Nu se știe de ce (vorba naratorului Marin Preda), Moromete avea darul de a spune și de a asculta povești precum Pantazi sau Pașadia (a se vedea articolul meu de aici) ori povestitorii  de la hanul Ancuței. Desigur, pe măsura culturii și a înțelegerii lui, dar avea același dar…

„Petrecea seri lungi cu prietenul său Cocoșilă, discutând politică sau ascultându-l pe Niculae care citea povești grozave din cărți luate de la alde nean-său Cristache al lu’ Dumitrache. Erau seri tulburătoare. Unsprezece frați care sufereau vraja de a rătăci în timpul zilei ca unsprezece lebede și la apusul soarelui cădeau îngrămădiți pe o stâncă în mijlocul mării, iarăși oameni. Cum stăteau îngrămădiți unii în alții, chinuiți și înspăimântați de întunericul nopții și de valurile furioase care amenințau să-i smulgă…Și suferințele îndurate de sora lor, care trebuia să țeasă cu mâna ei, într-un timp dat și neavând voie să vorbească, unsprezece tunici de urzici, ca să-i scape de vrajă și cum n-a avut timp să termine brațul unei tunici și frățiorul cel mic a rămas cu ceva din aripa de lebădă. […] Curând însă Moromete înțelese că…toate acestea aveau pentru el un rost nu mai mic decât munca câmpului, sau grija de ceilalți ai casei… […]

Nu mai făcuse comerț niciodată; îi plăcu atât de mult, încât socoti câștigul ceva nemaipomenit și după ce se întoarse povesti drumul său la munte ca pe-o aventură. […] Moromete se pregăti pentru al doilea drum și când se întoarse arăta de nerecunoscut, atât de mult îi plăcuse. De astă dată drumul fusese și mai aventuros și Moromete povesti totul într-o seară, cu glas neobișnuit, și fu ascultat cu uimire. Descopereau toți, Cocoșilă, mama, fetele – până și cei trei [Paraschiv, Nilă și Achim] – că tatăl lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau. […] De fapt, negustoria ca atare nu i-ar fi plăcut dacă câștigul ar fi fost lipsit de peripeții […]. Moromete nu prevăzuse niciodată latura comercială a produselor pe care i le dădea pământul, iar existența banilor îi pricinuia o furie neputincioasă”[1].

Preda pare că nu știe de vieți de Sfinți și de cărțile pilduitoare numite și romane populare, precum Sadoveanu – deși este evidentă în roman o anumită educație în sens creștin a oamenilor, un strat bine sedimentat de cultură religioasă și de comportament în consecință (chiar și atunci când e ignorat, încălcat sau ironizat) –, și de faptul că poporul s-a hrănit cu ele (până) în secolul al XVIII-lea.

Acum, poporul de la țară, din Teleorman, ascultă basme de Andersen – după cum și vocabularul țăranilor (chiar dacă mai stâlcesc uneori cuvintele) dovedește o emancipare rapidă pe care Ion al lui Rebreanu, cu toate revistele lui citite în Ardeal, n-a visat-o niciodată –, deși, după cum vom vedea, Anton Pann rămâne de actualitate…

Dar nu numai în poiana lui Iocan se aduna lumea ca să îl asculte pe Moromete (citind ziarele și comentând evenimentele politice), ci și la el în curte:

„Moromete era acasă, dărâmase poarta și își făcea una nouă. […]

– Era unul al dracului, unul Nastratin, zise Cocoșilă scuipând subțire înaintea sa. Și-a pus poarta pe foc și pe urmă tot el s-a supărat! […]

– «Într-o zi Nastratin Hogea, lemne de foc neavând», spuse Niculae începutul acelei povești. […]

Între timp, aproape pe neobservate, mai veniseră vreo câțiva inși care se așezaseră pe iarbă fără să se anunțe prin bună-ziua; erau vecinii lui Moromete. După felul cum vorbise, Moromete părea să aibă ceva nou de spus despre Traian acela, deși ceilalți știau tot ce se putea ști despre el. […]

Cineva care nu l-ar fi cunoscut pe Moromete, ar fi putut crede că între el și Pisică s-a petrecut ceva neobișnuit. De fapt nu se petrecuse nimic. Moromete se dusese într-o dimineață să-i vadă pe-ai lui Pisică ce fac ei când dorm atâția copii, cum se scoală, ce le spune Pisică, ce face el și muierea, dacă se pun la masă și în general cu ce se ocupă această familie și mai ales din ce cauză e atâta zarvă, și zbierete, și gălăgie, și răcnete care se aud de la cinci kilometri.

– Am fost într-o dimineață la el!… Trebuia să mă duc în ziua aia pe la obor și n-aveam cu ce să mă încalț, începu Moromete, mințind din capul locului. […]

Muierea zice: «Ia cizmele și du-te cu ele să ți le dreagă, le-au ros șoarecii acolo în pod». Iau cizmele și plec spre Pisică. Erau ele bune, trebuia numai să le bată niște cuie pe talpă, că aveau tălpile desfăcute. Intru înăuntru și, bună dimineața, bună dimineața! Pisică cu ai lui în pat! «Uite, mă, Traiane, trebuie să mă duc pe la obor și e noroi afară, nu e bun bocancul, bate-mi acilea câteva cuie și unge-le cu ceva», îi spui eu. Nu știu dacă ați mai fost vreunul în casă la el. […]

Nu știu, dar eu n-am mai văzut paturi ca ale lui Pisică. Eu zic că zece paturi de-astea de-ale noastre nu fac cât unul de-al lui. Dar ca să nu zic zece, zic cinci. Erau așezate acolo în magazia aia a lui, fiindcă așa de mare e odaia unde stau ei, ca o magazie. Când să mă așez pe scaun, o dată mă pomenesc că mă apucă cineva de gât și se încleștează de spinarea mea; întorc așa mâna spre ceafă, îl apuc de păr și îl dau jos și mă uit la el: un ăla ca un gherlan, de-o șchioapă, se uita la mine și făcea au! ooo! au! ooo! […] Era băiatul ăla al lui, micu și mutu. Pisică, din pat, când vede gherlanul ăla pe mine, bate din palme: «Sfârfâlică, zice, na la tata din țigare!», «Hai, mă Traiane, zic eu, scap oborul, vreau să cumpăr niște cartofi, ce faci?». Traian în loc să răspundă îl văz că-și umflă pieptul și o dată urlă de răsună toată magazia: „Deștepta-rea!“ Știți? Ca la armată! Ei! zic eu! Ce să-i faci? Aici trebuie instrucție! Nici n-apuc eu să-mi vin în fire, că îl văz pe gherlanul ăla că sare de lângă tat-său! Așa cum era, fără izmene și cu burta goală, începe să țopăie și să joace sârba peste spinările ălora care dormeau. Știți cum sărea? Peste nasurile lor, peste ochi, peste capete, pe grumaji. Sărea și mormăia! Încep urletele! Au, chiu, jap! Țin’te nene! începe păruiala! Mă uit la Traian și la muierea lui…Nimic! Muierea căsca și cu pieptenele în mână începuse să se țesale. Traian își răsucea țigarea și numai așa, din când în când, ridica fruntea: «Sfâr-fâ-li-că! zicea, na la tata din țigare, lua-te-ar dracii!». Din paturile lor, copiii au sărit jos și acolo în fața mea a început o viermuiala…Trei-patru din ei, ăia mai mari, căutau să-i desfacă, dar ce să desfaci, că uite așa le umblau cracile pe sus; și se rostogoleau; și se dădeau de-amboua; și se loveau la burtă; și pârâiau cămășile de pe ei; și se bășeau; și le curgea sânge din nas! Traian, din pat de-acolo uite-așa spunea, știți, întâi încet și subțire: «Sfâr, și pe urmă tot mai gros, fâ-li-că!». «Traiane, strig eu, dă, mă, în ei, că-și fac cămășile ferfeniță!». «Păi tot nu le iau eu altele», zice. «Bine, dar dă în ei, de ce îi lași să urle așa?». «Dacă dau în ei, atunci să vezi urlete, Moromete», zice el. […]

Auzi, Cocoșilă? Cum crezi tu că s-au astâmpărat cei treisprezece copii ai lui Pisică? Crezi că de bunăvoie? Nu, fiindcă unii intraseră pe sub paturi și se gâtuiau pe-acolo; alții pe după sobă, alții puseseră mâna pe calapoade și se pocneau cu ele…Și în timpul ăsta muierea lui Traian taman se terminase de țesălat. După ce termină ea așa, o văzui că se ridică în picioare, înfige pieptenele sub grinda casei, își duce o mână la ureche, își vâră un deget în ea și începe să-l miște așa repede ca și când i-ar fi intrat ceva înăuntru. «Ei, Ciulco, ia uite, ia! ia uite, ia!». La glasul ei văzu că una dintre fete se oprește din zbănțuit și când o vede pe mă-sa cu degetul în ureche rămâne cu ochii beliți. Mă-sa, iar: «Ciulco, ia uite, ia!».   Fata, e una mică de vreo șase ani, seamănă cu tat-său, se apucă cu mâinile de păr, se lasă pe vine și începe să urle ca în gură de șarpe. De ce urla ea, exclamă Moromete nedumerit, n-am putut să pricep! Chestia e că s-a făcut liniște, muierea și-a scos degetul din ureche și fata a tăcut și ea dintr-o dată. Știți? Odată a tăcut!… […]

Alde Traian Pisică, continuă Moromete, pune numai tutun pe pământul lui. Când am fost eu cu cizmele, după încăierarea de dimineață, care mi s-a părut că ține loc de mâncare, îl văz pe Traian că se ridică din pat și strigă: «Haida! gata! Toată lumea la păpușit tutun». A ieșit liota afară, s-a suit în pod și s-a întors cu șiruri de tutun; umpluseră casa; doisprezece inși; făceau păpuși și fumau! Afară de doi mai mici și de fete, toți fumau. Traian zice că el câștigă cu pusul tutunului mai mult decât scot eu de pe un lot. Ei, pe urmă s-a așezat el pe un scaun și a început să-mi dreagă cizmele. Îmi dregea cizmele și îl chema pe ăla micu: «Sfârfâlică! Na la tata din țigare!». Și scotea țigarea din gură și-i dădea ăluia să tragă din ea.

Dumitru lui Nae își mișcă fălcile și rămase cu dinții dezveliți, într-un râs mut, cu privirea sticlind de satisfacție. După ce își mâncă astfel plăcerea pe care i-o făcuse Moromete, se miră:

– Și ce dracu face el cu banii de pe pământ?!

– Păi nu-i trebuie să-i bea, Dumitre? exclamă Moromete nedumerit că încă nu se înțelesese bine acest lucru”[2].

Pretextul povestirii e unul inventat/ fabulos: l-ar fi trimis nevasta să-și pingelească încălțămintea la Traian Pisică. Moromete a înțeles mecanismul literaturii. Știe să transforme în poveste nastratinească experiența comună a unei familii din sat, pe care altfel nu o remarcă nimeni. Nici măcar nu mai e nevoie de aventuri la munte (ca în exemplul anterior), printre oameni și în locuri necunoscute!

Aventura, povestea, basmul, pilda nastratinească e lângă ei, e la doi pași. Familia lui Pisică se transformă pe loc în adunătura de catiheți de la Folticeni și Moromete în Creangă.

De fapt, povestea lui Moromete e un amestec de Nastratin Hogea care își dă singur foc la poartă, Creangă și Kafka strămutat în lumea rurală.

De data aceasta auditoriul nu mai ascultă basme de Hans Christian Andersen, nici minunății care se întâmplă la munte, ci fapte extraordinare din satul lor, pe care ei nu le băgau în seamă. Pentru că nu le remarcau nici pe cele excepționale în sens romantic-idealist, nici pe cele asemenea în sens kafkian.

Oare la fel a devenit literatură satul Siliștea-Gumești? Oare Preda ne dezvăluie, de fapt, cum a ajuns el scriitor? Sau cum ajungi scriitor?

Însă Marin Preda nu e Moromete care povestește din plăcerea de a povesti și de a-și delecta consătenii, ci e romancierul care vrea răspuns la întrebări. El scrie pentru a-și răspunde unor interogații fundamentale. Nu numai pentru ca „să-mi dau samă despre satul nostru, despre copilăria petrecută în el, și atâta-i tot”[3]. Ci pentru că e un scriitor existențialist și profund interogativ, care ridică zeci de probleme într-un singur roman „țărănesc”.

În unele privințe, Preda nu-i mai așteaptă pe Eugen Simion sau Nicolae Manolescu, pentru că își scrie singur și critica, tot în roman:

„Țugurlan continua să tacă. Ceea ce văzuse și auzise aci era același lucru, aceeași vorbărie fără noimă pe care o mai auzise și la fierărie și fără de care acești oameni se pare că nici nu puteau trăi. Acolo, ziarul fusese acela în jurul căruia amețiseră învârtindu-se, aci, povestirea lui Moromete despre Traian Pisică. Ceea ce îl uimise însă pe Țugurlan și îl făcuse să părăsească gândul de a-și mai bate joc de ei, era faptul că ei pluteau pe apa aceasta a lor cu atâta seninătate, încât era cu neputință să nu-ți dai seama că acest fel de a fi era de fapt bucuria și libertatea lor (s. n.). Dacă ar mai fi avut și niște parale, cum spunea Dumitru lui Nae, n-ar mai fi dorit nimic nici pentru ei, nici pentru alții. Moromete cel puțin se pare că chiar ajunsese acolo, adică să-și ajungă lui însuși cu ce avea. Era sănătos, avea copiii sănătoși, avea două loturi de pământ, era un om deștept (s. n.) care îți făcea plăcere să stai cu el de vorbă (Țugurlan trebuia să convină că un om supărat nu putea asculta povestirea lui Moromete despre Pisică fără să nu uite o clipă de supărarea lui) și pe lângă toate acestea mai era și un om bun (s. n.)”[4].

Ne lămurește în privința semnificațiilor și a personajului-narator (un omonim al conceptului literar uzitat de obicei), după cum și mai devreme completase clarificator, cu referire la Moromete: „avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scăpau, pe care ei nu le vedeau”.

Aceste observații ar fi trebuit să le facă un critic literar, pentru că ele pătrund într-o zonă de profunzime pe care autorii clasici omniscienți o lasă de obicei în obscuritate, spre a fi sesizată de lectori sau de critică. Dimpotrivă, pe Marin Preda nu îl mai interesează să ne incite la asemenea „descoperiri” banale, banalizate de practica și teoria literară. Observațiile critice le face în parte el, în parte un alt personaj, cum ar fi mai devreme Țugurlan.

Dar, într-adevăr, Moromete vedea ceea ce alții nu vedeau, inclusiv în natura umană: se interesează de Polina, se duce la Traian Pisică nu dintr-un motiv oarecare, ci pentru că voia să înțeleagă cum trăiește familia aceluia, e atent la ce face Țugurlan și mulți alții, care nu atrăgeau altora atenția, și îl observă chiar și pe acela din sat „ale cărui urme pe pământ nu le vedea nimeni”[5].

Țugurlan e o variantă mai palidă de Moromete, pentru că Preda vrea să ne asigure că Ilie Moromete nu este, totuși, unicat. Nu e singurul țăran înzestrat cu multe daruri, și mai ales cu „lumina vie a minții”[6].

Țugurlan „cunoștea și el starea în care mintea contempla în liniște lucrurile și pătrundea dincolo de ceea ce arătau ele că sunt. Era o bucurie deosebită și rară”[7]. Da, Țugurlan știa și el să contemple lumea, mai puțin îi plăcea să povestească (răgușea de atâta tăcere), dar de contemplat putea și el să contemple:

„Se trezise parcă mai devreme și era liniște. Totul se odihnea în nemișcare. Țărâna bătăturii, umedă de rouă, parcă era o ființă vie care dormea și ea. Tăcută, nevasta lui se trezi la celălalt capăt al prispei, înveli copilul lăsându-l să mai doarmă și, cu pași parcă nesimțiți, intră în tindă. Țugurlan o văzu pe ea tot așa cum vedea curtea și împrejurimile. Da, aceasta era lumea: șoseaua trecând pe la poarta lui (șoseaua oamenilor, a satului), gardurile liniștite, fântâna (fântâna din care oameni și vite beau apă), doi salcâmi înalți in dreptul porții (pe unul din ei mici cruci, semne ale morții, ale copiilor pe care îi îngropase) și peste toate acestea cerul curat, iar pe prispa casei el, Țugurlan, in mijlocul acestei lumi…

Ce bine ar fi să primești de la lume doar această pace adâncă…”[8].

Lui Țugurlan, în mod programatic autorul îi urmărește proustian fluxul gândirii, care adesea e fără o înlănțuire logică, dar căruia conștiința personajului îi răspunde într-un mod neașteptat de rațional, conexând fragmente de viață și semnificații aparent fără legătură între ele. La capătul lor, Țugurlan descoperă, prin introspecție (Preda scrie adesea cu tentă polemică), că e compatibil cu lumea și că seamănă cu Moromete.

Moromete își descoperă și el seamănul cu uimire:

„Țugurlan, pe care problema aceasta se pare că nu-l mai turbura deloc, începu să râdă cu poftă, spre uimirea lui Moromete, care acum cu adevărat că nu-l înțelegea pe acest om.

– Să-ți spun drept, Moromete, îl bag în mă-sa de maior cu moșia lui! exclamă Țugurlan. Mă uitam la el când m-am urcat la coș cum sta pe marginea hambarului, cu gâtul alb, descheiat. Ce-mi pasă mie de el! Dă-l în mă-sa! mai spuse Țugurlan cu un glas curat și schimbă vorba întrebându-l pe Moromete ce se mai aude cu guvernul: Cade, sau ce dracu face? După glas întrebarea i se păru lui Moromete cam suspectă. Țugurlan da de bănuit că în ce privește problema discutată, nu credea că Moromete poate să înțeleagă ce gândea de fapt Țugurlan despre ea și asta oricât de mult ar încerca Țugurlan să-i explice: «Mai bine hai să vorbim despre lucruri care sunt la îndemâna amândurora, de pildă despre guvern», se înțelegea pe dedesubt din glasul lui Țugurlan. Până să găsească Moromete răspunsul potrivit, acesta izbucni într-adevăr în râs. Îl prinsese, îl atinsese bine și Moromete râse și el, dar nedumerirea tot nu se stingea de pe chipul lui. Ce era cu Țugurlan? Și apoi de unde și până unde la el să facă glume atât de subțiri? (s. n.)

Când se întoarse îndărăt la arie, Țugurlan se înveseli și mai mult de mica întâmplare. Moromete, care avea acel fel uimitor al său de a fi, de a vedea lucrurile și faptele oamenilor cu niște ochi limpezi și neturburați, se dovedea că nu înțelegea nimic când altcineva era la fel ca el”[9]

E surprins să se poată privi în oglindă…Trebuie spus că ironia/ gluma, în roman, nu e gratuită, ci e rostită cu scopul de a îndrepta o eroare de judecată, într-un mod care să atragă atenția, care să nu îl lase rece pe cel vizat. De aceea e atât de prezentă, pentru că amendează din punct de vedere etic și impune revenirea la o soluție logică.

Autorul ne lasă treptat să înțelegem că ironia e o formă a țăranilor înzestrați de a amenda prostia, îngâmfarea, duplicitatea, slugărnicia și orice altă tară de caracter. Preda face din ironie și sarcasm, oricât ar părea de paradoxal, un corelativ al contemplației. Cei care sunt capabili de contemplație și de judecată critică (deopotrivă la adresa altora și a lor înșiși), aceia sunt în stare de ironie fină, inteligentă, bine țintită.

Birică-tatăl are același stil de a vorbi și aceeași ironie subțire și sarcasm tăios (după caz) ca și Ilie Moromete:

„Luând această hotărâre el [Birică] se grăbi să anunțe familia:

– Gata! De mâine încolo, cine vrea să mă ajute să fac casă, să meargă cu mine în vale la văgăuni să facem cărămizi.

Erau tot așa, la masă, a treia sau a patra zi de când făcuseră încercarea de împăcăciune.

Polina nu se arătă deloc surprinsă, dar Birică-tatăl și ceilalți încetară o clipă să mai mănânce și se uitară la el bănuitori.

– Să faci cărămizi și să le lași acolo să dea zăpada peste ele! Sau de ce?! se miră tatăl.

– Nu, ci să ridic casă cu ele, răspunse fiul.

– Aha! exclamă Birică-tatăl dumirit. Uitasem că acolo în vale la văgăuni, după ce sapi și termini cu cărămizile găsești la fund și niște bani!

– Asta mă privește pe mine! zise Birică închis în sine, dar tatăl socoti, uitându-se la el, că n-avea el ce să închidă în sine și i-o întoarse cu nepăsare:

– Te-o fi privind, zise. Mai bine dă flanela aia mă-tii, s-o cârpească în coate, că atârnă jurăbiile pe tine, adăugă măsurându-l de sus până jos.

Polina, care n-avea nimic rupt pe ea, se simți iarăși atinsă ca și data trecută cu untdelemnul.

– Ce s-o mai cârpească, trebuie altă flanelă, zise ea.

După aceste cuvinte, tânăra nevastă văzu multe perechi de ochi îndreptându-se scurt și în tăcere asupra ei.

– O fi trebuind, mormăi Birică-tatăl sorbind încet din strachina cu verdețuri din mijlocul mesei.

– Ce tot dondănești din gura aia? interveni atunci mama-soacră, uitându-se cu simpatie la noră. Așa este, îi trebuie flanelă că s-a însurat și a intrat și el în rândul oamenilor!

Tatăl prinse cu privirea mulțimea de copii de la masă și așteptă câteva clipe ca să fie înțeles de ce se uită: cei doi gemeni aveau pe ei doar niște închipuiri de cămăși, iar fetele…

– O să tundem câinele și o să ne facem flanele, zise el”[10].

Nu e Moromete singurul țăran intelectual din sat. Și alții cugetă, contemplă, ridică probleme grele de gnoză, își pun probleme adânci de conștiință, caută să pătrundă în psihologia lor și a celorlalți, să înțeleagă cutele adânci și nepătrunse ale conștiinței lor și ale conștiinței altora.

Moromete e „un om deștept” și „un om bun”, poate mai deștept decât toți ceilalți (adept înflăcărat al lui Iorga cel cu două creiere, tocmai pentru că el crede în omul cu creier mare) – Cocoșilă e invidios mereu pe inteligența și creativitatea lui –, dar nu e totuși singurul din sat care se desfată cu plăceri intelectuale sau care e capabil de observații și de ironie fină.

De multe ori, personajele se înțeleg mult pe deasupra cuvintelor sau chiar în pofida cuvintelor, a ceea ce exprimă sensul lor denotativ. O serie de personaje dețin o adevărată poetică a discursului și un tip de decodare aparte. Poate nicăieri nu există o expresivitate atât de mult îndepărtată de sensul aparent al cuvintelor și enunțurilor ca în vorbirea acestor oameni din zona Teleormanului și a Olteniei. În sensul acesta, nu e de mirare de ce Marin Sorescu a socotit că poate face o carte de poezie notând un asemenea tip de vorbire, care poate fi oricând pus în relație cu interogațiile lui Nichita Stănescu cu privire la rolul și semnificațiile limbajului uman postlapsarial.

Dar nu numai o poetică aparte a discursului și o capacitate de observație psihologică deosebită ori o creativitate în plan literar care atinge uneori geniul dețin aceste personaje ale lui Preda, ci și competențe nebănuite în domeniul pedagogiei, teatrului și scenografiei:

„[Catrina] știa că n-o să treacă mult și [Ilie] o să le strige, pe ea și pe fete, să se sfătuiască cu ele, nefiind în stare, sau nevroind, nu se putea ști [ca narator, Preda se poartă complice în raport cu personajele sale], să hotărască singur ce era de făcut.

Dar Catrina amenința degeaba: nu se putea stăpâni să nu fie alături de el. Tot așa se întâmplă și astăzi; când Moromete lăsă hamurile și intră în casă, ea chemă cea dintâi fetele cu glas îngrijorat:

– Tito, Ilinco! Hai la tată-tău! Hai, că ce-o să fie acuma fără oi, o să fie vai de capul nostru, o să mâncăm știr și urzici!

– Păi dar! exclamă fata cea mare supărată. Taci că te găsi grija! Când îl îndemnai pe tata să-l lase pe Achim să plece, mă făceai pe mine proastă!

– Ho! o opri mama împăciuitoare. Ho, că n-o să murim! Trăiește lumea și fără oi. Mai rău e de tat-tău, că vă duce grija și nu știe nici el ce să facă.

– Ba o să-i dau să mănânce numai urzici! se împotrivi Tita intrând în casă peste tatăl ei.

Paraschiv și Nilă nu erau acasă, plecaseră nu se știe unde. Niculae fugise la școală. Ilinca intră și ea în odaie și se așeză lângă sora ei. Stăteau amândouă supărate și potrivnice și păreau hotărâte să nu-i dea tatălui nici o mână de ajutor. Mama se așeză pe celălt pat, dar nu prea aproape de bărbatul ei. Ea vorbi cea dintâi și spre surprinderea tuturor începu prin a-l învinui pe tată de un lucru la care nu se gândise nimeni până acum, și anume că nu era rău că i s-a dat drumul lui Achim la București, dar de ce trebuia să i se dea drumul cu toate oile? Nu se putea să fi lăsat aci șapte-opt dintre ele și să aibă familia ce mânca? Se putea, cum să nu se poată, dar așa se întâmplă într-o casă unde stăpânul șade toată ziua și bea tutun: toate ies de-a-ndoaselea și toți trag în toate părțile! Cum o să fie bine?!

Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-și fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască și mai mult. Ceea ce Catrina și făcu, și încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, față de copii, această comedie (s. n.)”[11].

Copiii (cele două fete, în cazul acesta, Ilinca și Tita) au nevoie de maieutică socratică/ dialoguri socratice pentru a înțelege ceea ce nu ar putea pricepe prin simpla expunere argumentativă a părinților. Și, în același timp, de teatru, de scenetă, pentru a putea conștientiza ce îi frământă pe părinți și ce au să le transmită. Ceea ce dovedește o bună cunoaștere a psihologiei infantile (fără a-l fi citit pe Piaget), dar și o apetență a ambilor părinți de a-și asuma rolul de educatori și de a colabora în această privință.

Dacă uneori educația și „libertatea absolută”[12] lăsată fiilor eșuează, nu e însă numai vina părinților.

Aici atingem însă o altă problematică. Ilie Moromete trăiește în lumea lui Sadoveanu, în romanele lui Sadoveanu, se poate spune. În romanele aceluia care concep un univers rural-patriarhal logic și armonios.

Însă, tot aici trăiesc și cei care nu se integrează în pomenitele romane, care nu ar putea fi piloni ai unei asemenea lumi. Dar se pare că ei îi copleșesc numeric pe ceilalți și reușesc până la urmă să invadeze și să infesteze universul armonios în care alții cred, până la a-l dezintegra.

Factorii acestei dezintegrări, însă, nu năvălesc din afară. Ei se numesc Aristide, Tache, Tudor Bălosu, Victor Bălosu, Guica, Achim, Nilă, Paraschiv etc. Ei nu vin din altă parte, din alt sat sau de la oraș, din altă zonă a României sau a lumii. Sunt fii ai satului, născuți și crescuți acolo, ca și Ilie Moromete, Cocoșilă, Birică, Țugurlan, Niculae („Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-și ura frații vitregi…”[13]), Polina, Catrina și alții.

Spre deosebire de aceștia din urmă, însă, cei enumerați anterior au o filozofie aparte despre viață, să-i zicem: ei consideră că singurul lucru important pe lume e să faci bani, să te îmbogățești, să trăiești bine, dar nu muncind, ci folosindu-te de ceilalți, furând, înșelându-i, mințindu-i, escrocându-i!

Întrebarea e: de unde au învățat unii una și alții alta?!

Cum de au înțeles unii că e bine să contemple, să judece critic, să aibă inimă bună, să iubească a fi în comunitate și în comuniune cu ceilalți, să dialogheze, să dezbată, să fie compătimitori cu semenii, să creeze un climat de veselie și bună-dispoziție pentru toată lumea, să-și păstreze seninătatea lor și a altora, să iubească și să muncească? (Bineînțeles, nu toate odată sau nu toate la modul ideal…)

Și cum de au înțeles ceilalți – din cealaltă serie enumerată – că e bine să-i considere pe consăteni niște proști de care trebuie să profite ori de câte ori au ocazia, să le exploateze sistematic bunătatea și candoarea, să le distrugă sufletul, pacea și seninătatea, doar pentru că ei au darul și chemarea de a se îmbogăți cu orice preț și de a trăi bine pe seama îngăduinței și cinstei altora?

Agenții distrugerii nu sunt parașutați de vreo ideologie politică sau exponenții unui sistem social anume (acestea le-au procurat doar un mediu de dezvoltare și de acțiune), așa cum s-ar putea părea, așa cum cred Țugurlan, Niculae sau chiar autorul însuși.

Agenții distrugerii sunt patimile și păcatele oamenilor, egoismul orb și inflexibil, rapacitatea inumană. Acestea îi animă și îi motivează permanent pe cei enumerați în prima serie.

Ignorând învățătura creștină, Preda ilustrează însă perfect conflictul dintre lumea zidită pe valori vechi-creștine (oricât de ironic e Moromete la adresa Bisericii – deși nu se înțelege prea bine dacă ironizează învățătura în sine sau doar zelul Catrinei – viziunea sa armonioasă asupra vieții și a unui univers sătesc tradițional e fundamental ortodoxă) și cea care crede în ideologia urii și a profitului infam de pe urma blândeții, smereniei sau a nefericirii aproapelui, pe scurt, în ideologia demonică, antihristică.

Nu e o lume romantică, ca la Filimon, de buni și răi, dar e o lume în care unii sunt preponderent buni sau au un fond sufletesc care poate fi numit bun, altruist, și alții sunt profund egoiști și egolatri, pentru care numai binele propriu contează, așa cum îl înțeleg ei. Pentru care prostia tâmpă, cruzimea, șmecheria sau viclenia și lăcomia sunt adevărate faruri călăuzitoare în viață.

Nimeni în literatura noastră nu a pus față în față atâtea virtuți umane și creștine cu atâtea păcate generate de egoismul care e sâmburele răutății (în gândirea ortodox-isihastă, ca și în opera lui Eminescu), cu atâta realism și atât de profundă percepție psihologică, ca Marin Preda.

Iar satul acesta din Moromeții e o adevărată imago mundi, o oglindă a întregii lumi. Deși foarte precis identificabil din punct de vedere temporal, geografic și etnic, e o imagine în miniatură a întregii lumi.

De aici, Preda se ridică la a face filosofie în alte romane…


[1] Marin Preda, Moromeții, vol. I, Ed. Marin Preda, București, 1995, p. 43-46.

[2] Idem, p. 166-172.

[3] Ion Creangă, op. cit., p. 192.

[4] Marin Preda, op. cit., p. 173-174.

[5] Idem, p. 195. [6] Idem, p. 307. [7] Idem, p. 165. [8] Idem, p. 163. [9] Idem, op. cit., p. 235. [10] Idem, p. 159-160. [11] Idem, p. 136. [12] Cf. Idem, p. 296. [13] Idem, p. 132.

Did you like this? Share it: