Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Lună: februarie 2018 (Page 1 of 4)

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 20, cf. LXX

1. Este mustrare care nu este frumoasă și este [om] tăcând și acesta [este] înțelept.

2. Deoarece [este mai] bine să mustri decât a te mânia.

3. Și cel care se mărturisește de la greșeală se va opri.

4. Pofta eunucului [este] să strice femeia tânără[1] [ἐπιθυμία εὐνούχου ἀποπαρθενῶσαι νεάνιδα], așa [și] cel care face judecăți în[tru] tărie [οὕτως ὁ ποιῶν ἐν βίᾳ κρίματα].

5. Este tăcând [și] aflându-se înțelept și este cel urât din cauza multei [sale] grăiri.

6. Este tăcând, căci nu are un răspuns, și este tăcând știind vremea[2].

7. Omul cel înțelept va tăcea până la o vreme, iar încrezutul și cel nebun va [vor] trece peste vreme.

8. Cel care înmulțește cuvântul va fi disprețuit și cel care se îndreptățește pe sine va fi urât.

9. Este calea cea bună a omului în[tru] cele rele și este aflarea întru greșeală.

10. Este dar care nu îți va fi folositor ție și este dar care [are] răsplată îndoită.

11. Este greșeală pentru slavă și este care din smerenie a ridicat capul.

12. Este cumpărând multe [cu] puțin și [este și] plătind pe ele înșeptit.

13. Cel înțelept în cuvinte se va face pe sine iubit, iar harurile celor nebuni vor fi vărsate.

14. Darul celui nebun nu îți va fi folositor ție, căci ochii lui pentru cel unul [sunt] mulți.

15. Puține va da și pe mulți îi va ocărî și va deschide gura lui ca vestitorul. Astăzi va împrumuta și mâine va cere. [De aceea,] urât [este] un om [ca] acesta.

16. Cel nebun va zice: „Nu îmi este mie prieten și nu este har celor bune ale mele”.

17. Cei care mănâncă pâinea sa [sunt] răi [cu] limba. De câte ori și câți îl vor batjocori pe el?

18. Alunecarea de la pământ [este] mai multă decât [cea] de la limbă. Așa [este] căderea celor răi: degrabă va veni.

19. Omul cel fără de har [este] mitul cel fără de vreme [ἄνθρωπος ἄχαρις μῦθος ἄκαιρος] [și] în gura celor neînvățați se va continua.

20. Din gura celui nebun va fi lepădată parabola [ἀπὸ στόματος μωροῦ ἀποδοκιμασθήσεται παραβολή], căci nu are să o zică pe ea în[tru] vremea ei [οὐ γὰρ μὴ εἴπῃ αὐτὴν ἐν καιρῷ αὐτῆς].

21. Este oprindu-se a păcătui din lipsă și în[tru] odihna lui nu se va străpunge [la inimă][3].

22. Este pierzându-și sufletul său pentru rușine și din cauza feței celei fără de minte îl va pierde pe el[4].

23. Este har al rușinii făgăduind prietenului [ἔστιν χάριν αἰσχύνης ἐπαγγελλόμενος φίλῳ] [său] și l-a dobândit pe el vrăjmaș în zadar.

24. Prihană rea [este] minciuna în[tru] om [μῶμος πονηρὸς ἐν ἀνθρώπῳ ψεῦδος] [și] în gura celor neînvățați se va continua.

25. [Mai] de dorit [este] hoțul decât cel care continuă [cu] minciuna. Iar amândoi pieirea vor moșteni.

26. Obiceiul omului celui mincinos [este] necinstea [ἦθος ἀνθρώπου ψευδοῦς ἀτιμία] și rușinea lui [este] împreună cu el neîncetat [καὶ ἡ αἰσχύνη αὐτοῦ μετ᾽ αὐτοῦ ἐνδελεχῶς].

27. Cel înțelept în cuvinte se va aduce înainte pe sine și omul cel înțelept va plăcea oamenilor celor mari.

28. Cel care lucrează pământul va ridica grămada lui și cel care place oamenilor celor mari va astâmpăra nedreptatea.

29. Cele ale ospățurilor și darurile orbește [orbesc] ochii celor înțelepți și, ca zăbala în gură, întoarce [întorc] mustrările.

30. Înțelepciunea ascunsă și comoara cea nevăzută: care [este] folosul din amândouă?

31. Mai bun [este] omul ascunzându-și nebunia sa [κρείσσων ἄνθρωπος ἀποκρύπτων τὴν μωρίαν αὐτοῦ] decât omul ascunzându-și înțelepciunea sa [ἢ ἄνθρωπος ἀποκρύπτων τὴν σοφίαν αὐτοῦ].


[1] Femeia tânără care încă e fecioară.

[2] Cel care tace, pentru că așteaptă vremea potrivită pentru a vorbi.

[3] Nu se va pocăi pentru dorința sa de a păcătui.

[4] Își va pierde mântuirea sufletului.

Eminescu: între modernitate și tradiție [145]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Deși de multe ori „voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Și un capăt poeziei/ Și pustiului să pui”, totuși poezia a rămas un mod de aplanare a durerii, de disipare a tensiunii și de transportare a concentrării masive interioare în planul artei: melancolia-mi /…/ se face vers”.

Ca sursă de inspirație a poeziei apare iubita și în câteva variante manuscrise ale poemului Călin: „Mintea mea de veac străină/ Leagă strofe și le-mbină/ Ca Firdusi cântărețul/ În gazehluri ea suspină. /…/ Înger blond cu tristă mină /…/ Rege-al gândurilor mele/ Iară inimei regină/ Prin imaginile minții-mi/ Tu te primbli ca-n grădină/ Numai tu i-ești ca acasă/ Iară lumea mi-i străină. /…/ De-al tău ochi născut e versu-mi/ Ca lumină din lumină”[1].

Recursul la iconografie și la expresiile proprii cultului și limbii vechi bisericești apare împletit cu aluzia la Sonetele lui Shakespeare („Rege-al gândurilor mele/ Iară inimei regină”) și cu referința la Firdusi și la gazelul oriental.

Ni se pare, în consecință, că cel mai crunt reproș pe care i l-a adus vreodată se află în versurile unei variante a poemului Nu mă-nțelegi: „Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,/ Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul, /…/ Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie,/ Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,/ În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,/ Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi”. Alte versuri rețin chiar un blestem – ca mai târziu în Psalmul de taină al lui Arghezi – la adresa femeii care n-a știut să-și împlinească menirea[2].

Dar nu este Cătălin, dacă ne gândim mai bine, cea de-a treia întrupare a Luceafărului, în care acesta își ocultează toate atributele eternității, ca să nu o mai cutremure pe femeie nici cu angelitatea, nici cu demonismul geniului său?

E posibil ca, deși ni se spune că Hyperion s-a întors „în locul lui menit din cer”, el totuși să fi coborât sub forma lui Cătălin, al treilea travesti fiind cel reușit. Un travesti ontologic sugerat – dincolo de aserțiunea narativă a imuabilității Luceafărului – de onomastica transparentă, Cătălin nefiind decât un derivat al lui Călin, Zburătorul.

În urma acestei descinderi a Luceafărului sub ipostaza umană a lui Cătălin, el își păstrează, incognito, ochiul nemuritor și rece” cu care contemplă privitor ca la teatru” (Glossă) scena lumii, în care și el însuși joacă un rol, e o mască/ un obrăzar de ceară (ceea ce spunea într-un fragment timpuriu, intercalat și într-o variantă din Scrisoarea IV: „Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască”[3]). Este forțat să se dedubleze, fără a se dezintegra ființial, schizofrenic, este silit să fie și să pară, în același timp, pe scena lumii, deși departajează între umbră și ființă[4]:

În locul lui menit din ceri
Hyperion se-ntoarsă
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă,

Și umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce,
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patemi.

Și de deasupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.”

 Versurile acestea ilustrează destul de concludent faptul că și Cătălin a devenit, din „viclean copil de casă”, o altă mască eminesciană (și nu sesiza Călinescu că bărbatul eminescian e un copil?).

Dacă acceptăm această întrupare a lui Hyperion (credem că este incorect să-l numim Luceafărul, acesta din urmă reprezentând doar o perspectivă incompletă asupra personalității sale), remarcăm că întruparea sa înseamnă o întoarcere la același iubit Ev Mediu, Cătălin fiind paharnic: „Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”. De fapt, toate amănuntele poveștii de iubire, cuprinzând castelul și fata de împărat, dezvăluie un scenariu medieval.

Situația este similară celei din Scrisoarea IV și Scrisoarea V: „Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”. Iar Cătălin (în niște strofe anterioare) și pajul Cupidon, au, de asemenea, semnalmente comune. Ceea ce ne conduce la concluzia că și acel paj Cupidon face parte din familia avatarilor/ măștilor eminesciene.

„Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi” sunt versuri care îl înalță pe Cătălin la ipostaza lui Hyperion, a aceluia care invoca: „Mi-e sete de repaosrepaos fiind un termen românesc foarte vechi, des întrebuințat în cărțile religioase, însemnând odihnă.

Sau, interpretând altfel, s-ar putea spune că acest Cătălin străbate drumul invers; mai bine zis, prin și după experiența amoroasă, Hyperion se întoarce „în locul lui menit din cer”. Pentru că, dacă Hyperion implorase: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă /…/ Mi-e sete de repaos” – un repaos înțeles aici poate paradoxal, ca „sete de patimi”, cum ar fi zis Blaga („o sete /…/ de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” (Lumina)), o „sete care-l soarbe” a patimei mistuitoare –, în schimb Cătălin se îndreaptă către locul lui Hyperion, spre dorul „liniștei de veci” care să se reverse peste „noaptea mea de patemi”.


[1] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 422-423.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 53-54:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele

Cum le-ai menit pe toate rău
De s-au ales deșerte?
Dar care-i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ
– Căci el pe toți ne-adună –
S-o stinge vis și jurământ
Cu viețile-mpreună

Ci-n lungul negrei vecinicii
Blestemu-mi se va naște
Ce numai tu n-ai vrut să știi
O lume va cunoaște

Pe lungul vremurilor vad
Va răsări cuvântu-mi
Ca frunza codrului de brad
Ce va umbri mormântu-mi

Și-n cântul meu ce va trăi
Sperjură rămânè-vei,
Cum n-a mai fost, nici o mai fi
O alta-n neamul Evei.

(Când amintirile, variantă)

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 328.

[4] O departajare pe care, în plan teologic, o făcea și Sfântul Augustin: „«Să se ducă și să fugă din fața Ta» (Ps. 67, 2) toți cei neliniștiți și cei nedrepți; Tu îi vezi și le distingi bine umbrele; și iată că umbrele lor sunt frumoase, dar ei înșiși sunt urâți”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 183-184.

Lucas, cap. 8, 26-39, cf. BYZ

26. Și au plutit întru ținutul gadarinilor [Καὶ κατέπλευσαν εἰς τὴν χώραν τῶν Γαδαρηνῶν], care este de cealaltă parte a Galileii [ἥτις ἐστὶν ἀντιπέραν τῆς Γαλιλαίας].

27. Și ieșind Lui [El] la uscat, L-a întâmpinat Lui [pe El] un om oarecare din cetate, care avea demoni de multe vremuri [ὃς εἶχεν δαιμόνια ἐκ χρόνων ἱκανῶν][1], și [cu] veșmânt nu se îmbrăca și în casă nu rămânea, ci în morminte.

28. Și văzându-L pe Iisus, și strigând, a căzut [înaintea] Lui și [cu] glas mare a zis: „Ce [este] mie și Ție [Τί ἐμοὶ καὶ Σοί], Iisuse [Ἰησοῦ], Fiule al Dumnezeului Celui Preaînalt [Υἱὲ τοῦ Θεοῦ τοῦ Ὑψίστου]? Mă rog de Tine [Δέομαί Σου], să nu mă chinui [μή με βασανίσῃς]”.

29. Căci a poruncit duhului celui necurat să iasă din om [παρήγγειλεν γὰρ τῷ πνεύματι τῷ ἀκαθάρτῳ ἐξελθεῖν ἀπὸ τοῦ ἀνθρώπου]! Căci [în] mulți ani l-a cuprins pe el, și era legat [cu] lanțuri și [cu] cătușe păzindu-se, și rupând legăturile, era condus de demon întru pustii [ἠλαύνετο ὑπὸ τοῦ δαίμονος εἰς τὰς ἐρήμους].

30. Și Iisus l-a întrebat pe el[2], zicând: „Care îți este ție numele?”. Și el a zis: „Legiune [Λεγεών]!”. Că demoni mulți a[u] intrat [intraseră] întru el.

31. Și L-a[u] rugat pe El ca să nu le poruncească lor să plece întru abis/ adâncime [ἵνα μὴ ἐπιτάξῃ αὐτοῖς εἰς τὴν ἄβυσσον ἀπελθεῖν][3].

32. Și era acolo o turmă de mulți porci păscând în munte! Și Îl rugau pe El ca să le îngăduie lor să intre întru aceștia. Și le-a îngăduit lor.

33. Și au ieșit demonii din om [și] au intrat întru porci! Și s-a aruncat turma de pe stâncă întru lac și s-a înecat.

34. Și văzând cei care pășteau ceea ce s-a făcut, au fugit și au vestit întru cetate și întru câmpuri.

35. Și au ieșit să vadă ceea ce s-a făcut! Și au venit către Iisus și l-au aflat șezând pe omul din care ieșise[ră] demonii, îmbrăcat și fiind întreg la minte, alături de picioarele lui Iisus! Și s-au înfricoșat.

36. Și le-au vestit lor și cei care au văzut cum s-a mântuit cel care a fost demonizat [πῶς ἐσώθη ὁ δαιμονισθείς].

37. Și L-au rugat [L-a rugat] pe El toată mulțimea cea învecinată gadarinilor să plece de la ei, că[ci] [cu] frică mare erau cuprinși! Și El, intrând întru corabie, S-a întors.

38. Și Îl ruga pe El omul, din care ieșise[ră] demonii, a fi cu El. Dar Iisus l-a eliberat pe el, zicând:

39. „Întoarce-te întru casa ta [Ὑπόστρεφε εἰς τὸν οἶκόν σου] și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu [καὶ διηγοῦ ὅσα ἐποίησέν σοι ὁ Θεός]!”. Și a mers prin toată cetatea [Καὶ ἀπῆλθεν καθ᾽ ὅλην τὴν πόλιν], propovăduind câte i-a făcut lui Iisus [κηρύσσων ὅσα ἐποίησεν αὐτῷ ὁ Ἰησοῦς].


[1] De mulți ani.

[2] Pe demon.

[3] Întru adâncimea Iadului. Am folosit forma de feminin pentru că τὴν ἄβυσσον e la feminin în limba greacă.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 19, cf. LXX

1. Lucrătorul cel bețiv nu se va îmbogăți, [iar] cel care le disprețuiește pe cele puține, pentru [ceva] mic va cădea.

2. Vinul și femeile îi vor îndepărta pe cei înțelegători[1] și cel care se lipește curvelor [și] mai îndrăzneț va fi[2].

3. Putreziciunea și viermii îl vor moșteni pe el și sufletul cel îndrăzneț va fi îndepărtat.

4. Cel care repede se încrede, ușor [este cu] inima, iar cel care păcătuiește întru sufletul său va greși.

5. Cel care se veselește [cu] inima va fi osândit

6. și cel care urăște vorbirea se va împuțina [cu] răutatea.

7. Niciodată să nu îndoiești cuvântul și nimic nu are să ți se împuțineze ție.

8. În[tre] prieten și în[tre] vrăjmaș nu povesti! Și, dacă nu îți este ție păcat, nu descoperi!

9. Căci te-a auzit pe tine și s-a păzit de tine și în timp te va urî.

10. Ai auzit un cuvânt? Să moară cu ție [tine]! Îndrăznește, [că] nu te va sparge!

11. De la fața cuvântului va avea durere cel nebun, ca de la fața pruncului cea care naște.

12. Săgeată înfiptă în coapsa trupului: așa [este] cuvântul în pântecele celui nebun.

13. Mustră pe prieten, dacă poate n-a făcut și, dacă ceva a făcut, ca nu cumva să adauge!

14. Mustră pe aproapele, dacă poate nu a zis și, dacă a zis, ca să nu îndoiască!

15. Mustră pe prieten, căci adesea se face clevetitor! Și nu crede tot cuvântul!

16. Este alunecând și nu din suflet[3]. Și cine nu a păcătuit cu limba lui?

17. Mustră pe aproapele tău, mai înainte să-l ameninți, și dă loc legii Celui Preaînalt!

18.

19.

20. Toată înțelepciunea [este] frica Domnului și în toată înțelepciunea [este] facerea legii.

21.

22. Și înțelepciunea nu este cunoașterea răutății și nu este gândire [acolo] unde [este] sfatul celor păcătoși.

23. Este șiretenie și aceasta [este] urâciune și este cel nebun împuținându-se [cu] înțelepciunea.

24. Mai bun [este] cel înspăimântat, [care este] împuținat în înțelegere, decât cel care prisosește în gândire și încălcând [încalcă] legea.

25. Este șiretenia precisă și aceasta [este] nedreaptă și este întorcând harul [ca] să arate judecata.

26. Este făcând rău, aplecându-se [cu] întunecime și cele [care sunt] înăuntru său [sunt] pline de viclenie.

27. Ascunzându-și fața și prefăcându-se surd, [dar] unde nu a fost cunoscut, mai înainte te va ajunge.

28. Și dacă, din împuținarea tăriei, are să se oprească să păcătuiască, dacă are să afle vreme, va face rău.

29. După vedere se va cunoaște omul și din întâmpinarea feței se va cunoaște cel gânditor.

30. Îmbrăcămintea omului și râsul dinților și pașii omului vor vesti cele despre sine.


[1] Îi vor îndepărta de la calea binelui.

[2] Îndrăzneț în sens rău, păcătos. Va face lucruri și mai rele.

[3] Există dăți când păcătuim, dar nu din tot sufletul.

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei [2018]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler şi Preaiubiţilor credincioşi din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,

Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane.

Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.

Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși.

Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane.

În această privință în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: „cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind” [1]. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor.

Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”[2], prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod[3].

Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos.

Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia – Hristos.

Icoana este o fereastră spre Absolut[4], care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos” (1 Ioan 1, 1-3).

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: „Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu”[5].

Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere.

În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.

În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui.

Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.

Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, „care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte” (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare.

Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic.

Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor.

Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire a chipului său și al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi.

Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte.

Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii.

Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de lăcașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.

Iubiți frați și surori în Domnul,

După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a ampli- ficat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre.

De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25).

Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru.

Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume.

Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor, iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.

Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul binevenit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13, 13).

Read More

Predică la Duminica Ortodoxiei [2018]

Iubiții mei[1],

pentru noi, cei de acum, duminica de azi, prima din Postul Mare, este Duminica Ortodoxiei, este duminica în care noi ne prăznuim identitatea religioasă. Pentru că azi, când noi spunem Ortodoxie, noi spunem Biserica lui Dumnezeu pe pământ, spunem dreapta credință mântuitoare, spunem adevăratul și sfântul mod de a trăi creștinește pe pământ. Iar când spunem creștini ortodocși, noi spunem că aceștia sunt oamenii botezați și crescuți în Biserica lui Dumnezeu, că aceștia sunt fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu, înfiați de El prin Botez și crescuți prin Sfintele Taine și dogme ale Bisericii, pentru ca să ajungă Sfinții cei desăvârșiți ai lui Dumnezeu. Pentru că Ortodoxia e Biserica și credința ortodoxă e credința Bisericii lui Dumnezeu. Iar noi mărturisim că Biserica Ortodoxă e Biserica Cincizecimii, e Biserica tuturor Sfinților, e Biserica lui Dumnezeu care a ajuns până la noi și în care noi vrem să trăim și să ne mântuim, iar în afară de aceasta nu există o altă biserică sau religie.

De aceea, duminica de azi e duminică identitară pentru noi, pentru că ea mărturisește cine suntem noi din punct de vedere religios și despre cum ne raportăm noi față de celelalte confesiuni religioase sau religii ale lumii.

Pentru că noi mărturisim că suntem în Biserica lui Dumnezeu, iar celelalte confesiuni și religii ale lumii sunt invenții umane și nu o instituire divino-umană, așa cum e Biserica.

Însă prăznuirea acestei duminici ca Duminica Ortodoxiei, peste veacuri, a început în secolul al 9-lea d. Hr. De ce de atunci? Pentru că atunci a avut loc victoria Bisericii asupra iconoclasmului, adică asupra acelor eretici care distrugeau Sfintele Icoane. Victoria Bisericii asupra ereziei care schimonosise fețele Bisericilor, atâta timp cât desființase, cu ajutorul conducerii imperiale, cinstirea Sfinților în Biserică și a Sfintelor Icoane.

Iar prin Sinodul din 843, tot cu ajutorul conducerii imperiale, în timpul Împăratului Mihail al III-lea al Constantinopolului și al Sfintei Împărătese Teodora[2] și al Sfântului  Patriarh Metodios Mărturisitorul s-au restaurat în Biserică Sfinții lui Dumnezeu și Sfintele Icoane[3]. Pentru că au început să se repicteze pereții Bisericilor lui Dumnezeu, cei care, în timpul iconoclasmului, fuseseră transformați în pereți plini de elemente geometrice și florale[4]. Și au început să se repicteze Sfinte Icoane și să se cinstească cu evlavie în Biserică, pentru că în timpul iconoclasmului ele fuseseră distruse și scoase din Biserici.

Și din acest motiv, astăzi, purtând Sfintele Icoane în procesiune și cinstindu-le în Bisericile și în casele noastre, la răspântii de drumuri și în locuri importante, noi mărturisim că cei iconizați pe ele sunt Sfinții Împărăției lui Dumnezeu, sunt adevărații creștini ortodocși ai tuturor timpurilor, și că Sfintele Icoane sunt mărturiile vii și duhovnicești ale teologiei Bisericii. Pentru că Biserica a pictat dintru început chipurile Sfinților ei, primul iconar al Bisericii fiind Sfântul Apostol și Evanghelist Lucas[5], căci temeiul icoanei e întruparea lui Dumnezeu Cuvântul. Pentru că atunci când Fiul Tatălui, „Care este chipul Dumnezeului Celui nevăzut [Ὅς ἐστιν εἰκὼν τοῦ Θεοῦ τοῦ ἀοράτου]” [Col. 1, 15, BYZ], S-a făcut om văzut ca și noi, noi „am văzut slava Lui [ἐθεασάμεθα τὴν δόξαν Αὐτοῦ]” [In. 1, 14, BYZ], a dumnezeirii Sale, prin intermediul umanității Sale. Pentru că toată umanitatea Sa s-a făcut în mod continuu, pentru toți oamenii, un prilej al revelării slavei dumnezeirii Sale, atâta timp cât dumnezeirea și umanitatea Sa s-au unit în mod intim în persoana Sa cea veșnică.

Și oamenii, potrivit deschiderii lor față de El, se puteau apropia de Domnul și Îl puteau înțelege și puteau experia slava Lui în multe feluri: unii simțind-o pe când i-a vindecat, alții luminându-se prin intermediul ei, alții convertindu-se prin ea la credința în El. Căci slava lui Dumnezeu, slava dumnezeiască comună Dumnezeului treimic, se revărsa din umanitatea lui Hristos pe măsura credinței, pe măsura deschiderii lor față de El.

De aceea, unii nu simțeau mare lucru la vederea Lui, pentru că nu credeau în El și nici nu-L iubeau, pe când alții erau cutremurați și umpluți de mare evlavie înaintea Lui, pentru că știau că s-au întâlnit cu Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru ei. Iar Sfintele Icoane ale Domnului și ale Maicii Sale și ale Sfinților și Îngerilor Lui tocmai acest lucru imens ne transmit: întâlnirea cutremurătoare, convertitoare, plină de evlavie sfântă dintre Dumnezeu și Sfinții Lui. Căci Domnul și Sfinții și Îngerii Lui stau înaintea noastră în Sfintele lor Icoane și ne învață starea de adâncă evlavie în fața Lui și a Sfinților și a Îngerilor Lui, adică evlavia ortodoxă.

Pentru că Sfintele Icoane sunt pictură pe lemn, sunt o iconizare teologică a Domnului, a Maicii Sale, a Sfinților și Îngerilor Lui, ele sunt pe măsura ochilor noștri sufletești și trupești, pe măsura noastră de acum, din condiția noastră de azi, de oameni muritori, dar toți cei reprezentați pe ele sunt vii și veșnici! Tocmai de aceea Sfintele Icoane nu sunt „idoli”, cum în mod fals credeau și cred iconoclaștii de ieri și de azi, ci reprezentări ale unor ființe vii, care sunt în veșnicie. Și când noi privim Icoana Domnului cu evlavie și cu multă iubire, și ne rugăm Lui în fața ei, El ne privește prin ea cu adevărat și noi simțim asta, o simțim din plin, și simțim cum revarsă în noi slava Sa, pentru ca să Îl simțim pe El în nevăzutul Lui, în timp ce atingem și sărutăm văzutul Lui, adică chipul Său iconizat. Căci și oamenii veneau și se atingeau de El, de trupul Lui și de veșmintele Lui, de ceea ce vedeau că este și are El, dar se umpleau, pe măsura credinței lor, de puterea Lui, de slava Sa cea veșnică, pe care nu o vedeau în măreția ei cea de necuprins. Pentru că El ne îngăduie, spre folosul nostru duhovnicesc, să simțim și să vedem slava Lui, care e viața creștinilor. Dar noi nu o vedem în necuprinsul ei cel preadumnezeiesc, ci pe măsura noastră, redusă, de oameni păcătoși.

Pentru că noi, oamenii, avem nevoie de cuvinte, dar și de imagini pentru a înțelege o persoană. Însă noi știm că nici cuvintele și nici imaginile cu o persoană anume nu epuizează persoana, pentru că ea depășește toate mijloacele prin care ea se exprimă. Căci numai când stăm de vorbă cu acea persoană și ea ni se destăinuie și noi trăim comuniunea cu ea, atunci simțim că o cunoaștem cu adevărat și că ea este, în același timp, o necunoscută pentru noi. Și este o necunoscută pentru noi, pentru că persoana mereu se destăinuie, mereu se descoperă pe sine în fața noastră, și de aceea ea este mereu o noutate și mereu o necunoscută pentru noi.

Cu atât mai mult Dumnezeu este Cunoscutul pe care mereu Îl cunoaștem sau Necunoscutul care mereu Se apropie de noi și ne revelează cele despre Sine. Pentru că Sfintele Icoane nu ne dezvăluie cine este Dumnezeu, ci ele sunt poarta spre experiența întâlnirii cu Dumnezeu. Pentru că ele ne deschid ușa, în mod teologic și evlavios, spre Dumnezeul Care Se revelează pe Sine oamenilor, dar El e Cel care ne vorbește nouă. Și El ne vorbește pe măsura deschiderii noastre către El, așa cum le vorbea celor pe care îi întâlnea în Israil, în vremea locuirii Lui trupești cu oamenii. El ne vorbește nouă tainic, în măsura în care ni Se arată nouă în mod extatic, și ne învață în slava Lui ce înseamnă a fi credincios, ce înseamnă a fi ortodox, ce înseamnă a fi evlavios, ce înseamnă a fi eclesial. Căci dacă ești mădular al lui Hristos, de la El trebuie să înveți ce mădular ești tu în Biserica Lui și care e rolul tău în această lume sfântă a Bisericii. Pentru că, dacă ți-o spune Domnul, atunci nu mai vrei ceva mai mult, ci te rezumi la rolul tău viu și activ în Biserică.

Pentru că Domnul, iubiții mei, ne cheamă pe fiecare la slujirea Lui! Dar nu ne cheamă pe toți să fim Episcopi sau Preoți sau Monahi, ci doar pe unii, după marea Sa înțelepciune și milă, pe când, pe ceilalți, ne cheamă să fim activi în slujirea Bisericii, ca bărbați și ca femei creștini și ca tineri creștini. Pentru că nu sunt toți în stare, din Biserică, de lucruri extraordinare. Nu sunt toți genii ale teologiei și ale culturii, ale creației artistice și arhitectonice. Pentru că, pe unii, Dumnezeu i-a chemat doar la a-și întemeia o familie și la avea grijă de ea, veghind la sănătatea sufletului lor și a soției lor și a copiilor lor, pe alții i-a chemat la a fi Monahi și la a se nevoi pe măsura lor, în rugăciunea pentru toată lumea și în muncă atentă și în ascultare, pe când, pe cei mai râvnitori și profunzi credincioși, El îi cheamă la slujirea sacramentală a Bisericii și la scrisul teologic și la creația duhovnicească și culturală.

Însă darurile lui Dumnezeu sunt pe măsura râvnei și a profunzimii personale, dar și pe măsura muncii pe care o depui zilnic. Darurile lui Dumnezeu cer multă muncă și se împlinesc prin multă slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. Căci, „[la] tot căruia i s-a dat mult [παντὶ…ᾧ ἐδόθη πολύ], mult se va cere de la el [πολὺ ζητηθήσεται παρ᾽ αὐτοῦ]” [Lc. 12, 48, BYZ]. Celui care a primit multe daruri de la El, Dumnezeu îi cere multă muncă, multă slujire, multă creație. Pentru că omul duhovnicesc, care a primit daruri de la Dumnezeu, e conștient de ele, dar e și responsabil față de ele, pentru că darurile Lui sunt pentru slujirea Bisericii.

Și când Dumnezeu ne dă să fim teologi, iconari, traducători, melozi, arhitecți bisericești, El cere de la noi cărți de teologie, icoane și Biserici pictate, cărți traduse, creație psaltică și muzică psaltică, să proiectăm și să zidim Bisericile lui Dumnezeu cu evlavie și cu bucurie sfântă. Pentru că El ne dă nouă daruri sfinte, pentru ca noi, la rândul nostru, să dăruim darurile noastre Bisericii. Să le închinăm Bisericii, dimpreună cu toată viața noastră. Căci și așa sunt mulți care se dăruie modei, muzicii, sportului, tehnologiei, televiziunii, afacerilor, dar sunt puțini cei care slujesc Bisericii cu toată viața și puterea lor. Iar Dumnezeu, nouă, ne cere în primul rând să Îi slujim Lui și aproapelui nostru.

Și dacă vrem să Îi slujim Lui sau, mai bine zis, dacă simțim că El ne cheamă să Îi slujim Lui, atunci să Îi slujim Lui cu toată ființa noastră! Pentru că Dumnezeu binevoiește în cei care I se dăruie Lui cu totul. Și istoria Bisericii e plină de mărturii prea-frumoase despre cei care I s-au dăruit cu totul lui Dumnezeu și El a făcut lucruri minunate prin ei.

Căci dacă vrem să vorbim azi, cu adevărat, de identitatea noastră religioasă, trebuie să vorbim despre ea ca despre vocația noastră primară. Pentru că toți suntem chemați să fim parte a Bisericii lui Dumnezeu. Toți oamenii trebuie să facă parte din Biserica Lui. De aceea, chemarea noastră, vocația noastră primă e aceea de a fi oameni credincioși. Și El ne cheamă să fim credincioși Lui din primele zile ale vieții noastre, pentru că El ne cheamă la unirea mistică cu Sine prin Botez, pentru ca El să ne ungă cu slava Lui și să ne hrănească cu viața Sa cea dumnezeiască.

Așa că, pentru noi, a fi ortodocși înseamnă a fi oameni cu adevărat. A fi oamenii lui Dumnezeu. Și pe această primă temelie a vieții noastre, pe temelia religioasă, noi zidim apoi temelia națională, temelia culturală, temelia profesională a vieții noastre. Căci noi înțelegem că suntem români pe măsură ce ne dezvoltăm conștiința noastră bisericească. Pentru că am fost botezați din pruncie, de mici, și creștem în Biserica lui Dumnezeu și ne dăm seama că suntem români, că vorbim limba română, că avem acces la cultura noastră și a lumii întregi și la toată arhiva de istorie și de cunoaștere a lumii.

De aceea, credința noastră nu intră în conflict cu naționalitatea, cu limba, cu istoria noastră, cu nevoia noastră de unitate națională, pentru că românii s-au format ca popor din primul secol al Bisericii și, din primul secol creștin, prin Sfântul Apostol Andreas[6], Biserica s-a zidit și aici, la noi, și ea e de origine apostolică. Pentru că neamul nostru și Biserica noastră au aceeași vechime. Și limba română a fost dintru început o limbă bisericească și s-a dezvoltat și se dezvoltă continuu ca o limbă bisericească, pentru că strămoșii noștri I s-au închinat lui Dumnezeu în limba română, după cum I ne închinăm și noi. Căci dacă nu ar fi fost așa, ea nu ar fi ajuns până la noi, cei de azi, și ar fi fost dată uitării, și astăzi am fi putut vorbi limba rusă sau limba turcă sau o altă limbă ce nu ne-ar fi caracterizat în mod fundamental.

Dar noi suntem creștini și români în același timp și de două mii de ani am trăit aici, în pământul nostru, și de 100 de ani trăim într-o Românie unitară, pe care o iubim și o apărăm, pentru că România e o parte fundamentală a Bisericii, e o unicitate eclesială, și, în același timp, o unicitate între celelalte unicități statale ale lumii.  Ea e o unicitate din punct de vedere eclesial și statal, remarcându-se în primul rând prin continuitatea neîntreruptă a poporului român pe acest teritoriu și în Biserica lui Dumnezeu. Pentru că românii, în mod fundamental, nu și-au „căutat” o altă biserică timp de două milenii, iar cei care s-au convertit la alte credințe și au apostaziat astfel din Biserică, s-au înstrăinat și se înstrăinează continuu față de neamul românesc și de istoria lui și de credința lui bimilenară.

De aceea, pare „controversată” pentru ei Catedrala Națională aflată în construcție și orice proiect științific care dă mărturia organică a neamului românesc ca popor eminamente ortodox. Însă istoria poporului român și a României e conjugată în mod fundamental cu viața Bisericii, pe când contribuțiile la ființa națională ale celorlalte confesiuni și religii conlocuitoare sunt periferice. Pentru că românii sunt azi creștini ortodocși, pentru că sunt urmașii românilor ortodocși de două milenii. Și ei reflectă în viața lor și în creația lor bisericească, populară și cultă, în scrisul și în modul lor de a vedea lumea, teologia și viața Bisericii. Pentru că Biserica a dat conținutul vieții românești și vitalitatea extraordinară a românilor e vitalitatea Bisericii lui Dumnezeu.

De aceea, românii trăiesc în mod organic raportul dintre cuvânt și imagine. În comparație cu țările afectate masiv de iconoclasmul musulman și de cel protestant, poporul român are o perspectivă luminoasă asupra imaginilor și vede chipurile oamenilor într-un mod frumos. Pentru noi, fața exprimă persoana în mod fundamental, iar iconografia ortodoxă românească e atentă la fețele pline de har ale Sfinților iconizați și la trupurile lor transfigurate.

Sfinții Îngeri și Cuvioșii care urcă pe scara sfințeniei au fețe evlavioase, luminoase, în pictura de la Sucevița, în comparație cu dracii cei întunecați[7]. Iar în comparație cu Sfinții de pe scară, cei căzuți au veșmintele mai scurte, li se văd picioarele sau își dezgolesc picioarele, în timp ce Sfinților de pe scară li se văd doar tălpile. Pentru că evlavia și cuviința sunt împreună, sunt virtuțile vieții ortodoxe, dimpreună cu toate celelalte virtuți creștine. Și creștinul ortodox român știe că trebuie să se îmbrace în toate virtuțile dumnezeiești, pentru ca să fie plăcut lui Dumnezeu. Și că viața cu Dumnezeu nu poate fi trăită decât în Biserica Lui și nu în „biserici” inventate de oameni mândri și răzbunători, de oameni păcătoși.

Și picturile noastre bisericești sunt mereu luminoase, pline de bucurie, de viață sfântă, pentru că noi nu am trăit niciodată iconoclasmul la modul masiv, ci doar deconstrucția comunistă a Bisericii din societate, petrecută în secolul al 20-lea. Deconstrucție care a înlocuit în spațiul public, în mod ideologic, icoana cu portretul dictatorului comunist și cu lozinci de partid. Însă acasă și în Biserici, Sfintele Icoane erau la locul lor, numai în diverse instituții și în mod public megalomania dictatorului fiind respectată.

Și faptul că locul Sfintelor Icoane nu a fost niciodată luat, în mod real, de portretul celui defunct, s-a văzut imediat în zilele Revoluției Române din decembrie 1989[8], când oamenii s-au rugat pe străzi și când au ars portretele lui și au pus în locul lor Sfânta Cruce și Sfânta Icoană. Pentru că în decembrie 1989, în România, au fost restaurate în mod public Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, ele reprimindu-și rolul lor teologic tradițional.

Pentru că Sfintele Cruci și Sfintele Icoane, în România ortodoxă, nu au rol ideologic, nu sunt agresiuni imagologice, ci ele sunt mărturii identitare ale românilor. Pentru că românii sunt majoritar ortodocși, asta e țara lor, ei aici trăiesc și muncesc, și, pentru ei, acestea sunt semnele sfinte ale credinței lor. De aceea, ele trebuie respectate de cei care nu sunt ortodocși, ei trebuie să ne respecte credința noastră, așa după cum, atunci când călătorim într-o țară eminamente musulmană sau hindusă, înțelegem că acelea sunt elementele lor definitorii și le respectăm ca atare, chiar dacă în inima noastră nu suntem de acord cu ele și nici cu ei.

Căci respectul față de religia și de cultura altora nu înseamnă acceptarea modului lor de-a fi și de a-și manifesta libertatea, ci recunoașterea faptului că ei sunt diferiți de noi și că față de ei trebuie să avem o comportare politicoasă și amiabilă. De ce? Pentru că și noi și ei avem dreptul să ne trăim viața așa cum credem de cuviință.

Și noi trăim aici, în țara noastră, ca ortodocși români, cu o istorie și o cultură și o tradiție religioasă de două milenii și încercăm să ne cunoaștem trecutul pentru a fi proprii prezentului și pentru ca să facem față viitorului nostru ca Biserică și ca nație. Noi îl cinstim pe om, îl ospătăm, îl primim pe cel de alt neam, care vrea să trăiască alături de noi în pace, îl înțelegem pe cel care optează pentru o altă credință, deși nu suntem de acord cu el, pentru că credem că toți au dreptul la viață și la bucurie. Iar tehnologia a prins la noi foarte bine, pentru că nouă ne plac imaginile și ne place și viteza, pentru că ne place să fim eficienți.

Și eu cred în eficiența românească, pentru că mă captivează marile realizări ale românilor din diverse domenii. Dar acele realizări au fost posibile tocmai pentru că a existat dăruire și multă muncă și multă atenție și multă specializare.

Însă nu îmi place bășcălia la adresa nației noastre. Nu îmi place invidia la adresa celor care muncesc sau găsirea de noduri în papură. Pentru că una e să muncești din toată inima și să faci o greșeală anume și alta e să te faci că muncești și să ți se pară că ai făcut mare lucru.

În 2018, la 100 de ani de România, cu toată corupția și ținerea în loc a noastră de către comunism, progresele românești sunt reale și evidente. Și pe timpul regalității și pe timpul comunismului și acum, în democrație, tot românii ortodocși au făcut și fac munca grea pentru România. Pentru că Biserica nu a fost niciodată „separată” de viața românilor, ci ea a fost în centrul vieții lor. Și dacă așa stau lucrurile și nu altfel, atunci marea sărbătoare a românilor din 2018 e și o mare sărbătoare și împlinire a Bisericii, pentru că ea a fost și este rațiunea directoare și liantul românilor. Biserica ne ține în unitate, Biserica ne adună pe toți, Biserica ne hrănește și ne ocrotește pe toți.

Așadar, iubiții mei, Duminica Ortodoxiei e ziua în care ne bucurăm că suntem creștini și români, că suntem în Biserica lui Dumnezeu și pe pământul sfânt al strămoșilor noștri! Căci nu doar cei câțiva Sfinți pe care îi cinstim noi sunt Sfinții românilor, ci ei sunt cu mult mai mulți și peste tot în pământul românesc. Și de aceea, pământul nostru e sfințit de Sfinții lui Dumnezeu și de Biserica Lui din România, și el trebuie respectat ca atare de noi toți.

Pentru că evlavia noastră față de Sfinții lui Dumnezeu reprezintă în același timp dorul nostru după Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că noi vrem să fim împreună cu Sfinții Lui, cu toți Sfinții Lui. Și dacă vrem să fim Sfinți și cu Sfinții, atunci trebuie să le urmăm lor întru totul. Iar ei au cinstit toată învățătura Bisericii și s-au conformat modului ei de a fi. Au învățat de la Sfinții anteriori lor și i-au chemat pe ei în ajutorul lor.

De aceea și noi le cinstim sfintele lor vieți, Sfintele lor Moaște, Sfintele lor Icoane, sfintele lor cărți și învățăm continuu de la ei. Pentru că vrem să fim împreună cu Sfinții românilor și cu toți Sfinții Bisericii de pretutindeni și de oricând.

Dumnezeu să ne întărească pe mai departe în postirea noastră și să ne bucure cu slava Lui cea negrăită! Amin.


[1] Începută la ora 10.00, pe 20 februarie 2018, zi de marți, cer înnorat, minus un grad.

[2] Cf. https://www.goarch.org/-/the-first-sunday-of-lent-the-sunday-of-orthodoxy.

[3] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Tri/t42.html.

[4] Cf. https://www.nga.gov/features/byzantine/iconoclasm-.html.

[5] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/31/actualitatea-importanta-si-necesitatea-sfintelor-icoane-pentru-viata-si-misiunea-bisericii-astazi/.

[6] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/11/29/predica-la-pomenirea-sfantului-apostol-andreas-apostolul-romanilor-30-noiembrie-2017/.

[7] Idem: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/5/5a/Sucevita_2013-detaliu-c.jpg.

[8] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1989.

Lucas, cap. 8, 16-25, cf. BYZ

16. „Și nimeni, luminătorul [λύχνον] aprinzând, [nu] îl acoperă pe el [cu] un vas sau [nu] îl pune sub pat, ci în sfeșnic [λυχνίας] îl pune, ca cei care intră să vadă lumina.

17. Căci nu este ascuns, care nu se va face arătat! [Οὐ γάρ ἐστιν κρυπτόν, ὃ οὐ φανερὸν γενήσεται]. Și nici tainic, care nu va fi cunoscut și întru arătare să nu vină [οὐδὲ ἀπόκρυφον, ὃ οὐ γνωσθήσεται καὶ εἰς φανερὸν ἔλθῃ].

18. Așadar, vedeți [după] cum auziți [Βλέπετε οὖν πῶς ἀκούετε]! Căci, care are să aibă, i se va da lui [ὃς γὰρ ἐὰν ἔχῃ, δοθήσεται αὐτῷ][1]! Și care nu are să aibă și ce i se pare a avea va fi luat de la el [καὶ ὃς ἐὰν μὴ ἔχῃ, καὶ ὃ δοκεῖ ἔχειν ἀρθήσεται ἀπ᾽ αὐτοῦ]”.

19. Și au venit către El Maica și frații Săi și nu puteau să se întâlnească [cu] El din cauza mulțumii.

20. Și I s-a vestit Lui, zicând: „Maica Ta și frații Tăi au stat afară, voind să Te vadă”.

21. Iar El, răspunzând, a zis către ei: „Maica Mea și frații Mei aceștia sunt, care ascultă cuvântul lui Dumnezeu și îl fac pe el”.

22. Și a fost în una [din] zile, și El a intrat într-o corabie și Ucenicii Lui [erau cu El]. Și [Iisus] a zis către ei: „Să trecem întru cealaltă parte a lacului”. Și au plecat.

23. Și plutind ei, [Iisus] a adormit [ἀφύπνωσεν]! Și a coborât furtună de vânt întru lac [καὶ κατέβη λαῖλαψ ἀνέμου εἰς τὴν λίμνην] și [ei] se umpleau [καὶ συνεπληροῦντο] [de apă] și erau în primejdie [καὶ ἐκινδύνευον].

24. Și, venind, L-au trezit pe El, zicând: „Stăpâne [Ἐπιστάτα], Stăpâne, pierim!”. Iar El, ridicându-Se, a certat vântul și valul apei! Și [valurile] au încetat și s-a făcut liniște.

25. Și [El] le-a zis lor: „Unde este credința voastră [Ποῦ ἐστιν ἡ πίστις ὑμῶν]?”. Și, înfricoșându-se, se minunau, zicând unii către alții: „Oare cine este Acesta, că și vânturilor le poruncește și apei, și [ele] I se supun Lui?”.


[1] Pe care îl voi găsi, la Judecata Mea, având sfințenie întru el, îi voi da lui Împărăția Mea.

Page 1 of 4

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort