Mai degrabă decât cu postmodernismul, mi se pare că Marin Sorescu se înrudește spiritual cu Eugen Ionescu și cu teatrul acestuia. Impresia mea e confirmată și de o poezie a lui Sorescu:

În fiecare seară
Strâng de prin vecini
Toate scaunele disponibile
Și le citesc versuri.

Scaunele sunt foarte receptive
La poezie,
Dacă știi cum să le așezi.

De aceea
Eu mă emoționez,
Și timp de câteva ore
Le povestesc
Ce frumos a murit sufletul meu
Peste zi.

Întâlnirile noastre
Sunt de obicei sobre,
Fără entuziasme
De prisos.

În orice caz,
Înseamnă că fiecare
Ne-am făcut datoria,
Și putem merge
Mai departe.

(Capriciu)

Poemul deschide antologia intitulată Poezii, alcătuită de autor, din 1996, fapt care nu e deloc întâmplător. Analogia cu Scaunele lui Eugen Ionescu e intenționată, în opinia mea. Teatrul lui Ionescu, precum și poezia (dar și teatrul) lui Sorescu vizează a scoate în evidență absurdul unei lumi pentru care s-a estompat sensul ei în veșnicie, relația cu transcendența. Departe de a fi motiv de ironie veselă, această estompare este rațiunea unei însingurări a ființei umane fără precedent în istorie, a părăsirii oricărui sens integrator, de coeziune cu universul și cu eternitatea.

Substratul metafizic al poeziilor cu tâlc soresciene este vizibil oricând, fără eforturi deosebite, chiar și atunci când pare că abordează subiecte banale sau că vorbește despre realități cotidiene mai mult sau mai puțin superficiale. Sensul căutărilor sau al reflecțiilor nu este însă niciodată descendent, ci mereu ascendent sau orientat spre profunzimi lăuntrice.

Lectura zilnică a poeziilor către un public de scaune goale e relevantă. „Scaunele sunt foarte receptive/ La poezie” atunci când oamenii nu mai au nicio emoție sinceră, ci critică sau aplaudă în funcție de alte interese. Scaunele  au avantajul că sunt „sobre,/ Fără entuziasme/ De prisos”.

Poetul are nevoie de o receptivitate sinceră, nu de zgomot elogiativ indus, și de aceea el nu numai că își creează poezia, dar își construiește și publicul pe care l-ar dori ca să recepționeze această poezie.

Gestul în sine, real sau imaginat de poet, spune multe despre concepția lui despre poezie, o poezie care are nevoie de public, de înțelegere, de receptivitate sobră!!

Personalitatea lui Sorescu nu era una ironică, ludică sau cinică, ci una profund sobră. Ironia lui o dorea a fi un catalizator de energii în sens moralizator, etic, ori un indicator perspicace spre reflecții și interogații de ordin metafizic.

A povesti scaunelor, în poezie, „ce frumos a murit sufletul meu/ Peste zi” e de un dramatism sfâșietor. Numai că autorul nu își dorește ca teatrul pe care îl desfășoară în poezie să fie teatral.

Poezia e un teatru întrucât e o scenă deschisă, atâta timp cât poetul, în poezie, în versurile sale, e un actor viu pe care îl ai în fața ochilor, iar realitatea sufletului său e vie și dramatică înaintea ta, a celui care citești. El, poetul/ autorul e viu și palpită cu emoțiile sale în fața cititorului ca un actor care se desfășoară scenic și mai mult decât atât, pentru că un actor mimează dramele reprezentate, implicându-se într-un anumit grad în ele, pe când poetul nu mimează, ci el își trăiește și își joacă (fără să se joace!) în versuri propria suferință.

Concepția aceasta dramatică despre poezie a susținut-o și Eminescu: „Ce e poezia? /…/ Voluptos joc de icoane [întruchipări/ personaje] și cu glasuri tremurate,/ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea” (Epigonii); „Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,/ Ochii mei nălțam visător la steaua/ Singurătății” (Odă (în metru antic)) etc.

Dar și Nichita Stănescu: „Îmi învățam cuvintele să iubească,/ le arătam inima/ și nu mă lăsam până când silabele lor/ nu începeau să bată” (Ars poetica).

În poezie, inima autorului devine scena de teatru la care privește lumea. Conștient de aceasta, tocmai de aceea Eminescu și-a obscurizat înțelesul versurilor fie prin reprezentarea dramatică propriu-zisă (delegarea unor personaje spre a dezvolta dialectic idei și a susține dezbateri), fie prin sigilarea simbolico-metaforică a celor mai intime credințe personale. La obscurizare au recurs și alți mari poeți moderniști, având în primul rând Scriptura ca model și îndemn.

Sorescu redă poeziei calitatea de a reprezenta o scenă, pe care „joacă” sentimentele și ideile celui care scrie. Dar pentru că publicul, care ar fi trebuit să fie mediul de verificare a ipotezelor și sentimentelor poetului, a devenit impostor, de aceea reprezentația poetică se înfățișează unor scaune goale.

Ca o paranteză: întotdeauna teatrul lui Ionescu mi s-a părut mai mult poezie decât teatru…

Sorescu nu e un geniu atât de mare ca Eminescu sau Nichita, dar e sigur că este un poet dramatic (nu folosesc cuvântul tragic pentru că e impregnat de aspectul păgân al tragismului elin antic, fatalist și lipsit de sens transcendent, soteriologic).

Mai mult, moartea sufletului de peste zi reprezintă o atitudine ortodoxă, o autoscopie critică severă, care nu trece superficial peste simțirea unei realități duhovnicești neîndoielnice, ci o conștientizează, în ciuda faptului că prezintă un reper negativ despre sine.

Reprezentația poetică în fața scaunelor goale capătă astfel valoare catartică, un catarsis suplimentar față de efortul creator poetic, pentru că poezia s-a scris, dar sufletul a murit din nou, s-a sufocat în mijlocul lumii, scufundându-se în patimile și în justificările ei ipocrite înaintea lui Dumnezeu.

Did you like this? Share it: