație. Pentru că omul duhovnicesc, care a primit daruri de la Dumnezeu, e conștient de ele, dar e și responsabil față de ele, pentru că darurile Lui sunt pentru slujirea Bisericii.
Și când Dumnezeu ne dă să fim teologi, iconari, traducători, melozi, arhitecți bisericești, El cere de la noi cărți de teologie, icoane și Biserici pictate, cărți traduse, creație psaltică și muzică psaltică, să proiectăm și să zidim Bisericile lui Dumnezeu cu evlavie și cu bucurie sfântă. Pentru că El ne dă nouă daruri sfinte, pentru ca noi, la rândul nostru, să dăruim darurile noastre Bisericii. Să le închinăm Bisericii, dimpreună cu toată viața noastră. Căci și așa sunt mulți care se dăruie modei, muzicii, sportului, tehnologiei, televiziunii, afacerilor, dar sunt puțini cei care slujesc Bisericii cu toată viața și puterea lor. Iar Dumnezeu, nouă, ne cere în primul rând să Îi slujim Lui și aproapelui nostru.
Și dacă vrem să Îi slujim Lui sau, mai bine zis, dacă simțim că El ne cheamă să Îi slujim Lui, atunci să Îi slujim Lui cu toată ființa noastră! Pentru că Dumnezeu binevoiește în cei care I se dăruie Lui cu totul. Și istoria Bisericii e plină de mărturii prea-frumoase despre cei care I s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu și El a făcut lucruri minunate prin ei.
Căci dacă vrem să vorbim azi, cu adevărat, de identitatea noastră religioasă, trebuie să vorbim despre ea ca despre vocația noastră primară. Pentru că toți suntem chemați să fim parte a Bisericii lui Dumnezeu. Toți oamenii trebuie să facă parte din Biserica Lui. De aceea, chemarea noastră, vocația noastră primă e aceea de a fi oameni credincioși. Și El ne cheamă să fim credincioși Lui din primele zile ale vieții noastre, pentru că El ne cheamă la unirea mistică cu Sine prin Botez, pentru ca El să ne ungă cu slava Lui și să ne hrănească cu viața Sa cea dumnezeiască.
Așa că, pentru noi, a fi ortodocși înseamnă a fi oameni cu adevărat. A fi oamenii lui Dumnezeu. Și pe această primă temelie a vieții noastre, pe temelia religioasă, noi zidim apoi temelia națională, temelia culturală, temelia profesională a vieții noastre. Căci noi înțelegem că suntem români pe măsură ce ne dezvoltăm conștiința noastră bisericească. Pentru că am fost botezați din pruncie, de mici, și creștem în Biserica lui Dumnezeu și ne dăm seama că suntem români, că vorbim limba română, că avem acces la cultura noastră și a lumii întregi și la toată arhiva de istorie și de cunoaștere a lumii.
De aceea, credința noastră nu intră în conflict cu naționalitatea, cu limba, cu istoria noastră, cu nevoia noastră de unitate națională, pentru că românii s-au format ca popor din primul secol al Bisericii și, din primul secol creștin, prin Sfântul Apostol Andreas[6], Biserica s-a zidit și aici, la noi, și ea e de origine apostolică. Pentru că neamul nostru și Biserica noastră au aceeași vechime. Și limba română a fost dintru început o limbă bisericească și s-a dezvoltat și se dezvoltă continuu ca o limbă bisericească, pentru că strămoșii noștri I s-au închinat lui Dumnezeu în limba română, după cum I ne închinăm și noi. Căci dacă nu ar fi fost așa, ea nu ar fi ajuns până la noi, cei de azi, și ar fi fost dată uitării, și astăzi am fi putut vorbi limba rusă sau limba turcă sau o altă limbă ce nu ne-ar fi caracterizat în mod fundamental.
Dar noi suntem creștini și români în același timp și de două mii de ani am trăit aici, în pământul nostru, și de 100 de ani trăim într-o Românie unitară, pe care o iubim și o apărăm, pentru că România e o parte fundamentală a Bisericii, e o unicitate eclesială, și, în același timp, o unicitate între celelalte unicități statale ale lumii. Ea e o unicitate din punct de vedere eclesial și statal, remarcându-se în primul rând prin continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu și în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că românii, în mod fundamental, nu și-au „căutat” o altă biserică timp de două milenii, iar cei care s-au convertit la alte credințe și au apostaziat astfel din Biserică, s-au înstrăinat și se înstrăinează continuu față de neamul românesc și de istoria lui și de credința lui bimilenară.
De aceea, pare „controversată” pentru ei Catedrala Națională aflată în construcție și orice proiect științific care dă mărturia organică a neamului românesc ca popor eminamente ortodox. Însă istoria poporului român și a României e conjugată în mod fundamental cu viața Bisericii, pe când contribuțiile la ființa națională ale celorlalte confesiuni și religii conlocuitoare sunt periferice. Pentru că românii sunt azi creștini ortodocși, pentru că sunt urmașii românilor ortodocși de două milenii. Și ei reflectă în viața lor și în creația lor bisericească, populară și cultă, în scrisul și în modul lor de a vedea lumea, teologia și viața Bisericii. Pentru că Biserica a dat conținutul vieții românești și vitalitatea extraordinară a românilor e vitalitatea Bisericii lui Dumnezeu.
De aceea, românii trăiesc în mod organic raportul dintre cuvânt și imagine. În comparație cu țările afectate masiv de iconoclasmul musulman și de cel protestant, poporul român are o perspectivă luminoasă asupra imaginilor și vede chipurile oamenilor într-un mod frumos. Pentru noi, fața exprimă persoana în mod fundamental, iar iconografia ortodoxă românească e atentă la fețele pline de har ale Sfinților iconizați și la trupurile lor transfigurate.
Sfinții Îngeri și Cuvioșii care urcă pe scara sfințeniei au fețe evlavioase, luminoase, în pictura de la Sucevița, în comparație cu dracii cei întunecați[7]. Iar în comparație cu Sfinții de pe scară, cei căzuți au veșmintele mai scurte, li se văd picioarele sau își dezgolesc picioarele, în timp ce Sfinților de pe scară li se văd doar tălpile. Pentru că evlavia și cuviința sunt împreună, sunt virtuțile vieții ortodoxe, dimpreună cu toate celelalte virtuți creștine. Și creștinul ortodox român știe că trebuie să se îmbrace în toate virtuțile dumnezeiești, pentru ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Și că viața cu Dumnezeu nu poate fi trăită decât în Biserica Lui și nu în „biserici” inventate de oameni mândri și răzbunători, de oameni păcătoși.
Și picturile noastre bisericești sunt mereu luminoase, pline de bucurie, de viață sfântă, pentru că noi nu am trăit niciodată iconoclasmul la modul masiv, ci doar deconstrucția comunistă a Bisericii din societate, petrecută în secolul al 20-lea. Deconstrucție care a înlocuit în spațiul public, în mod ideologic, icoana cu portretul dictatorului comunist și cu lozinci de partid. Însă acasă și în Biserici, Sfintele Icoane erau la locul lor, numai în diverse instituții și în mod public megalomania dictatorului fiind respectată.
Și faptul că locul Sfintelor Icoane nu a fost niciodată luat, în mod real, de portretul celui defunct, s-a văzut imediat în zilele Revoluției Române din decembrie 1989[8], când oamenii s-au rugat pe străzi și când au ars portretele lui și au pus în locul lor Sfânta Cruce și Sfânta Icoană. Pentru că în decembrie 1989, în România, au fost restaurate în mod public Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, ele reprimindu-și rolul lor teologic tradițional.
Pentru că Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, în România ortodoxă, nu au rol ideologic, nu sunt agresiuni imagologice, ci ele sunt mărturii identitare ale românilor. Pentru că românii sunt majoritar ortodocși, asta e țara lor, ei aici trăiesc și muncesc, și, pentru ei, acestea sunt semnele sfinte ale credinței lor. De aceea, ele trebuie respectate de cei care nu sunt ortodocși, ei trebuie să ne respecte credința noastră, așa după cum, atunci când călătorim într-o țară eminamente musulmană sau hindusă, înțelegem că acelea sunt elementele lor definitorii și le respectăm ca atare, chiar dacă în inima noastră nu suntem de acord cu ele și nici cu ei.
Căci respectul față de religia și de cultura altora nu înseamnă acceptarea modului lor de-a fi și de a-și manifesta libertatea, ci recunoașterea faptului că ei sunt diferiți de noi și că față de ei trebuie să avem o comportare politicoasă și amiabilă. De ce? Pentru că și noi și ei avem dreptul să ne trăim viața așa cum credem de cuviință.
Și noi trăim aici, în țara noastră, ca ortodocși români, cu o istorie și o cultură și o tradiție religioasă de două milenii și încercăm să ne cunoaștem trecutul pentru a fi proprii prezentului și pentru ca să facem față viitorului nostru ca Biserică și ca nație. Noi îl cinstim pe om, îl ospătăm, îl primim pe cel de alt neam, care vrea să trăiască alături de noi în pace, îl înțelegem pe cel care optează pentru o altă credință, deși nu suntem de acord cu el, pentru că credem că toți au dreptul la viață și la bucurie. Iar tehnologia a prins la noi foarte bine, pentru că nouă ne plac imaginile și ne place și viteza, pentru că ne place să fim eficienți.
Și eu cred în eficiența românească, pentru că mă captivează marile realizări ale românilor din diverse domenii. Dar acele realizări au fost posibile tocmai pentru că a existat dăruire și multă muncă și multă atenție și multă specializare.
Însă nu îmi place bășcălia la adresa nației noastre. Nu îmi place invidia la adresa celor care muncesc sau găsirea de noduri în papură. Pentru că una e să muncești din toată inima și să faci o greșeală anume și alta e să te faci că muncești și să ți se pară că ai făcut mare lucru.
În 2018, la 100 de ani de România, cu toată corupția și ținerea în loc a noastră de către comunism, progresele românești sunt reale și evidente. Și pe timpul regalității și pe timpul comunismului și acum, în democrație, tot românii ortodocși au făcut și fac munca grea pentru România. Pentru că Biserica nu a fost niciodată „separată” de viața românilor, ci ea a fost în centrul vieții lor. Și dacă așa stau lucrurile și nu altfel, atunci marea sărbătoare a românilor din 2018 e și o mare sărbătoare și împlinire a Bisericii, pentru că ea a fost și este rațiunea directoare și liantul românilor. Biserica ne ține în unitate, Biserica ne adună pe toți, Biserica ne hrănește și ne ocrotește pe toți.
Așadar, iubiții mei, Duminica Ortodoxiei e ziua în care ne bucurăm că suntem creștini și români, că suntem în Biserica lui Dumnezeu și pe pământul sfânt al strămoșilor noștri! Căci nu doar cei câțiva Sfinți pe care îi cinstim noi sunt Sfinții românilor, ci ei sunt cu mult mai mulți și peste tot în pământul românesc. Și de aceea, pământul nostru e sfințit de Sfinții lui Dumnezeu și de Biserica Lui din România, și el trebuie respectat ca atare de noi toți.
Pentru că evlavia noastră față de Sfinții lui Dumnezeu reprezintă în același timp dorul nostru după Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim împreună cu Sfinții Lui, cu toți Sfinții Lui. Și dacă vrem să fim Sfinți și cu Sfinții, atunci trebuie să le urmăm lor întru totul. Iar ei au cinstit toată învățătura Bisericii și s-au conformat modului ei de a fi. Au învățat de la Sfinții anteriori lor și i-au chemat pe ei în ajutorul lor.
De aceea și noi le cinstim sfintele lor vieți, Sfintele lor Moaște, Sfintele lor Icoane, sfintele lor cărți și învățăm continuu de la ei. Pentru că vrem să fim împreună cu Sfinții românilor și cu toți Sfinții Bisericii de pretutindeni și de oricând.
Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și să ne bucure cu slava Lui cea negrăită! Amin.
[1] Începută la ora 10.00, pe 20 februarie 2018, zi de marți, cer înnorat, minus un grad.
[2] Cf. https://www.goarch.org/-/the-first-sunday-of-lent-the-sunday-of-orthodoxy.
[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t42.html.
[4] Cf. https://www.nga.gov/features/byzantine/iconoclasm-.html.
[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/31/actualitatea-importanta-si-necesitatea-sfintelor-icoane-pentru-viata-si-misiunea-bisericii-astazi/.
[6] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/29/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-apostolul-romanilor-30-noiembrie-2017/.
[7] Idem: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Sucevita_2013-detaliu-c.jpg.
[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1989.
