Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 34-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

există oameni în Biserica lui Dumnezeu care nu au cunoscut mari derapaje morale în viața lor. Ei au avut o viață straight, dreaptă, de la tinerețea și până la bătrânețea lor, și nu știu ce înseamnă să te îmbeți, să fumezi, să curvești, să te droghezi, să furi, să pierzi nopțile în petreceri epuizante. Pentru că au avut părinți care i-au crescut și educat creștinește, care i-au adus la Biserică de mici, care i-au învățat ce e bine și ce e rău, și de aceea nu au fost curioși să experimenteze viața potrivnică lui Dumnezeu, adică viața păcătoasă. Nu și-au făcut de cap în viața lor și bine au făcut! Au stat în poruncile lui Dumnezeu, L-au căutat pe El toată viața, au fost nelipsiți de la Biserică și de aceea viața lor nu cunoaște amărăciunea păcatului.

Și acești oameni cu viață liniară, dreaptă, au fost reprezentați de Domnul în persoana fiului celui mai bătrân [ὁ πρεσβύτερος] [Lc. 15, 25, BYZ] din parabola de azi [Lc. 15, 11-32]. Căci fiul mai bătrân îi desemnează pe Sfinții lui Dumnezeu care nu au făcut mari păcate în viața lor, pe cei care nu au trăit mari căderi de la voia lui Dumnezeu.

Și aceștia sunt plăcuții lui Dumnezeu, cei care L-au ascultat pe El în toată viața lor și de aceea ei sunt întotdeauna cu El și toate ale Lui sunt și ale lor [Lc. 15, 31, BYZ]. Pentru că ei seamănă cu Dumnezeu!

Și seamănă cu El mai ales la modul în care ei trăiesc mânia și urgia Lui față de păcatele oamenilor. Căci Dumnezeu Se mânie și Se urgisește pe păcatele celor păcătoși și la fel fac și Sfinții Lui! Și cum să nu facă asta Dumnezeu și Sfinții Lui, când păcatul e moarte, e neiubire, e indiferență față de Dumnezeu? Și pentru că El e Drept și ei, Sfinții Lui, sunt Drepți înaintea lui Dumnezeu, pentru aceasta ei urăsc tot păcatul și toată neiubirea și toată indiferența față de Dumnezeu.

De aceea, când cel mai bătrân a auzit că fratele lui cel păcătos a fost primit de Tatăl lor, de Dumnezeu, „că, însănătoșindu-l pe el, l-a primit [ὅτι ὑγιαίνοντα αὐτὸν ἀπέλαβεν]” [Lc. 15, 27, BYZ] la masa Lui, Dreptul a reacționat potrivit dreptății lui Dumnezeu: „și s-a urgisit și nu voia să intre [ὠργίσθη δέ, καὶ οὐκ ἤθελεν εἰσελθεῖν]” [Lc. 15, 28] în bucuria lui Dumnezeu cu cel înviat din morți. S-a umplut de urgie față de păcatele celui însănătoșit de Dumnezeu și a reacționat ca Dumnezeu vizavi de păcat: umplându-se de urgie față de păcatele fratelui său.

Însă Domnul îi aduce în discuție, în parabola Sa, pe Sfinții Lui cei preacurați, pe cei care nu au cunoscut boala păcatului din destul, nu pentru ca să ne învețe că Sfinții Lui „îi urăsc” pe cei păcătoși, ci că Sfinții învață de la Dumnezeu, fiecare dintre ei la rândul lor, că Dumnezeul nostru Cel preadrept este și mult-milostiv. Că Dumnezeul nostru e paradoxal, că e preaminunat, că El nu este unidimensional în relațiile Sale cu oamenii și cu întreaga Lui creație, ci în multe feluri conlucrează cu ei, și, deopotrivă, îi primește ca pe ai Lui pe Sfinții Lui cei preacurați, după cum îi primește ca pe ai Lui și pe Sfinții care au trăit mari căderi în viața lor, dar mai apoi s-au curățit și s-au luminat și s-au sfințit împreună cu El.

Și cea mai importantă idee a parabolei de azi e tocmai aceasta: că Sfinții lui Dumnezeu nu sunt toți la fel, pentru că nu toți s-au sfințit în același mod, ci sfințirea fiecăruia dintre noi e profund personală, dar noi trebuie să luăm aminte la exemplul tuturor Sfinților Lui. Pentru că nu trebuie să excludem viața niciunui Sfânt din modul în care noi ne sfințim viața, ci trebuie să învățăm de la fiecare modul foarte profund al lui Dumnezeu de a lucra cu oamenii Săi.

Căci de aceea Dumnezeu nu smulge neghina dimpreună cu grâul: pentru că multă neghină va deveni grâu al Lui, mulți păcătoși de azi vor deveni Sfinții lui Dumnezeu de mâine, după cum mult grâu poate deveni neghină, căci mulți care azi sunt credincioși Lui, mâine vor cădea de la El.

…Fiul cel mai bătrân, cel îmbătrânit în sfințenie, avea nevoie să cunoască iubirea paradoxală a lui Dumnezeu cu cei păcătoși! Că El nu îi iubește doar pe Sfinți, ci și pe păcătoșii care se pocăiesc. De aceea, „Tatăl său, ieșind, îl mângâia pe el [Πατὴρ αὐτοῦ ἐξελθὼν παρεκάλει αὐτόν]” [Lc. 15, 28, BYZ].

– Cum iese Dumnezeu spre Sfinții Săi?

– Prin slava Lui! Căci El iese spre noi prin vederi dumnezeiești, prin descoperirile bunătății Sale față de noi și prin acestea ne mângâie. Și El a mângâiat râvna Sfântului pentru dreptatea lui Dumnezeu, confirmându-i că râvna pentru sfințenie e râvnă dumnezeiască, dar l-a învățat totodată și că iubirea pentru cel păcătos care se pocăiește este tot după dreptatea lui Dumnezeu. Căci Dumnezeu e Drept și când pedepsește și când îl miluiește pe om.

Când Dumnezeu ne pedepsește, El e Drept cu noi, pentru că are în vedere vindecarea noastră. Pedeapsa Lui e mila Lui față de noi. E începutul vindecării noastre, dacă noi ne-o asumăm. Și când El ne iartă e iarăși Drept, pentru că dă tuturor, în mod imediat, dreptul la viața cu El, atâta timp cât oamenii recunosc că El este viața lor cea adevărată.

Dacă Dumnezeu nu l-ar ierta pe om imediat ce el se pocăiește, ar fi profund nedrept. Pentru că schimbarea interioară a omului, schimbarea lui reală, ar fi degeaba, atâta timp cât Dumnezeu nu i-ar valida-o. Însă El recunoaște imediat întoarcerea noastră, pocăința noastră reală, și de aceea, alergând, El cade pe gâtul nostru și ne sărută [Lc. 15, 20, BYZ]. Pentru că reprimirea noastră la El e reală, e duhovnicească, e plină de iubire dumnezeiască și cel care se pocăiește o trăiește ca pe cea mai mare eliberare din viața lui. Pentru că iertarea lui Dumnezeu ne scoate din robia demonilor, ne eliberează duhovnicește și de aceea toată Împărăția Lui se bucură împreună cu noi [Lc. 15, 24], pentru că Se bucură împreună cu Dumnezeu de mântuirea noastră.

– Ce i-a reproșat Sfântul lui Dumnezeu, atunci când I-a spus: „Iată, de atât de mulți ani Îți slujesc Ție și niciodată porunca Ta [n-]am călcat [Ἰδού, τοσαῦτα ἔτη δουλεύω Σοι, καὶ οὐδέποτε ἐντολήν Σου παρῆλθον], și mie niciodată [nu] mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei [καὶ ἐμοὶ οὐδέποτε ἔδωκας ἔριφον, ἵνα μετὰ τῶν φίλων μου εὐφρανθῶ]. Dar când fiul Tău acesta, care a mâncat viața Ta cu curvele, a venit [Ὅτε δὲ ὁ υἱός Σου οὗτος ὁ καταφαγών Σου τὸν βίον μετὰ πορνῶν ἦλθεν], ai jertfit lui Vițelul cel îngrășat [ἔθυσας αὐτῷ τὸν Μόσχον τὸν σιτευτόν]” [Lc. 15, 29-30, BYZ]?

– I-a reproșat că viața sfântă de mulți ani nu are parte de iertarea lui Dumnezeu, așa cum are parte cel păcătos care se pocăiește. Dar, totodată, Sfântul a vorbit din perspectiva Vechiului Testament, a Sfinților de dinainte de venirea Domnului, care nu s-au putut bucura de iertarea lui Dumnezeu, așa cum se bucură cei de acum, din Biserica Lui, când Hristos, Vițelul cel îngrășat al Tatălui, e hrana noastră, a tuturor. Pentru că Sfinții din vechime au suferit multe pentru Domnul și totuși nu au primit moștenirea lor, adică iedul bucuriei lor, decât împreună cu noi, la venirea Lui. Când El S-a făcut om și S-a jertfit pentru noi, ca să fie hrana mântuirii noastre, a tuturor celor credincioși.

De aceea, Dumnezeu îi spune celui Sfânt: „Copile, tu totdeauna ești cu mine și toate ale Mele ale tale este [sunt] [Τέκνον, σὺ πάντοτε μετ᾽ Ἐμοῦ εἶ, καὶ πάντα τὰ Ἐμὰ σά ἐστιν]! Dar se cuvine [acum] să ne veselim și să ne bucurăm [Εὐφρανθῆναι δὲ καὶ χαρῆναι ἔδει]! Că[ci] fratele tău acesta era mort și a înviat [ὅτι ὁ ἀδελφός σου οὗτος νεκρὸς ἦν, καὶ ἀνέζησεν]; și pierdut era și a fost aflat [καὶ ἀπολωλὼς ἦν, καὶ εὑρέθη]” [Lc. 15, 31-32] de către Mine.

Pentru că dreptatea lui Dumnezeu implică iertarea Lui. Dreptatea lui Dumnezeu se veselește și se bucură de îndreptarea oamenilor, de pocăința lor continuă, pentru că pocăința e întoarcerea noastră la ce e drept, la viața dreaptă, fără sincope. Pocăința e întoarcerea la viața fiului celui mai bătrân, la viața celui care nu a vrut să experimenteze singurătatea și desfigurarea interioară a păcatului.

Și pentru că pocăința ne întoarce la viața dreaptă, la viața adevărată a omului, ea ne arată că păcatul este o dezertare a noastră din slujirea lui Dumnezeu, un ocol nefericit care ne epuizează, o deraiere de la drumul nostru cuvios. Căci în loc să ne placă viața cu Dumnezeu, viața casnică cu Dumnezeu, cu Tatăl nostru, noi ne luăm viața în propriile mâini și o transformăm într-un experiment sinucigaș.

Și ce ne zicem?! „Suntem sănătoși, putem să ne mișcăm, să mergem oriunde vrem…avem o singură viață…e viața noastră…și de aceea trebuie să o trăim la maxim!”. Pentru că atunci când vrem să păcătuim, nu ne mai place să gândim, nu ne mai place să vedem consecințele faptelor noastre, ci acționăm pătimaș. Facem imediat păcatul! Dar păcatul, a cărui poftă ne-a stăpânit înainte de a păcătui, după păcătuire devine amar. Și devine amar pentru că trebuie să trăim cu el în noi și cu consecințele pe care el le aduce în noi: boala, neputința, durerea, patima, înnegurarea interioară.

Tocmai de aceea, fiul cel mai tânăr [ὁ νεώτερος] [Lc. 15, 12, BYZ] nu și-a dat seama de răul pe care și l-a făcut, decât atunci când a început să mănânce din roadele lui amare. Când a conștientizat că: „Iar eu pier [cu] foamea [ἐγὼ δὲ λιμῷ ἀπόλλυμαι]” [Lc. 15, 17, BYZ] pe care o trăiesc. Pentru că păcatul îți mănâncă tot binele vieții cu Dumnezeu, tot binele vieții tale cuvioase de mai înainte, și te lasă flămând, când îți promisese că îți va da „toată fericirea”.

Dar „fericirea” care nu are de-a face cu Dumnezeu e din Iad! „Fericirea” păcatului e o viață aberantă. „Fericirea” care nu are nimic de-a face cu sfințenia e nefericire violentă, amară, prăpăstioasă.  Pentru că viața cu Dumnezeu e singura stabilă și împlinitoare, e singura plină de nemurire. În cadrul ei experimentezi toată sfințenia, toată curăția, toată dreptatea, toată frumusețea duhovnicească. Și de aceea nu ai nevoie de ocolul păcatului pentru ca să cunoști viața cu Dumnezeu, ci pe ea o poți trăi de la Botezul tău, dacă familia ta e responsabilă și te ține în ambianța sfintei vieți creștine a Bisericii.

Însă, pentru cei care s-au lăsat cuprinși de curiozitate păcătoasă sau de delăsare păcătoasă sau au intrat într-un anturaj rău, Dumnezeu e paradoxal în bunătatea Lui! Pentru că El îi recuperează și pe aceștia. El îi caută și îi află și pe ei și îi readuce la Biserica Lui.

De aceea, în duminica a doua a Triodului, Dumnezeu ne vorbește despre mila Lui ca să ne învețe să trăim drept înaintea Sa. Pentru că El vrea ca toți păcătoșii să devină Sfinți, iar Sfinții Lui să devină și mai sfinți văzând marea Lui milostivire cu toți oamenii. Iar dacă am trăit drept înaintea Lui, să Îl lăudăm pe El, căci de la El e dreptatea noastră. Iar dacă am revenit la dreptatea Lui, după un ocol lung al păcatului, tot pe El să Îl lăudăm, căci de la El e pocăința noastră. Pentru că numai întru Dumnezeul mântuirii noastre noi avem viață și îndreptare și sfințenie. Amin!


[1] Începută la 8. 55, miercuri, 3 grade afară, soare, 31 ianuarie 2018.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 10, 14-31, cf. LXX

Next

Geneza creștină în opera lui Eminescu [1]

6 Comments

  1. Anastasia L.

    Foarte frumoasă și originală interpretare, Părinte, Doamne ajută, mulțumim mult!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Anastasia! Numai bine și bucurie!

  2. Flori

    Doamne ajuta, aveti dreptate ca exista si oameni care toata viata lor au fost linistiti si cumsecade cu altii si care vin mereu si la biserica. Cunosc si eu cateva persoane. Stiu si cativa care au murit si cu adevarat au murit fara sa se chinuiasca, in pace. Mult spor in toate, Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Flori! Vă mulțumesc pentru comentariu!

  3. jeny

    Sunt tot mai putine familii care isi cresc copiii crestineste. Societatea nu mai vrea oameni religiosi si mai ales oameni ai unei singure credinte ci persoane flexibile si nedogmatiste. Sanatate si Doamne ajuta!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Eu cred că societatea noastră dorește virtuțile Bisericii, precum credibilitatea, pacea, profunzimea, cunoașterea, stabilitatea interioară, onestitatea, curăția, dar decontextualizate. Modificate în sens secular.

      Când omul aflat într-un post de conducere, spre exemplu, merge la costum la serviciu și cu o mașină proaspăt spălată, el dorește să ne arate că este atent la frumusețe și la curățenie. Însă frumusețea reală e frumusețea interioară. Iar curățenia mașinii se naște cu adevărat dacă ai repulsie față de murdăria interioară.

      Tocmai de aceea umple de repulsie omul care se îmbracă bine, dar care e o canalie, un nesimțit în viața de zi cu zi. Pentru că adevărata curățenie exterioară vine din curăția noastră interioară.

      Dar mai cred și faptul că oamenii neduși la Biserică au repulsie față de oamenii Bisericii datorită diverselor presupoziții. Pentru că ei presupun că sunt într-un fel, tocmai pentru că nu îi cunosc de fapt.

      Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy

antalya escort istanbul escort ataköy escort istanbul escort beylikdüzü escort escort istanbul ataşehir escort şişli escort ataşehir escort kadıköy escort escort beylikdüzü escort kadıköy