Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Deși de multe ori „voit-am/ Ca să spânzur lira-n cui/ Și un capăt poeziei/ Și pustiului să pui”, totuși poezia a rămas un mod de aplanare a durerii, de disipare a tensiunii și de transportare a concentrării masive interioare în planul artei: melancolia-mi /…/ se face vers”.

Ca sursă de inspirație a poeziei apare iubita și în câteva variante manuscrise ale poemului Călin: „Mintea mea de veac străină/ Leagă strofe și le-mbină/ Ca Firdusi cântărețul/ În gazehluri ea suspină. /…/ Înger blond cu tristă mină /…/ Rege-al gândurilor mele/ Iară inimei regină/ Prin imaginile minții-mi/ Tu te primbli ca-n grădină/ Numai tu i-ești ca acasă/ Iară lumea mi-i străină. /…/ De-al tău ochi născut e versu-mi/ Ca lumină din lumină”[1].

Recursul la iconografie și la expresiile proprii cultului și limbii vechi bisericești apare împletit cu aluzia la Sonetele lui Shakespeare („Rege-al gândurilor mele/ Iară inimei regină”) și cu referința la Firdusi și la gazelul oriental.

Ni se pare, în consecință, că cel mai crunt reproș pe care i l-a adus vreodată se află în versurile unei variante a poemului Nu mă-nțelegi: „Și azi când am puterea ce-o are numai Domnul,/ Din chaosul uitării s-alung pe-o clipă somnul, /…/ Azi când ești prea mult înger și prea puțin femeie,/ Frumoasă cum nici Venus nu a putut să steie,/ În loc de-a fi un soare al astei lumi întregi,/ Tu îmi ucizi gândirea, căci nu mă înțelegi”. Alte versuri rețin chiar un blestem – ca mai târziu în Psalmul de taină al lui Arghezi – la adresa femeii care n-a știut să-și împlinească menirea[2].

Dar nu este Cătălin, dacă ne gândim mai bine, cea de-a treia întrupare a Luceafărului, în care acesta își ocultează toate atributele eternității, ca să nu o mai cutremure pe femeie nici cu angelitatea, nici cu demonismul geniului său?

E posibil ca, deși ni se spune că Hyperion s-a întors „în locul lui menit din cer”, el totuși să fi coborât sub forma lui Cătălin, al treilea travesti fiind cel reușit. Un travesti ontologic sugerat – dincolo de aserțiunea narativă a imuabilității Luceafărului – de onomastica transparentă, Cătălin nefiind decât un derivat al lui Călin, Zburătorul.

În urma acestei descinderi a Luceafărului sub ipostaza umană a lui Cătălin, el își păstrează, incognito, ochiul nemuritor și rece” cu care contemplă privitor ca la teatru” (Glossă) scena lumii, în care și el însuși joacă un rol, e o mască/ un obrăzar de ceară (ceea ce spunea într-un fragment timpuriu, intercalat și într-o variantă din Scrisoarea IV: „Totu-i mască pentru mine, însumi eu îmi par o mască”[3]). Este forțat să se dedubleze, fără a se dezintegra ființial, schizofrenic, este silit să fie și să pară, în același timp, pe scena lumii, deși departajează între umbră și ființă[4]:

În locul lui menit din ceri
Hyperion se-ntoarsă
Și, ca și-n ziua cea de ieri,
Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințit
Și noaptea o să-nceapă;
Răsare luna liniștit
Și tremurând din apă,

Și umple cu-ale ei scântei
Cărările din crânguri.
Sub șirul lung de mândri tei
Ședeau doi tineri singuri:

– „O, lasă-mi capul meu pe sân,
Iubito, să se culce,
Sub raza ochiului senin
Și negrăit de dulce

Cu farmecul luminii reci
Gândirile străbate-mi,
Revarsă liniște de veci
Pe noaptea mea de patemi.

Și de deasupra mea rămâi
Durerea mea de-o curmă,
Căci ești iubirea mea dentâi
Și visul meu din urmă.”

 Versurile acestea ilustrează destul de concludent faptul că și Cătălin a devenit, din „viclean copil de casă”, o altă mască eminesciană (și nu sesiza Călinescu că bărbatul eminescian e un copil?).

Dacă acceptăm această întrupare a lui Hyperion (credem că este incorect să-l numim Luceafărul, acesta din urmă reprezentând doar o perspectivă incompletă asupra personalității sale), remarcăm că întruparea sa înseamnă o întoarcere la același iubit Ev Mediu, Cătălin fiind paharnic: „Ce împle cupele cu vin/ Mesenilor la masă”. De fapt, toate amănuntele poveștii de iubire, cuprinzând castelul și fata de împărat, dezvăluie un scenariu medieval.

Situația este similară celei din Scrisoarea IV și Scrisoarea V: „Ea cu toane, o crăiasă, iar tu tânăr ca un paj”. Iar Cătălin (în niște strofe anterioare) și pajul Cupidon, au, de asemenea, semnalmente comune. Ceea ce ne conduce la concluzia că și acel paj Cupidon face parte din familia avatarilor/ măștilor eminesciene.

„Revarsă liniște de veci/ Pe noaptea mea de patemi” sunt versuri care îl înalță pe Cătălin la ipostaza lui Hyperion, a aceluia care invoca: „Mi-e sete de repaosrepaos fiind un termen românesc foarte vechi, des întrebuințat în cărțile religioase, însemnând odihnă.

Sau, interpretând altfel, s-ar putea spune că acest Cătălin străbate drumul invers; mai bine zis, prin și după experiența amoroasă, Hyperion se întoarce „în locul lui menit din cer”. Pentru că, dacă Hyperion implorase: „De greul negrei vecinicii,/ Părinte, mă dezleagă /…/ Mi-e sete de repaos” – un repaos înțeles aici poate paradoxal, ca „sete de patimi”, cum ar fi zis Blaga („o sete /…/ de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi” (Lumina)), o „sete care-l soarbe” a patimei mistuitoare –, în schimb Cătălin se îndreaptă către locul lui Hyperion, spre dorul „liniștei de veci” care să se reverse peste „noaptea mea de patemi”.


[1] M. Eminescu, Opere, I, ed. Perpessicius, op. cit., p. 422-423.

[2] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 53-54:

Cum ai putut a-ți bate joc
De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele

Cum le-ai menit pe toate rău
De s-au ales deșerte?
Dar care-i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?

Când amândoi vom fi pământ
– Căci el pe toți ne-adună –
S-o stinge vis și jurământ
Cu viețile-mpreună

Ci-n lungul negrei vecinicii
Blestemu-mi se va naște
Ce numai tu n-ai vrut să știi
O lume va cunoaște

Pe lungul vremurilor vad
Va răsări cuvântu-mi
Ca frunza codrului de brad
Ce va umbri mormântu-mi

Și-n cântul meu ce va trăi
Sperjură rămânè-vei,
Cum n-a mai fost, nici o mai fi
O alta-n neamul Evei.

(Când amintirile, variantă)

[3] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 328.

[4] O departajare pe care, în plan teologic, o făcea și Sfântul Augustin: „«Să se ducă și să fugă din fața Ta» (Ps. 67, 2) toți cei neliniștiți și cei nedrepți; Tu îi vezi și le distingi bine umbrele; și iată că umbrele lor sunt frumoase, dar ei înșiși sunt urâți”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 183-184.

Did you like this? Share it: