Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2018]

Iubiții mei[1],

în predica de azi vă cer să vă mutați atenția de la faptele bune la raportarea noastră religioasă față de oameni. Pentru că despre acest lucru voi predica azi: despre totala noastră raportare interioară, religioasă, față de semenii noștri. Despre modul cum vrea Dumnezeu să ne comportăm față de semenii noștri.

Căci adesea, la această duminică, se predică despre milostenie în general, despre milostenie ca despre un act care ne vizează pe noi și nu pe aproapele nostru.

Însă Evanghelia Înfricoșătoarei Judecăți nu ne vorbește despre faptele bune fără corelarea lor cu viața aproapelui nostru, nu ne vorbește despre faptele bune în sine, ci despre raportarea noastră interioară, ca oameni ai credinței, față de oameni. Pentru că în toată viața noastră de oameni credincioși trebuie să ne raportăm la ceilalți din perspectiva lui Dumnezeu, așa după cum ne cere Dumnezeu. Și El ne cere ca să Îl vedem pe El în aproapele nostru și Lui să Îi slujim prin toată raportarea noastră la nevoile aproapelui nostru.

Pentru că, în relatarea Sfântului Matteos, Domnul ne spune: „Căci am flămânzit și Mi-ați dat Mie să mănânc [Ἐπείνασα γάρ, καὶ ἐδώκατέ Μοι φαγεῖν]! Am însetat și Mi-ați dat să beau [ἐδίψησα, καὶ ἐποτίσατέ Με]! Străin eram și M-ați primit [ξένος ἤμην, καὶ συνηγάγετέ Με]! Gol [eram] și M-ați îmbrăcat [γυμνός, καὶ περιεβάλετέ Με]! Eram bolnav și M-ați cercetat [ἠσθένησα, καὶ ἐπεσκέψασθέ Με]!  În temniță eram și ați venit la Mine [ἐν φυλακῇ ἤμην, καὶ ἤλθετε πρός Με]” [Mt. 25, 35-36, BYZ].

Adică raportarea noastră religioasă trebuie să fie față de tot omul din fața noastră, pentru că pe tot omul trebuie să îl vedem din perspectiva lui Dumnezeu. Trebuie să îl vedem cu ochii iubirii noastre pentru Dumnezeu și ca și când el, pe pământ, ar fi în locul Lui. Ca și când, îmbrățișându-L pe om, Îl îmbrățișăm pe Domnul și Dumnezeul nostru.

Dar ca să fim plini de iubire pentru om, pentru tot omul, trebuie să fim plini de nespusă iubire pentru Dumnezeul nostru, pentru Dumnezeul mântuirii noastre. Pentru că numai iubindu-L pe El, împlinim poruncile Lui. Și împlinind porunca iubirii față de aproapele nostru, noi Îl putem vedea pe Dumnezeu în fiecare semen al nostru, tocmai pentru că suntem nespus de îndrăgostiți față de Dumnezeul iubirii noastre. Îl putem vedea pe El în toți oamenii, căci toți suntem după chipul Lui, și putem vedea amprenta iubirii Lui în toată creația Sa, pentru că iubirea Lui s-a revărsat întru noi, prin înfierea noastră cea duhovnicească primită la Botez.

Dar dacă criteriul judecății lui Dumnezeu e iubirea pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru, atunci, iubiții mei, orice faptă care îl bucură și îl ajută și îl schimbă în bine pe aproapele nostru este o faptă a iubirii. E o faptă a iubirii dacă îl salutăm pe cineva cu bucurie și dacă stăm cu el de vorbă și omul se simte întărit de vorbirea cu noi. Dacă îl ajutăm în orice nevoie a lui, mai mare sau mai mică. Dacă îl vorbim de bine pe unde mergem și el aude de la alții acest lucru. Dacă, prin exemplul vieții noastre, e încurajat și el să fie un om evlavios și nu un delincvent.

Îi iubim pe oameni prin cuvintele, prin predicile, prin cărțile pe care le scriem, prin proiectele în favoarea lor. Îi iubim prin tot ceea ce facem pentru ei. Căci oamenii nu au nevoie doar de bani, de mâncare și de haine, ci, în primul rând, de iubire, de respect, de înțelegere, de încurajarea și susținerea noastră.

Tocmai de aceea, nu trebuie să citim Evanghelia de azi în termenii dărniciei indiferente față de oameni, față de binele lor real, duhovnicesc, ci, dimpotrivă, că Domnul ne cere să avem o relație reală cu oamenii, o relație reală de iubire și de  respect față de ei și în cadrul ei să ne manifestăm ca oameni credincioși, iubitori și atenți. Pentru că Evanghelia de azi nu cere fiecăruia dintre noi să construim câte o instituție caritativă care să dea mâncare, băutură și haine oamenilor sau câte o asociație creștină, în care membrii ei să viziteze pe cei din spitale și din penitenciare și să îi adune pe cei fără de adăpost de pe străzi, ci ne cere să ne manifestăm în mod total, la nivelul nostru, în relația cu aproapele nostru. Să fim întotdeauna deschiși față de nevoile lor și să îi ajutăm în funcție de puterea noastră redusă de ajutorare a lor.

Căci omul simplu nu poate face ceea ce poate face o instituție de caritate, un spital, o asociație creștină sau, în primul rând, Ministerul Sănătății. Dar fiecare creștin în parte poate să vadă în fiecare om pe Hristosul iubirii sale și să se manifeste față de el în funcție de posibilitățile sale materiale, intelectuale și duhovnicești.

De aceea, ne spune Domnul, „în[tru]cât ați făcut unuia [dintre] acești frați ai Mei foarte mici [ἐφ᾽ ὅσον ἐποιήσατε ἑνὶ τούτων τῶν ἀδελφῶν Μου τῶν ἐλαχίστων], Mie Mi-ați făcut [Ἐμοὶ ἐποιήσατε]” [Mt. 25, 40, BYZ].

– Însă ce putem face noi, din punct de vedere material, intelectual și duhovnicesc pentru aproapele nostru, ca să facem acestea, în mod implicit, și pentru Dumnezeul nostru?

– Putem face enorm de multe lucruri, ținând cont de averea, de locul de muncă, de calitățile noastre personale, de timpul pe care vrem să îl dăruim oamenilor. Putem face locuri de muncă pentru oameni, plătite conform specializării lor și a muncii pe care o depun, putem să îi educăm pe copii și pe tineri pe banii noștri, îi putem duce în excursii și în călătorii de studii, îi putem ajuta să se căsătorească și să își zidească sau să își cumpere o casă, îi putem ajuta să se educe în mod continuu și să învețe noi meserii, îi putem ajuta să înțeleagă teologia Bisericii și să îi sprijinim în mod constant în demersul lor de a fi buni creștini.

Banii și lucrurile și oportunitățile dăruite de noi altora sunt aportul nostru material pentru semenii noștri. Alfabetizarea clasică și electronică și inițierea oamenilor în științe, meserii și arte formează aportul nostru intelectual în viața semenilor noștri. Iar atunci când îi învățăm teologia Bisericii și cum să se curățească de patimi, să se lumineze și să caute viața sfântă cu Dumnezeu, acestea formează aportul nostru duhovnicesc la binele lor temporal și veșnic.

Căci „nu numai întru pâine va trăi omul [Οὐκ ἐπ᾽ ἄρτῳ μόνῳ ζήσεται ἄνθρωπος], ci [și] în[tru] tot cuvântul ieșind din gura lui Dumnezeu [ἀλλ᾽ ἐπὶ παντὶ ῥήματι ἐκπορευομένῳ διὰ στόματος Θεοῦ]” [Mt. 4, 4, BYZ]. Pentru că omul are nevoie de salariu, de casă, de familie, dar, în același timp, el are nevoie și de știință și de cultură, de informare și de continuă educare. Dar, mai presus de toate, omul are nevoi duhovnicești profunde, nevoi care țin de relația cu Dumnezeu și pe care numai El ni le satisface. Adică el are nevoie să meargă la Biserică, să citească teologie, să se roage, să postească, să se spovedească și să se împărtășească cu Domnul, să-și trăiască în smerenie și în comuniune frățească viața sa.

Căci orice cuvânt care a ieșit și iese mereu din gura lui Dumnezeu și a Sfinților Lui e cuvânt mântuitor pentru noi. Și ca să afli cuvântul Lui și al Sfinților Lui trebuie să îl citești. Și ca să îl citești, trebuie ca mai întâi de toate să știi să scrii și să citești în limba ta, în limba română, dar și în alte limbi. Dar pentru ca să cumperi cărți teologice, trebuie să ai bani. Și ca să ai bani, trebuie să muncești. Și ca să fii angajat cu carte de muncă, trebuie să ai școală. Și vedem cum toate se reduc la școală și la muncă.

Căci dacă disprețuim Școala, munca, familia, Biserica, societatea, înseamnă că îl disprețuim pe om. Și ca să îl disprețuiești pe altul, trebuie ca mai întâi de toate să te disprețuiești pe tine însuți. Și de ce te-ai disprețui pe tine însuți? De ce te-ai considera incompetent și impropriu lumii noastre, dacă tu ai făcut toate efortule să fii școlit și acceptat în societate?

Însă, cel mai adesea, nu ne simțim bine cu noi înșine, cu viața noastră și cu ceea ce am făcut până acum, dacă nu ne-am dat toată silința în a ne construi interior și din punctul de vedere al statutului nostru social. Căci construirea interioară și a locului nostru în societate e o lucrare de-o viață și nu de-o zi, iar dacă nu le iei în serios de la început și până la sfârșitul vieții, e normal să fii nemulțumit cu cine ești și cu ce ai făcut cu viața ta.

– Cine este aproapele nostru din perspectiva Evangheliei de azi?

– La o citire superficială sau literalistă a Evangheliei de azi [Mt. 25, 31-46], aproapele nostru e omul fără casă și fără familie, omul rămas singur, omul pe care nu are cine să îl viziteze la spital sau în pușcărie. Deci cineva care nu e din familia și din neamul nostru, cineva aflat departe de noi, cineva aflat la periferia societății.

Însă nu stau așa lucrurile! Pentru că Scriptura nu se citește numai literal, ci și duhovnicește, nu se citește doar simplist, ci și în mod profund catehetic.

Și de aceea, în Evanghelia de azi, aproapele nostru e orice om și, în primul rând, cei din familia noastră și din neamul nostru. Pentru că copiii noștri sunt primii care sunt flămânzi și însetați după adevăr, după iubire, după Dumnezeul lor. Copiii noștri au nevoie de părinții lor, de știința lor de carte și de experiența lor, de credința și de iubirea lor pentru Dumnezeu. Pentru că ei vor să aibă exemple vii în viața lor. Și când noi, părinții, nu suntem exemple, exemplele pe care ei le caută, atunci copiii noștri își caută exemplele în afara familiei noastre. Și de aici certuri, neînțelegeri între părinți și copii, pentru că copiii vin cu un alt mod de a vedea lucrurile, cu care părinții nu sunt de acord.

Însă ce au făcut părinții pentru copiii lor în materie de cunoaștere și de experiență, în materie de a fi un exemplu pentru ei? Căci unii părinți își fac temele împreună cu copiii lor preșcolari, ajung să îi ajute și pe la gimnaziu, dar îi pierd când nu mai pot ține ritmul cu ei. Sau nu mai vor să discute cu ei la modul serios tocmai în momentul dificil, când, adolescenți fiind, au cel mai mult nevoie de părinți care să le vorbească prietenește, dar, în același timp, în cunoștință de cauză, despre cum să își facă prieteni și iubiți și despre cum să își aleagă drumul în viață. Și această nevorbire cu copiii tăi, această neimplicare reală în viața lor înseamnă a-i lăsa fără mâncare și apă, fără haina iubirii tale pentru ei, goi  în fața zilei de mâine, adică cu totul nepregătiți pentru a-și începe viața de unii singuri.

Și cum ne comportăm cu copiii noștri, ne comportăm și cu părinții noștri, cu rudele noastre, cu vecinii noștri, cu prietenii noștri. Pentru ei nu avem cuvinte, nici iubire, nici sinceritate, nici timp, căci nu vrem să ne obosim pentru alții. Că aici e marea frumusețe, dar și marea greutate a iubirii pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru: ea este o asceză doborâtoare! E o extenuantă dăruire de sine, o continuă ridicare din oboseala noastră pentru o oboseală și mai mare pentru binele semenilor noștri.

Iar dacă am avut sau avem astfel de părinți, de bunici, de rude, de exemple vii lângă noi, care s-au dăruit și se dăruie continuu pentru a-I sluji lui Dumnezeu și pentru a sluji tuturor, atunci înțelegem de ce nu anumite fapte omenoase ne cere Dumnezeu la Judecata Lui cea veșnică, ci ne cere să fim oameni care ne-am dăruit continuu pentru a sluji oamenilor. Pentru că nu trebuie să vedem în oameni pe Hristosul mântuirii noastre doar din când în când, atunci când „vrem” sau „avem nevoie noi să facem fapte bune”, ci tot timpul. Pentru că aproapele nostru are tot timpul nevoie de noi și noi de el. El are nevoie de iubirea mea, precum și eu am nevoie de iubirea lui. Dar pentru ca să ne manifestăm iubirea în mod reciproc, pentru ca să ne arătăm amândoi oameni ai credinței și ai respectului reciproc, trebuie să avem o relație de prietenie, de sinceritate și de întrajutorare reală. Pentru că numai în cadrul unei relații reale îl percepem pe celălalt ca neapărat pentru noi, după cum Îl percepem pe Dumnezeul mântuirii noastre. Căci, înainte de toți oamenii, cu Dumnezeu avem cea mai profundă și reală relație a noastră și din ea izvorăște orice relație a noastră cu oamenii. Pentru că în cadrul oricărei relații cu oamenii, noi Îl avem în prim-plan pe Dumnezeu și ne manifestăm față de ei ca în fața lui Dumnezeu.

Tocmai de aceea, la Judecata Lui, noi vom merge cu ei în noi, cu cei pe care i-am iubit și i-am apreciat, pe care i-am ajutat și ne-au ajutat și pentru care ajutor le-am fost și le suntem recunoscători. Noi vom merge cu toate relațiile reale pe care le-am avut cu semenii noștri, toate izvorâte din iubirea noastră pentru Dumnezeu. Și El va vedea în ființa noastră toată deschiderea noastră, toată atenția noastră față de aproapele nostru, toată oboseala noastră sfântă pe care o conțin relațiile reale cu oamenii.

Pentru că nu trebuie să Îi spunem Celui care știe și vede toate cine suntem și ce am făcut noi pe pământ, ci trebuie doar să venim în fața Lui, așa cum suntem, așa cum am devenit în urma tuturor relațiilor noastre cu oamenii, izvorâte din relația noastră cu El Însuși. Și atunci El Se va recunoaște în noi, după cum și noi L-am văzut mereu în toți semenii noștri. El Se va privi în noi ca într-o icoană a Lui, pentru că va fi în noi prin slava Lui și va străluci din noi ca din bisericile Lui personale și îndumnezeite.

Tocmai de aceea, Dumnezeu va spune Sfinților Lui: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu [Δεῦτε, οἱ εὐλογημένοι τοῦ Πατρός Μου], [și] moșteniți Împărăția care a fost pregătită vouă de la întemeierea lumii [κληρονομήσατε τὴν ἡτοιμασμένην ὑμῖν Βασιλείαν ἀπὸ καταβολῆς κόσμου]!” [Mt. 25, 34, BYZ]. Pentru că Împărăția lui Dumnezeu presupune relații reale, comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele nostru, ea presupune sfințenie.

Și oricare om, care s-a bucurat de un mare bine în viața lui, făcut de cineva anume, îl binecuvintează pe omul care i-a făcut o mare bucurie. Cu atât mai mult îi binecuvântăm noi pe Sfinții lui Dumnezeu, pentru toate binefacerile pe care ei le-au făcut și le fac întregii umanități. Și ei sunt cu adevărat binecuvântați de Dumnezeu, sunt cu adevărat lăudați și răsplătiți de Dumnezeu pentru sfințenia vieții lor, pentru că viața lor a fost o viață pentru alții, o viață în care le-au slujit altora și care nu și-a închis porțile în mod egoist.

Pentru că acolo unde nu sunt relații reale, nu există nici o perspectivă soteriologică a omului. Acolo unde nu există ideea de mântuire, nu există nici ideea de relație. Și oamenii se singularizează, se separă unii de alții, se consideră „pe cont propriu” și se închid în ei înșiși, pentru că simt că „nu îi leagă nimic pe unii de alții”.

Însă e profund neadevărat acest lucru! Toți suntem legați unii de alții prin viața noastră și prin locuirea pe pământ și prin aceeași traiectorie către veșnicie. Toți ne naștem pentru a ne mântui, pentru a fi în relație veșnică cu Dumnezeu. Nu venim pe pământ pentru a ne certa, pentru a pierde timpul, pentru a ne îngreuna unii altora existența, ci pentru ca să ne întrajutorăm pe calea mântuirii.

Dar dacă negăm calea noastră, dacă negăm scopul soteriologic al vieții noastre, acela că noi trăim pe pământ pentru ca să ne mântuim în relația cu Dumnezeu, atunci pentru noi, cei care ne-am împotrivit toată viața lui Dumnezeu și am murit în ceartă cu El, El ne va spune aceste cuvinte: „Depărtați-vă de la Mine, blestemaților, întru focul cel veșnic [Πορεύεσθε ἀπ᾽ Ἐμοῦ, οἱ κατηραμένοι, εἰς τὸ πῦρ τὸ αἰώνιον], care a fost pregătit diavolului și îngerilor lui [τὸ ἡτοιμασμένον τῷ διαβόλῳ καὶ τοῖς ἀγγέλοις αὐτοῦ]!” [Mt. 25, 41]. Pentru că vom merge alături de cei care s-au împotrivit Lui în mod constant, ca și noi, fără să se pocăiască de faptele lor.

Și a fi în focul cel veșnic, alături de diavol și de îngerii lui e o stare veșnică, e Iadul, după cum și Împărăția Lui e o stare veșnică, în care vor fi Sfinții și Îngerii Lui.

Însă ambele locuri veșnice sunt în relație cu Dumnezeu! Pentru că El e prezent și în Împărăție sau în Rai, după cum e prezent și în Iad sau în focul cel veșnic. El e atotprezent prin slava Lui. Căci slava Lui cea veșnică este lumina cea neînserată a Împărăției Sale, după cum focul cel veșnic este tot slava Lui, căci așa va fi receptată ea de cei care nu au dorit-o niciodată în viața lor. Aceeași slavă, necreată și veșnică a Dumnezeului nostru treimic, e bucurie veșnică pentru Sfinți și chin veșnic pentru cei păcătoși. Pentru că El nu privează pe nimeni de existența pe care i-a dăruit-o, ci îl lasă pe fiecare să se bucure sau să se chinuie, așa după cum a ales fiecare pe când trăia pe pământ.

Așadar, după cum ne așternem, așa și dormim! După cum alegem pe pământ, așa vom fi și în veșnicie. Pentru că în ambele locuri veșnice mergem potrivit alegerii și vieții noastre. Și cum Sfinții L-au dorit pe Dumnezeu toată viața lor, nu vor ajunge în Iad în veșnicie, ci în Împărăția Lui, după cum, cei care și-au dorit Iadul de mici, nu vor ajunge „din greșeală” în Rai, ci acolo unde și-au dorit să meargă.

Pentru că Dumnezeu respectă alegerea noastră, chiar dacă ea e greșită. El o respectă și nu dorește ca să Îl iubim „cu forța”. Și Iadul e alegerea de a nu-L iubi pe Dumnezeu, pe care El ne-o respectă, chiar dacă nu ne avantajează nicidecum. Și aceasta, tocmai pentru ca sfințenia să fie cu totul o alegere și cu totul o frumusețe personalizată, pentru că omul L-a iubit și a trăit cu Dumnezeu cu toată convingerea lui și nu pentru că „i-a impus-o” El.

De aceea, pe cât de urâți sunt dracii și păcătoșii datorită alegerilor lor rele, pe atât sunt de frumoși și plini de slava Lui cei Sfinți ai Săi. Și pe cât de împliniți și de desăvârșiți sunt Sfinții și Îngerii Lui, pe atât de neîmpliniți și decăzuți sunt demonii și cei păcătoși. Căci omul și îngerul, fiind creați de Dumnezeu, au fost creați pentru relația cu El și nu pentru ca să sufere în mod prostește. De aceea, a alege păcatul, a alege cearta cu Dumnezeu înseamnă a alege propria ta suferință veșnică, atâta timp cât păcatul e neconform constituției tale.

Așadar, iubiții mei, Dumnezeu nu cere doar câteva fapte bune de la noi, ci ne cere pe noi înșine, zi de zi, ca să lucrăm poruncile Lui în viața noastră! El ne cere cu totul pentru El și, în același timp, ne cere să fim cu totul în relația cu semenii noștri. Și când Îi slujim Lui cu adevărat, atunci El ne învață cum să le slujim cu adevărat și oamenilor și, în toată această dublă slujire, El ne dă să ne simțim împliniți și bucuroși. Căci, în ciuda drumurilor și a epuizării noastre pentru a le sluji oamenilor, noi ne simțim plini de viață și de întărire și de împlinire, pentru că binele ne întărește și ne personalizează, ne împlinește cu adevărat. Pe când răul e o continuă mustrare de conștiință, o continuă separare interioară de alții, o continuă însingurare de oameni, o continuă tristețe. Și nu putem alege răul la infinit, pentru că el ne imbecilizează. Ne îndobitocește zilnic. Ci, în locul lui, spovedindu-ne și tămăduindu-ne rănile, alegem binele ca împlinire zilnică și veșnică.

De azi, iubiții mei, lăsăm sec la carne! Adică nu mai mâncăm carne până la Paști. Pentru că ne pregătim pentru Postul cel Mare al Bisericii.

Dumnezeu să ne întărească în drumul nostru spre Învierea Domnului, ca să călătorim cu El în toată viața noastră! Căci El e împlinirea noastră veșnică, El, Dumnezeul nostru treimic, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Predică începută la 9. 38, luni, 5 februarie 2018, pe timp de soare, cu 3 grade afară.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 11, 18-34, cf. LXX

Next

Lucas 7, 1-10, cf. BYZ

7 Comments

  1. Valeriu

    De gesturi exterioare e capabil oricine. Mai greu e sa ai totdeauna aplecare interioara spre dragoste si compasiune fata de aproapele, incepand cu familia, rudele si vecinii. Ba adesea ne vine mai usor sa-i ajutam pe saraci decat pe rudele si vecinii care ne enerveaza. Pe saraci nu prea ii cunosti si de aceea dai cu inima usoara, cum se zice. Pe cand pe cei care ne sunt si la propriu aproape ne vine greu sa-i iertam, pentru ca mai mereu avem conflicte. Multumim pentru invatatura, Doamne ajuta Parinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Valeriu! Vă mulțumesc pentru comentariu!

  2. Pr. Ovidiu

    Splendidă predică! Foarte bine punctat ceea ce este esențial de înțeles pentru un creștin! Doamne ajută, Părinte Dorin!

  3. Andrei George

    Legat de ce spuneți sfinția voastră, Părinte, în această predică, îmi amintesc de un cuvânt al Sfântului Ignatie Briancianinov care spunea că a hrăni pe cel flămând și a da de băut celui însetat și a cerceta pe cel închis se referă la sufletul nostru. Pocăindu-ne după poruncile lui Dumnezeu împlinim, prin nevoință și curățire de patimi, acest cuvânt al Domnului. Sfântul Ignatie lăuntriciza cu totul înțelesul acestei pilde despre Judecată, eliminând sensul milosteniei trupești. Sau poate că nu-l elimina ci îl considera de la sine înțeles, insistând în schimb asupra înțelegerii duhovnicești, a milosteniei ca pocăință, în primul rând. Căci, așa cum spuneți, dacă ne curățim mai întâi pe noi de patimi, știm să avem milă și față de alții, în multe feluri. Dar dacă nu ne nevoim să ne înduhovnicim, atunci facem milostenie la întâmplare, doar pentru că ni se aduce aminte…
    Doamne ajută! Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Da, nu îl elimina, ci îl considera de la sine înțeles! Pentru că înțelegerea duhovnicească a Scripturii ne cere să privim tot ce e scris în ea în legătură cu noi, cu sufletul și cu viața noastră. Și astfel, nu mai reducem criteriile Judecății dumnezeiești doar la faptele bune materiale, ci le includem alături de ele pe cele intelectuale și duhovnicești. Pentru că trebuie să ajutăm omul în integralitatea lui și nu doar trupește, așa cum dorim și noi înșine să fim ajutați: cu tot ceea ce ne trebuie și nu doar cu mâncare și bani.

      Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă bucure! Numai bine!

  4. olga marinescu

    Bine v-am regăsit!
    Celor care zic că „Bine ar fi să ţinem postul de la început până la sfârşit, dar, dacă nu putem, măcar prima şi ultima săptămână” (aşa cum zic preoţii din satul meu), mai are vreun rost să le spun că în calendarul bisericesc ortodox scrie clar când e începutul şi când e sfârşitul postului?

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén