Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Paradis [2018]

Iubiții mei[1],

astăzi, când lăsăm sec pentru Postul cel Mare, noi pomenim izgonirea [ἐξορίαν] Protopărinților noștri Adam [Ἀδάμ] și Eva [Εὕα] din Paradisul desfătării [ἀπὸ τοῦ Παραδείσου τῆς τρυφῆς][2]. Căci ei au fost izgoniți de Domnul Dumnezeu din Paradis [Fac. 3, 23, LXX], din Paradisul [Παράδεισον] sădit de Dumnezeu în Edem [Εδεμ] [Fac. 2, 8, LXX], atunci când au încălcat porunca lui Dumnezeu, Care instituise pentru om postul, adică nemâncarea dintr-un anumit pom [Fac. 2, 17]. Și când oamenii, la îndemnul Satanei, au mâncat din acel pom, încălcând porunca lui Dumnezeu, porunca postului, atunci oamenii au cunoscut consecințele amare ale păcatului, pentru că au cunoscut moartea sufletească și apoi și pe cea trupească.

Pentru că atunci când Domnul Dumnezeu le-a spus Protopărinților noștri: „și [în] care zi aveți să mâncați din el [cu] moarte veți muri [ᾗ δ᾽ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 2, 17, LXX], le-a arătat că neascultarea de Dumnezeu sau păcatul înseamnă moarte și că moartea este o realitate ce nu are de-a face cu Dumnezeu, ci cu neascultarea noastră. Căci atunci când păcătuim, noi murim sufletește, pentru ca, la un moment dat, să murim și trupește și să fim îngropați. Dar până murim noi și trupește, dacă trăim în păcatele noastre, dacă trăim fără să ne spovedim păcatele și fără să primim iertarea lui Dumnezeu prin Duhovnicul nostru, noi trăim ca niște morți ambulanți, ca niște morți care ne plimbăm pe pământ, pentru că sufletul nostru nu simte slava lui Dumnezeu. Și dacă nu simți slava lui Dumnezeu, dacă nu simți iertarea și iubirea Lui, nu ești în relație cu Dumnezeu, și de aceea ești mort cu sufletul. Pentru că sufletul care e viu duhovnicește, Îl simte pe Dumnezeu pretutindeni și în orice clipă, căci este cu El și trăiește din plin bucuriile Sale, pe când cel care e mort sufletește, acela nu Îl vede pe Dumnezeu nicăieri și nu Îl simte nici în el însuși, pentru că nu simte slava Lui cu sufletul său.

Și aceasta e marea dramă pe care a adus-o păcatul în întreaga umanitate: că el a produs o falsă viață, o falsă simțire, un mod de a gândi anormal, nefiresc, dar pe care omul păcătos îl simte ca fiind „firesc”, ca fiind „normal”! Și din punctul de vedere al celui păcătos e „normală” viața „la întâmplare”, e „normal” păcatul, e „normală” moartea, când păcatul și moartea, ca urmări ale neascultării de Dumnezeu, sunt anormale și produc anormalitate în om. Dar pentru ca să îți dai seama că păcatul înseamnă moarte, că orice păcat pe care îl faci e cea mai mare poluare a ta și a lumii în general, trebuie să fii înviat din păcat, ridicat și iertat de Dumnezeu, umplut iarăși de slava Lui, ca să poți face diferența în tine însuți între viața păcătoasă, care e moarte sufletească, și viața cu Dumnezeu, care e transfigurare duhovnicească zilnică a ta.

Adică, pentru a trăi și a simți și a gândi normal în această viață trebuie să trăiești duhovnicește. Trebuie să trăiești ca un Sfânt al lui Dumnezeu.

Pentru că Protopărinții noștri Adam și Eva au fost creați de Dumnezeu ca ființe duhovnicești, ca ființe văzătoare de Dumnezeu și în comuniune intimă cu Dumnezeu, și nu ca ființe pătimașe. Omul a devenit pătimaș, căzut, corupt tocmai prin păcat, tocmai prin neascultarea de Dumnezeu a celor doi, tocmai prin ieșirea lor din postire. De aceea, „din pricina desfătării și a neascultării celui dintâi Adam, Domnul a postit patruzeci de zile”[3]. Iar Sfinții Apostoli au stabilit Postul cel Mare al Bisericii, cel de 40 de zile, „pentru ca noi, prin paza poruncii [lui Dumnezeu], să dobândim cu ajutorul postului nestricăciunea pierdută de Adam, care a pătimit pentru că n-a păzit porunca”[4] lui Dumnezeu.

– Însă ce înseamnă să dobândim nestricăciunea pierdută de Protopărintele nostru?

– Înseamnă să dobândim starea de nepăcătuire, aceea în care suntem oameni duhovnicești, plini de virtuți și de slava lui Dumnezeu. Căci, dacă începând de acum, noi ne umplem de slava lui Dumnezeu și de virtuți dumnezeiești, atunci și trupul nostru se va umple de slava lui Dumnezeu și de nestricăciunea Lui cea dumnezeiască. Pentru că, după moartea noastră, trupul nostru nu va deveni un hoit, un cadavru în descompunere, ci Sfinte Moaște.

Căci Sfintele Moaște sunt rezultatul firesc al vieții cu Dumnezeu, al vieții în slava lui Dumnezeu. Dacă ai fost al Lui cu adevărat, dacă El a locuit în tine, prin slava Lui,  în toată viața ta, atunci și trupul tău, după moarte, va mărturisi tuturor viața ta cu Dumnezeu. Dimpotrivă, nefirescul care nouă ni se pare „firesc” îl formează tocmai cadavrele în descompunere. Pentru că, cadavrul înseamnă stricăciune, și stricăciunea e consecința vieții păcătoase. Dar noi suntem chemați la nestricăciune, adică la viața sfântă. Și viața sfântă înseamnă că sufletul nostru, după moarte, va merge în Împărăția lui Dumnezeu, pe când trupul nostru, în pământ, va rămâne nestricat și duhovnicesc și făcător de minuni, pentru că am trăit cu Dumnezeu viața noastră și nu la întâmplare.

…În Sfânta Scriptură avem zidirea Protopărinților noștri Adam și Eva [Fac. 1, 26-30; 2, 7-8, 21-24, LXX], viața lor în Paradis [Fac. 2, 15-20, 25; 3, 1-5, LXX], păcătuirea lor [Fac. 3, 6-22, LXX] și izgonirea/ exilarea lor din el [Fac. 3, 23-24, LXX], date despre 3 dintre copiii lor: Abel, Cain și Sit [Fac. 4, 1-17, 25-26, LXX], pentru ca în Fac. 5, 5, LXX să ni se spună că Adam a murit la vârsta de 930 de ani. Și dacă citești doar Sfânta Scriptura, fără să cunoști datele Sfintei Tradiții, rămâi cu ideea falsă că Adam și Eva sunt „între cei păcătoși” și nu între cei Sfinți.

Însă Biserica îi cinstește ca Sfinți pe Protopărinții noștri Adam și Eva! Pentru că, după izgonirea lor din Paradis, ei s-au pocăit și au trăit în multă asceză, în multă sfințenie. De aceea, când vom ajunge noi la Paști, vom auzi cântându-se în noaptea cea preaslăvită a Învierii Domnului, luminânda praznicului. Care ne spune: „[Cu] trupul adormind ca un un muritor, Împăratul și Domnul [Σαρκὶ ὑπνώσας ὡς θνητός, ὁ Βασιλεὺς καὶ Κύριος], a treia zi a înviat [τριήμερος ἐξανέστης], pe Adam din stricăciune ridicând [Ἀδὰμ ἐγείρας ἐκ φθορᾶς], și moartea stricând-o, Paștiul nestricăciunii, a lumii mântuire [καὶ καταργήσας θάνατον, Πάσχα τῆς ἀφθαρσίας, τοῦ κόσμου σωτήριον]”[5]. Iar stricăciunea de aici este Iadul, care e consecința ultimă a păcătuirii.

Căci Domnul i-a scos pe Sfinții Adam și Eva din Iad în ziua învierii Sale din morți, lucru pe care ni-l mărturisește în mod tradițional Sfânta Icoană a Învierii Domnului, care este Icoana coborârii Lui la Iad, pentru ca să îi scoată din Iad pe Sfinții Vechiului Testament.

De aceea, când vorbim despre Sfinții noștri Protopărinți Adam și Eva, nu trebuie să insistăm, în mod protestant, doar asupra căderii lor în păcat, ci și asupra pocăinței lor și a sfințeniei lor și a faptului că ei sunt între Sfinții lui Dumnezeu. Pentru că în Slujba de azi se insistă, în mod pedagogic, asupra căderii lor, pentru ca să ni se arate cât de rea e neascultarea de Dumnezeu. Însă nu suntem învățați prin aceasta că ei nu sunt Sfinți ai lui Dumnezeu. Căci și ei, ca și alți Sfinți ai lui Dumnezeu, au căzut în diverse păcate, dar s-au ridicat din ele și s-au pocăit și s-au mântuit. Iar noi trebuie să cunoaștem toată viața lor, ce mărturisește Biserica despre viața lor, ca să ne pronunțăm vizavi de ei pe cale de consecință.

De aceea, avem nevoie de o cunoaștere aprofundată a Vieților Sfinților, adică a ceea ce spune Biserica despre viețile Sfinților ei. Pentru că faptele și învățăturile relatate în viețile lor sunt experiență vie pentru noi, experiență de viață, o teologie trăită și afirmată în mod existențial, care trebuie asumată și de către noi.

Căci Evanghelia zilei [Mt. 6, 14-21], spre exemplu, ne vorbește despre iertare, post și milostenie. Dar ca să știm cum să iertăm, cum să postim și cum să fim milostivi și cum ne schimbă toate aceste fapte ale evlaviei creștine, noi trebuie să citim viețile Sfinților, ca să aflăm cum au lucrat aceștia aceste virtuți dumnezeiești și evanghelice. Pentru că fiecare virtute în parte trebuie înțeleasă potrivit Sfinților lui Dumnezeu și lucrată la fel ca ei, pentru ca să aibă consecințe mântuitoare în viața noastră. Altfel riscăm să credem că „ne nevoim ortodox”, dar noi, în fapt, ne nevoim altfel decât Biserica.

– Ce înseamnă să ierți ceva grav cuiva?

– Înseamnă să treci peste greșeala care te-a îndurerat, care ți-a făcut mult rău, atunci când vezi că omului îi pare rău pentru ce ți-a făcut, și să te împaci cu el! Să nu te opui schimbării bune din celălalt, pentru că ea e vindecătoare pentru amândoi. Și chiar dacă omul nu își cere iertare și stă în aversiune față de tine, a-l ierta în inima ta înseamnă a nu-l ține de neprieten, de om rău, a nu-l vorbi de rău și a nu te arăta că îi vrei răul, ci a te ruga pentru iertarea lui. Căci Dumnezeu se uită la mișcările minții și ale inimii noastre, la ce dorim noi altora, și acolo El vrea să vadă că ne raportăm bine, iubitor, iertător față de oameni.

–  Ce înseamnă să postești?

– Să trăiești cu inimă bună și smerită în ritmul privațiunilor zilnice pe care ți le cer zilele de post. Căci trebuie să ne abținem de la anumite mâncăruri și băuturi, de la confortul exagerat, de la plăcerile sexuale ale căsătoriei și de la distracții, acestea fiind privațiunile zilnice pe care ni le cere postul, dar, în toate aceste zile trebuie să căutăm pacea interioară, facerea de bine, rugăciunea, citirile teologice, scrisul și cercetarea teologică, slujirea la Biserică. Căci toate aceste abțineri/ înfrânări ale postului, alături de toate virtuțile pe care le putem lucra, trebuie să nască în noi pocăința și umilința, vederea de sine, atenția la mișcările inimii noastre, plângerea păcatelor noastre, pacea duhovnicească, bucuria sfântă, veselia dumnezeiască, simțiri și vederi dumnezeiești. Pentru că postul cel adevărat are urmări sfinte în noi, ne schimbă în mod direct, în mod real, și aceste schimbări sfinte ne arată cât de folositor e postul în viața noastră. Căci postul e o stare duhovnicească cuprinzătoare, după cum sunt și rugăciunea și milostenia.

Pentru că rugăciunea nu înseamnă doar să-I ceri ceva lui Dumnezeu, ci și să Îl lauzi pe Dumnezeu și să Îi mulțumești pentru toate binefacerile din viața ta și din viața întregii lumi. Rugăciunea pleacă de la nevoile noastre, dar îmbrățișează până la urmă nevoile tuturor oamenilor. După cum și postul pleacă de la înfrânarea personală de la mâncare și ajunge la contemplarea lui Dumnezeu în creația Sa și la simțirea păcii și a iubirii și a frumuseții lui Dumnezeu în noi înșine.

Și când postul și rugăciunea și iertarea aproapelui se unesc în noi înșine, ele nasc o stare minunată de înțelegere și de iubire a oamenilor, fapt pentru care milostenia este înțelegere profundă a oamenilor. Pentru că îl ajuți trupește pe om, dar îl îmbrățișezi cu toată inima ta, în același timp, în rugăciunea pentru el.

Și când mai mulți oameni se roagă pentru cineva, el simte iubirea lui Dumnezeu intrând în inima lui ca o stare de bine. Simte că îi este bine, dar binele acesta e iubirea altora revărsată asupra lui și a lui Dumnezeu în același timp. Pentru că Dumnezeu e împreună cu toți cei care I se roagă Lui și El ne odihnește pe toți.

De aceea, postul Bisericii care începe mâine schimbă din interiorul ei lumea. Așa după cum fiecare slujire liturgică a Bisericii, ca cea de acum, sfințește din interiorul ei lumea. Și cum ne schimbă postul și Slujbele Bisericii? Prin aceea că ne lăsăm pătrunși de slava lui Dumnezeu, conduși de ea, atâta timp cât recunoaștem că avem nevoie de postire în lupta noastră cu patimile din noi.

Postim și învățăm tot mai subtil să postim. Ne rugăm și învățăm tot mai atent să ne rugăm. Dăruim și învățăm continuu să dăruim, cu o inimă tot mai bună, tot mai delicată, tot mai atentă față de oameni. Pentru că binele virtuților e o continuă școală a evlaviei, după cum cărțile de teologie ale Bisericii sunt o continuă luminare a noastră în înțelegerile cele dumnezeiești. Și avem nevoie și de teologia citită și văzută în viața altora, cât și de trăirea ei în mod practic, de fiecare dintre noi, pentru ca să ne împlinim duhovnicește. Pentru că scopul vieții și al cunoașterii duhovnicești nu e acela de a copia în mod impropriu ceea ce au făcut alții, ci de a armoniza totul în noi, ca, la rândul nostru, și noi să fim niște persoane duhovnicești.

Pentru că Domnul vrea să avem comoara noastră duhovnicească, acolo unde ne este și inima [Mt. 6, 21, BYZ]. Dar comoara lui Dumnezeu stă în inima noastră, adică în sufletul nostru! Și comoara noastră e binele făcut de noi, e viața noastră în sfințenie, e viața noastră plină de slava lui Dumnezeu. Căci comoara noastră e comoara Lui. E slava Lui și împlinirea prin tot binele dumnezeiesc, pe care El îl cere de la noi.

Însă există comori bune și comori rele în oameni. Căci „omul cel bun din comoara cea bună a inimii sale scoate binele [ὁ ἀγαθὸς ἄνθρωπος ἐκ τοῦ ἀγαθοῦ θησαυροῦ τῆς καρδίας αὐτοῦ προφέρει τὸ ἀγαθόν], iar omul cel rău din comoara cea rea a inimii sale scoate răul [καὶ ὁ πονηρὸς ἄνθρωπος ἐκ τοῦ πονηροῦ θησαυροῦ τῆς καρδίας αὐτοῦ προφέρει τὸ πονηρόν]” [Lc. 6, 45, BYZ]. Și tocmai de aceea, unii  trăiesc firescul ca pe firesc, adică cei care sunt o comoară bună a lui Dumnezeu, pe când cei care sunt o comoară rea, socotesc firescul ca „nefiresc”, pentru că trăiesc păcatul ca fiind „firescul” lor.

Și când trăiești în ritmul păcatului, atunci trăiești paralel cu viața lui Dumnezeu, paralel cu viața reală a omului, paralel cu firescul. Ești un mort zâmbăreț, încrezut, lipsit de valori, de scrupule, care crezi că „le știi” pe toate, care crezi că „ai dreptul” să faci tot ce vrei, care nu asculți decât de propriile tale patimi înguste, și de aceea poluezi totul în tine și în jurul tău. Ești un mort sufletește, care îți împrăștii duhoarea morții pretutindeni, și căruia nu îți place decât stricăciunea. Adică tot ce e păcătos, decadent, fals, impropriu omului.

De aceea, viața seculară, viața care tezaurizează patimile, păcatele, superstițiile, ereziile, hulele și le predă de la o generație la alta este în raport de continuă luptă cu viața duhovnicească a Bisericii. Pentru că viața lumească e în luptă continuă cu viața dumnezeiască a omului. Biserica vrea ca omul să fie curat, să fie duhovnicesc, să fie Sfânt, trăind în poruncile lui Dumnezeu, pe când lumea din afara Bisericii sau care nu mai trăiește în ritmul ei dorește să se bucure pătimaș de viață, pentru că nu mai crede într-o alta după ea. Pentru noi, creștinii, viața de acum e pregătirea noastră pentru veșnicie, e singura noastră existență temporală, cea în urma căreia Dumnezeu decide veșnicia noastră.

De aceea, noi nu putem trăi oricum, noi nu putem să facem abstracție de păcatele noastre, ci pentru noi păcatul e adevăratul nostru dușman, e adevărata noastră boală, e moartea noastră, și de el scăpăm imediat prin spovedirea păcatelor noastre. Iar postul care mâine începe e vreme de primenire interioară, de schimbare duhovnicească, de adânci bucurii duhovnicești, fapt pentru care îl socotim o mare binecuvântare în viața noastră. Căci, deși ne e greu la început cu reținerea de la mâncare, băutură, distracții de tot felul, totuși în ritmul lui învățăm că binele nostru vine tocmai din privarea de lucrurile în exces și din stăpânirea de sine. Dacă ne stăpânim pe noi înșine, atunci postim, iar dacă ne luptăm pentru a ne stăpâni pe noi înșine, atunci suntem pe drumul adevărat al postirii. Căci postul e și luptă cu patimile, dar e și odihnă duhovnicească, după cum rugăciunea e și strigăt către Dumnezeu, dar și luminare și bucurie din partea Sa.

Așadar, iubiții mei, începem să postim pentru ca să ne înduhovnicim și mai mult! Începem să postim pentru ca să ne stăpânim interior. Începem să postim pentru ca să-l vedem și mai bine pe aproapele nostru și, în ochii lui, ca într-0 oglindă, să ne vedem și pe noi înșine. Căci avem nevoie să ne vedem continuu în alții, pentru ca să știm ce să schimbăm în noi înșine. Și oricât de grea și de dureroasă ar fi schimbarea, ea trebuie făcută în noi înșine, dacă am înțeles că ea e necesară.

Fiindcă în viața noastră duhovnicească noi nu ne schimbăm în raport cu un alt om, ci cu Dumnezeu Însuși. El ne cheamă la o continuă depășire de sine și ne și învață interior cum să facem această continuă depășire de sine. Și depășirea de sine se face prin continua împlinire a voii Sale, potrivit luminărilor Lui din viața noastră. Căci El ne învață, pe măsura noastră duhovnicească, care e următorul pas de făcut în relația cu Sine. Și dacă ascultăm luminările Sale interioare, atunci mergem împreună cu El spre o continuă depășire de sine, care e totuna cu mântui- rea și sfințirea noastră.

Postul ne apropie totodată de mâncarea simplă și consistentă, de fructe și de semințe, de ceaiuri și de sucuri. Redescoperim darurile lui Dumnezeu în fiecare fruct și în fiecare sămânță care ne întărește în timpul postirii. Căci substanța lor concentrată ne ajută să ne nevoim, dar și să ne înduhovnicim. Pentru că ne învață cu simplitatea, cu smerenia și cu firescul lui Dumnezeu, acelea în care slavei Lui îi place să locuiască.

Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă întărească în postirea dumneavoastră! Dumnezeu să ne poarte pe noi toți, cu bucurie și cu pace, spre praznicul cel mare al Învierii Domnului, pentru ca împreună să mărturisim marea Lui milă cu noi toți! Amin.


[1] Începută la ora 9. 58, în zi de luni, pe 12 februarie 2018. Afară sunt două grade și cer înnorat.

[2] Cf. Sinaxarului grecesc: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t49.html.

[3] Triodul, ed. BOR 2000, p. 104-105. [4] Idem, p. 105.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/Pascha.html.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 14, cf. LXX

Next

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [6]

10 Comments

  1. Irina

    Sărut mâna, Părinte! Sfântul Siluan a cugetat mult la pocăința Sfântului Adam, la felul cum plângea nemângâiat pentru că pierduse harul Duhului Sfânt. Dar detaliile pe care le dă Sfântul Siluan nu le-am mai găsit nicăieri. M-am întrebat de unde le știa: oare a înțeles acestea din propria sa experiență duhovnicească sau a avut și descoperiri de la Dumnezeu despre pocăința Sfântului Adam? Uneori era ca un dialog cu el, ceea ce mă face să mă gândesc că ar fi putut să fi vorbit cu el în vedenie. Scrierile Sfântului Siluan confirmă prezența între Sfinți a lui Adam, despre care spune că se veselește acum în Paradis și că nu vrea să își mai amintească de căderea și plânsul din vechime. Doamne ajută, Părinte, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Cred că le-a înțeles din propria sa nevoință duhovnicească, doamnă Irina, dar, e posibil, și din vreo vedenie dumnezeiască. Însă problema Sfinților Vechiului Testament e una mult mai profundă și cred că, din punct de vedere teologic, trebuie să o aprofundăm scriptural și patristic. Vă doresc numai bine! Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă bucure întotdeauna!

  2. Axios

    „Rugăciunea pleacă de la nevoile noastre, dar îmbrățișează până la urmă nevoile tuturor oamenilor. După cum și postul pleacă de la înfrânarea personală de la mâncare și ajunge la contemplarea lui Dumnezeu în creația Sa și la simțirea păcii și a iubirii și a frumuseții lui Dumnezeu în noi înșine.” Minunat! Doamne ajută!

  3. Jianu

    Mulțumim, Părinte, și pe sfinția voastră să vă întărească Dumnezeu și să vă ajute!

  4. Anastasia L.

    Mulțumim, post frumos și plin de har și sfinției voastre! Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Anastasia! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă bucure întotdeauna!

  5. Meletie Adelfos

    Post sfânt și binecuvântat, Părinte, și Domnul să ne aducă înapoi în Rai pentru milele Sale cele bogate! Doamne ajută! Binecuvântați și iertați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Frate Meletie! Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă bucure întotdeauna! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort