Lucas, cap. 9, 49-62, cf. BYZ

49. Iar Ioannis, răspunzând, a zis: „Stăpâne, am văzut pe cineva scoțând demoni în[tru] numele Tău! Și [noi] l-am oprit pe el [καὶ ἐκωλύσαμεν αὐτόν], că nu urmează cu noi [ὅτι οὐκ ἀκολουθεῖ μεθ᾽ ἡμῶν]”.

50. Și Iisus a zis către el: „Nu opriți [Μὴ κωλύετε][pe nimeni]! Căci cine nu este împotriva noastră [ὃς γὰρ οὐκ ἔστιν καθ᾽ ἡμῶν], pentru noi este [ὑπὲρ ἡμῶν ἐστιν]”.

51. Și a fost când se împlineau zilele luării Sale [τῆς ἀναλήψεως Αὐτοῦ][1] și El a întărit fața Sa [ca] să meargă întru Ierusalim [καὶ Αὐτὸς τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ἐστήριξεν τοῦ πορεύεσθαι εἰς Ἱερουσαλήμ]

52. și a trimis vestitori înaintea feței Sale! Și, mergând, [aceștia] au intrat într-u[n] sat de samaritei, ca să-I pregătească Lui.

53. Și [samariteii] nu L-au primit pe El, că[ci] fața Lui era mergând întru Ierusalim [ὅτι τὸ πρόσωπον Αὐτοῦ ἦν πορευόμενον εἰς Ἱερουσαλήμ].

54. Și văzând Iacovos și Ioannis, Ucenicii Săi, au zis: „Doamne [Κύριε], voiești să zicem să se coboare foc din cer [θέλεις εἴπωμεν πῦρ καταβῆναι ἀπὸ τοῦ οὐρανοῦ] și să-i mistuie pe ei [καὶ ἀναλῶσαι αὐτούς], așa cum și Ilias a făcut [ὡς καὶ Ἠλίας ἐποίησεν]?”.

55. Iar [Iisus], întorcându-Se [la ei], i-a certat lor [pe ei], și le-a zis: „Nu ați cunoscut [în] ce fel de duh sunteți voi [Οὐκ οἴδατε οἵου πνεύματός ἐστε ὑμεῖς]?!

56. Căci Fiul omului nu a venit să piardă sufletele oamenilor [ὁ γὰρ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου οὐκ ἦλθεν ψυχὰς ἀνθρώπων ἀπολέσαι], ci să le mântuie [ἀλλὰ σῶσαι]”. Și au mers într-u[n] alt sat.

57. Și a fost, mergând ei în[tru] cale, [că] a zis cineva către El: „Îți voi urma Ție [ori]unde ai să mergi [Ἀκολουθήσω Σοι ὅπου ἂν ἀπέρχῃ], Doamne [Κύριε]!”.

58. Și Iisus i-a zis lui: „Vulpile au vizuini [Αἱ ἀλώπεκες φωλεοὺς ἔχουσιν] și păsările cerului cuiburi [καὶ τὰ πετεινὰ τοῦ οὐρανοῦ κατασκηνώσεις]! Dar Fiul omului nu are unde să-Și plece capul [ὁ δὲ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου οὐκ ἔχει ποῦ τὴν κεφαλὴν κλίνῃ]”.

59. Și [Iisus] a zis către altul: „Urmează-Mi Mie!”. Și el a zis: „Doamne [Κύριε], îngăduie-mi mie mergând [să merg mai] întâi să-l îngrop pe tatăl meu [ἐπίτρεψόν μοι ἀπελθόντι πρῶτον θάψαι τὸν πατέρα μου]!”.

60. Și Iisus i-a zis lui: „Lasă morții să-și îngroape pe morții lor [Ἄφες τοὺς νεκροὺς θάψαι τοὺς ἑαυτῶν νεκρούς]! Iar tu, venind, vestește Împărăția lui Dumnezeu [σὺ δὲ ἀπελθὼν διάγγελλε τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]!”.

61. Și a zis și altul: „Îți voi urma Ție [Ἀκολουθήσω Σοι], Doamne [Κύριε]! Dar [mai] întâi îngăduie-mi mie să-mi iau rămas bun [πρῶτον δὲ ἐπίτρεψόν μοι ἀποτάξασθαι] celor [de la cei care sunt] întru casa mea [τοῖς εἰς τὸν οἶκόν μου]!”.

62. Iar Iisus a zis către el: „Nimeni [Οὐδείς], punând mâna sa pe plug [ἐπιβαλὼν τὴν χεῖρα αὐτοῦ ἐπ᾽ ἄροτρον] și privind întru cele dinapoi [καὶ βλέπων εἰς τὰ ὀπίσω], [nu] este cel potrivit întru Împărăția lui Dumnezeu [εὔθετός ἐστιν εἰς τὴν Βασιλείαν τοῦ Θεοῦ]”.


[1] Ale morții Sale.

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2018]

Iubiții mei[1],

pentru mulți confrați – am simțit asta de-a lungul timpului – praznicul înseamnă „o poveste care se repetă”, un eveniment despre care „știu totul”, o sărbătoare în care se predică „același lucru” și, cu alte cuvinte, slujesc de praznic pentru că este un lucru cutumiar, înscris cu roșu în calendar, iar credincioșii, cel mai adesea, vin la Biserică de praznic pentru că e „sărbătoare mare”, pentru că „așa se face” și „așa e bine”, și nu pentru că ar dori să trăiască, la modul unic, irepetabil, praznicul.

Pentru mine însă, orice praznic este o continuă noutate – cum, de altfel, e o noutate orice zi a vieții mele –, chiar dacă eu l-am retrăit de mai multe ori până acum și sunt avansat în cunoașterea lui teologică. Pentru că praznicul nu e compus doar din ceea ce facem noi pentru ca el să fie actualizat, ci, în primul rând, din ceea ce face Dumnezeu în noi și în mijlocul nostru, al Bisericii Sale, pentru ca să ne învețe și mai profund teologia praznicului.

De aceea, eu sunt atent la toate datele praznicului. Sunt atent la vremea pe care ne-o dă Dumnezeu, sunt atent la oamenii pe care El îi aduce la Biserică și în drumurile noastre, sunt atent la cuvintele pe care El mi le spune prin oameni, și numai astfel eu mă scufund într-o cercetare tot mai profundă a teologiei praznicului și îl retrăiesc, faptic, pe măsura puterilor sufletești și trupești pe care le am. Pentru că un Preot nu e niciodată „scos din cutie” și pus în fața Sfintei Mese, ci el vine cu toată lumea văzută și simțită și înțeleasă în el însuși, cu toată oboseala enormă de a face acest lucru, pentru ca să se roage pentru sine și întreaga lume.

Și, când praznicul e perceput în toate nuanțele sale abisale, el nu e niciodată „o poveste reîncălzită”, ci o izvorâre de viață dumnezeiască, de simțire și de cugetare sfântă, teologică, în lăuntrul nostru, care ne umple și ne face bine. Ne curățește, ne luminează și ne sfințește.

Pentru că eu am trăit praznicele Bisericii și la 14 ani și la 25 de ani și la 35 de ani și le retrăiesc și acum, la 40 de ani, dar de fiecare dată eu le-am trăit ca pe niște unicate și în mod unic.

Da, le-am trăit cu mai multă sau mai puțină vrednicie, cu mai multe sau mai puține griji și ispite, cu mai multă sau mai puțină pregătire interioară! Dar întotdeauna și la fiecare praznic în parte, Dumnezeu mi-a spus altceva în inima mea, El mi S-a arătat într-un anume fel și m-a făcut să Îl regăsesc în mine și în trupul Bisericii întotdeauna într-un mod foarte personal. Pentru că am înțeles foarte bine faptul că lui Dumnezeu nu Îi place să Se repete. El ne reamintește iar și iar lucrurile importante ale mântuirii noastre și ne lărgește continuu înțelegerea lor, dar niciodată nu ne reamintește ceva în mod repetitiv, citațional, ci la o altă adâncime de înțelegere. Așa după cum unul e comentariul la o poezie în clasa a 4-a și altul e comentariul, la aceeași poezie, în clasa a 12-a sau la facultate.

Poezia e aceeași, dar comentariul e pe măsura auditoriului. Comentariul e mereu altul, el este updatat în funcție de auditoriu, dar vorbește despre același eveniment poetic, despre aceeași poezie.

Căci Dumnezeu Se raportează mereu la cine suntem noi azi, în clipa de față, și nu la cine am fost ieri sau acum 20 de ani. Așa după cum și noi, când predăm o lecție la clasă, ne raportăm la starea copiilor sau a tinerilor din fața noastră, la cine sunt ei și la cât de receptivi sunt. Predăm în mod personalizat. Predăm și predicăm pentru cei care stau în fața noastră. Dar când se schimbă publicul, trebuie să schimbăm și lecția sau predica, pentru că predica e pentru public și nu publicul pentru predică.

Clasa și comunitatea parohială aflată la Slujbă nu sunt mase amorfe, ci grupări umane foarte personalizate. Iar Profesorul și Preotul trebuie să predea și să predice cunoscându-și foarte bine publicul, știindu-le viața și aspirațiile, dar gândindu-se tot timpul la nevoile reale ale oamenilor. Pentru că o mare parte din public își caută rostul în viață, puțini și-l știu, dar nevoile reale, nevoile mântuirii sunt aceleași, numai că fiecare are nevoie să i se vorbească despre ele pe înțelesul său…

Un confrate m-a întrebat duminica trecută ce aducem la Biserică de Florii, dacă sălciile nu au înverzit, pentru că stau sub zăpadă. Și i-am amintit faptul că, în copilărie, noi puneam ramuri de copaci în apă și, la căldură, în casă, ramurile înverzeau mai repede. Așa că i-am spus că vom aduce ramuri de orice copac, pe care le putem înverzi în casă. Căci esența gestului de a aduce sălcii la Biserică de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim constă tocmai în acest lucru: în a prezenta corelative ale ramurilor cu care a fost primit Domnul, pentru a ne arăta, și prin ele, bucuria noastră pentru El. Iar dacă nu avem sălcii, putem folosi orice fel de ramuri, căci și așa nu avem ramurile despre care vorbesc Evangheliile.

Răspunsul meu nu cred că l-a mulțumit pe Părintele care m-a întrebat, pentru că el m-a întrebat la modul foarte serios și, mai ales, pragmatic. El dorea să știe cu ce putem înlocui sălciile, dacă nu le avem.

Însă, pentru mine, praznicul intrării Lui în Ierusalim e la fel de dramatic și cu sălcii și fără sălcii și cu frunze de palmier sau de dafin și fără ele, pentru că El vine către Patimă [πρὸς Πάθος][2], vine de bunăvoie ca să moară pentru noi, iar ramurile sunt aduse de pruncii cei fără de răutate [νηπίων ἐξ ἀκάκων][3]. Iar noi, ne spune o altă cântare a praznicului, trebuie să Îi aducem Domnului, mai întâi de toate, „stâlpările virtuților [τοὺς κλάδους ἀρετῶν]” și „fapte dumnezeiești [θείων ἔργων]”[4].

Stâlparea este ramura înverzită de salcie[5]. Dar dacă, dincolo de ramurile de salcie, nouă ni se cer ramuri de virtuți și fapte dumnezeiești înseamnă că esența praznicului stă în lucrarea lui Dumnezeu din noi înșine și nu în lucruri exterioare nouă. După cum, la imensul praznic al Învierii Domnului de duminica viitoare, accentul nu cade nicidecum pe candela sau pe lumânarea pe care o vom ține în mână, ci pe slava lui Dumnezeu care a coborât și este în noi.

Pentru că de aceea praznicul e mereu o noutate și o bucurie și o veselie dumnezeiască fără termeni de comparație: fiindcă esența lui constă în ceea ce Dumnezeu ne revelează în noi înșine. Prezența lui Dumnezeu în noi înșine, prin slava Sa, și ceea ce ne dăruie El să înțelegem și să simțim și să trăim la modul plenar este esența praznicului.

Iar dacă fiecare dintre noi e un smartphone[6] racordat la Furnizorul suprem de servicii media[7], la Dumnezeul slavei, și noi trăim ca oameni duhovnicești, pentru că suntem plini de slava Lui, atunci urarea „praznic fericit sau binecuvântat” nu este o tautologie, pentru că nu oricine merge la Biserică, la praznic, trăiește la modul fericit sau binecuvântat praznicul, ci doar cei care sunt ai lui Dumnezeu, doar cei plini de slava Lui și pe care El îi învață cele ale Sale.

De aceea, nu e de mirare că mulți nu trăiesc lucruri „speciale” la Slujbele Bisericii sau li se par „anoste”. Și aceasta, pentru că ei înșiși sunt anoști, sunt plictisiți de ei înșiși, sunt închiși noutăților adevărate, reale. Dar dacă vii cu toată credința la Biserică pentru ca să Îl întâlnești pe Dumnezeul slavei, pe Cel care Se arată fiecăruia după puterea lui de înțelegere și de simțire, atunci ai de fiecare dată o mare surpriză din partea lui Dumnezeu. Pentru că El ne surprinde cu totul prin ceea ce ne dă să trăim și să înțelegem, dar, totodată, ne și convinge să ne schimbăm tot mai radical, în funcție de înțelegerile pe care ni le dă.

De aceea, după orice întâlnire cu Dumnezeu, noi întotdeauna suntem perdanți și cei mai folosiți în același timp. Căci pierdem tot mai mult încrederea în noi, încrederea în propriile noastre patimi, pentru că le vedem tot mai mult în hidoșenia lor reală, dar câștigăm luminările cele prea folositoare ale milei lui Dumnezeu, câștigăm ceea ce El dorește de la noi, fără ca să ne forțeze cumva mâna.

Pentru că El ne pune mereu în fața faptului de a alege, de a alege orice lucru pe care îl facem, pe măsură ce ne luminează asupra adevărului nostru existențial. Căci ne spune mereu cine suntem, ce am făcut, ce ne lipsește, iar noi, văzându-ne tot mai bine în lumina Lui, alegem cu inimă smerită, dar bucuroasă, ceea ce ne-a luminat Dumnezeu.

Însă, fără luminările Sale, noi nu am fi cunoscut ceea ce ne lipsește și cum putem să ajungem la ceea ce ne lipsește. Nu am fi văzut cât de păcătoși suntem și, în același timp, nu am fi știut cum să creștem în sfințenie. Dar luminările Sale continue din viața noastră au tocmai acest rol: de a ne deschide ochii și de a ne dărui perspectiva pe care o poate căpăta viața noastră. Însă alegerea acestui mod și mai profund de existență depinde întotdeauna de noi.

De aceea, pruncii, care de obicei se joacă și au nevoie de hrană și de protecție din partea noastră, a celor maturi, iar despre care unii specialiști spun că „privesc foarte egoist” relațiile cu alții, în praznicul de azi, prin luminarea lui Dumnezeu, se comportă atipic. Căci ei, în loc să se joace, în loc să își vadă de jucăriile lor, au strigat în templu și au zis: „Osanna Fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ Υἱῷ Δαυίδ]!” [Mt. 21, 15, BYZ]. Din prunci au devenit teologi, într-atât de teologi încât i-au contrariat pe arhierei și pe cărturari [Ibidem]. Tocmai de aceea, în mod indirect, Îi cer Domnului ca să îi facă să tacă, atunci când Îl întreabă: „Auzi ce zic aceștia?” [Mt. 21, 16, BYZ].

Însă Domnul, tipicarilor, legaliștilor, „atotștiutorilor” le tâlcuiește Scriptura în mod duhovnicește și le spune: „Da [Ναί]! [Oare] niciodată [nu] ați cunoscut că [οὐδέποτε ἀνέγνωτε ὅτι]: Din gura pruncilor și a celor care sug Ți-ai pregătit laudă [Ἐκ στόματος νηπίων καὶ θηλαζόντων κατηρτίσω αἶνον]?” [Lc. 21, 16, BYZ].

Oamenii Vechiului Testament, bineînțeles, citiseră, auziseră aceste cuvinte…Dar de unde să știe omul neduhovnicesc, omul neînvățat de Dumnezeu ce înseamnă ele și când se vor împlini ele? Căci Scriptura e prea mare și foarte grea și din ea înțelegem pe cât ne luminează Dumnezeu. Dar dacă El nu ne luminează, de unde am putea să știm noi ce înseamnă una sau alta din Scriptură?

Însă pruncii s-au arătat preaminunați în acea zi, pentru că au vorbit din luminarea lui Dumnezeu. S-au lăsat conduși de Dumnezeu sau Dumnezeu a vorbit prin ei.

Căci prin ei s-a împlinit profeția de la Ps. 8, 3: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă. Pentru vrăjmașii Tăi ai făcut aceasta, pentru a nimici pe vrăjmaș și pe răzbunător”[8].

Dar nu lauda pruncilor l-a nimicit pe vrăjmaș și pe răzbunător, ci Domnul, Cel care astăzi merge spre Cruce de bunăvoie, ca să moară și să învie pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Însă „Preasfântul Duh le-a mișcat inimile lor spre lauda și slava lui Hristos”[9], acum, în acest praznic. Lor, pruncilor și oamenilor care L-au lăudat pe Domnul. Iar „prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruința lui Hristos asupra morții”[10]. Pe când „mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul care ne tragem din păgâni. [Căci] Hristos șezând pe mânzul asinei și odihnindu-Se pe el este proclamat înălțător de trofee, biruitor și Împărat al întregului pământ”[11].

Domnul intră în Ierusalim…și, ne spune Sfântul Matteos, „s-a cutremurat toată cetatea [ἐσείσθη πᾶσα ἡ πόλις], zicând [λέγουσα]: «Cine este Acesta [Τίς ἐστιν Οὗτος]»?” [Mt. 21, 10, BYZ]. S-a cutremurat la modul fizic sau la modul interior? Căci nu se insistă asupra eventualelor pagube materiale, dar se subliniază imediat întrebarea din inimile tuturor: „Cine este Acesta?”. Și după atâtea minuni făcute în Israil de către Domnul, a întreba „cine e Acesta” înseamnă a sublinia neașteptarea, nedorirea Lui. De aceea tind să cred că cutremurul despre care vorbește aici Sfântul Matteos e unul interior. Pentru că intrarea Lui în Ierusalim a fost un cutremur interior pentru necredința lor. I-a cutremurat în necredința lor, i-a făcut să își pună întrebarea fundamentală: Cine este Iisus? Numai că o întrebare rămâne fără răspuns, dacă nu e însoțită și de efortul care trebuie depus pentru soluționarea ei.

Însă cei care L-au primit pe Iisus cu ramuri de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] în mâini și I-au strigat: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ (Jn. 12:13 BYZ)]” [In. 12, 13, BYZ], L-au mărturisit pe El a fi Hristos. Pentru că Iisus e Hristos. Iisus e Mașiah. Iisus e Cel despre care s-a profețit în Zah. 9, 9, LXX: Împăratul Ierusalimului.

Dar cei care nu-L așteptau pe Împăratul lor, de aceea s-au cutremurat: pentru că El venise spre Patima cea de bunăvoie, pentru că El era real, pentru că era chiar Acela prezis de Profeți.

Însă noi ne cutremurăm azi? Ne cutremurăm de prezența copleșitoare a lui Dumnezeu? Ne cutremurăm stând în fața Lui și slujindu-I Lui și mâncându-L și bându-L pe El?

Căci, atunci, poporul necredincios s-a cutremurat de necredință, de ură, de invidie la adresa lui Iisus Hristos, Domnul întregii creații. Raportarea lor la Hristos a fost una negativă, pentru că El nu a fost „pe placul” lor. Dar pentru ca să te cutremuri de mulțimea slavei Sale, adică în mod pozitiv, trebuie ca Domnul să ne umple de vederea Lui. Căci numai El ne poate cutremura, la modul sfânt, prin slava Lui.

De aceea, iubiții mei, praznicul nu e praznic pentru noi, dacă nu îl trăim fiind plini de slava lui Dumnezeu! Dacă nu îl trăim în slava Lui, el este o sărbătoare oarecare și oarecum plictisitoare, pentru că noi nu trăim esențialul praznicului: întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă ne întâlnim cu El și El ne luminează și ne umple de simțirea și de vederea Lui, atunci prăznuim și suntem cu Dumnezeu. Dacă mimăm întâlnirea cu El, adică bucuria dumnezeiască a simțirii și a vederii Lui, atunci nu avem nimic și nu putem să dăruim nimic altora de praznic.

Și dacă nu te dărui, nu primești nimic de la El. Dacă nu te dărui, nu înțelegi nimic din dăruirea de Sine a Domnului pentru noi și pentru a noastră mântuire. Căci câștigul continuu al sfințeniei este dăruirea de sine, jertfirea de sine.

Așadar, intrăm in Săptămâna Patimilor Domnului, urmându-L pe El în tot locul unde a pătimit. Să mergem cu credință, cu nădejde și cu dragoste după Domnul nostru! Să mergem după El ca să învățăm toată dreptatea și toată evlavia slujirii lui Dumnezeu! Ca astfel să Îi slujim Lui tot restul vieții noastre și să ne mântuim prin El, prin Domnul slavei, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută dimineața, la ora 4. 05, în ziua de 29 martie 2018, zi de joi. Afară sunt două grade.

[2] Triodul, ed. BOR 2000, p. 528/ În ed. gr., Slujba praznicului e aceasta: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Ibidem/ Ibidem.

[5] Cf. http://www.dex.ro/stâlpare.

[6] A se vedea: https://www.emag.ro/telefoane-mobile/filter/tip-telefon-f4949,smartphone-v19400/c.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Media_service_provider.

[8] Cf. Psalmii liturgici, p. 13. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[9] Triodul, ed. BOR 2000, p. 536.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

Lucas, cap. 9, 37-48, cf. BYZ

37. Și a fost în ziua următoare, coborându-se ei din munte, [că] s-a întâlnit cu El mulțimea cea multă.

38. Și iată, un om din mulțime a strigat, zicând: „Învățătorule, rogu-Te, să te uiți la fiul meu, că cel unul-născut îmi este mie [ὅτι μονογενής ἐστίν μοι]!

39. Și iată, duhul[1] îl ia pe el [πνεῦμα λαμβάνει αὐτόν] și deodată strigă [καὶ ἐξαίφνης κράζει] și-l scutură pe el cu spumă [καὶ σπαράσσει αὐτὸν μετὰ ἀφροῦ][2] și cu greu se depărtează de la el [καὶ μόγις ἀποχωρεῖ ἀπ᾽ αὐτοῦ], zdrobindu-l pe el [συντρῖβον αὐτόν][3].

40. Și m-am rugat Ucenicilor Tăi ca să-l scoată pe el și nu au putut”.

41. Și Iisus, răspunzând, a zis: „O [Ὦ], neamule necredincios și stricat [γενεὰ ἄπιστος καὶ διεστραμμένη], până când voi fi cu voi [ἕως πότε ἔσομαι πρὸς ὑμᾶς] și vă voi răbda pe voi [καὶ ἀνέξομαι ὑμῶν]?! Adu pe fiul tău încoace [Προσάγαγε τὸν υἱόν σου ὧδε]!”.

42. Și încă apropiindu-se el, l-a trântit pe el demonul și l-a clătinat! Iar Iisus a certat duhului celui necurat [pe duhul cel necurat] și s-a vindecat copilul și l-a dat pe el înapoi tatălui său.

43. Și se uimeau toți de măreția lui Dumnezeu. Iar minunându-se toți de toate [lucrurile] pe care Iisus le-a făcut, [Acesta] a zis către Ucenicii Săi:

44. „Puneți voi întru urechile voastre cuvintele acestea! Căci Fiul omului începe a Se da [ὁ γὰρ Υἱὸς τοῦ ἀνθρώπου μέλλει παραδίδοσθαι] întru mâinile oamenilor [εἰς χεῖρας ἀνθρώπων]”.

45. Iar ei [nu] cunoșteau[4] cuvântul acesta [Οἱ δὲ ἠγνόουν τὸ ῥῆμα τοῦτο] și era ascuns de ei [καὶ ἦν παρακεκαλυμμένον ἀπ᾽ αὐτῶν], ca să nu-l înțeleagă pe el [ἵνα μὴ αἴσθωνται αὐτό]! Și se temeau să-L întrebe pe El despre cuvântul acesta [καὶ ἐφοβοῦντο ἐρωτῆσαι Αὐτὸν περὶ τοῦ ῥήματος τούτου].

46. Și a intrat gândul [acesta] în ei [Εἰσῆλθεν δὲ διαλογισμὸς ἐν αὐτοῖς]: Cine să fie mai mare [între] ei [τὸ τίς ἂν εἴη μείζων αὐτῶν]?

47. Iar Iisus văzând cugetul inimii lor [ἰδὼν τὸν διαλογισμὸν τῆς καρδίας αὐτῶν], luând un copil, l-a pus pe el lângă Sine

48. și le-a zis lor: „Cel care are să-l primească pe acest copil în[tru] numele Meu, pe Mine Mă primește. Și cel care are să Mă primească pe Mine, Îl primește pe Cel care M-a trimis pe Mine. Căci care este cel mai mic în[tre] voi toți [ὁ γὰρ μικρότερος ἐν πᾶσιν ὑμῖν ὑπάρχων], acela va fi cel [mai] mare [οὗτος ἔσται μέγας]”.


[1] Demonul.

[2] Îl face să aibă convulsii și să scoată spume la gură.

[3] Epuizându-l pe el.

[4] Nu îl înțelegeau.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 29, cf. LXX

1. Cel care face milă va împrumuta aproapelui [său] și cel care adaugă tărie [cu] mâna sa[1], [acela] păzește poruncile.

2. Împrumută aproapelui [tău] în vremea nevoii sale! Și iarăși, răsplătește aproapelui [tău] întru vreme!

3. Întărește cuvântul [tău] și încredințează-te împreună cu el! Și în toată vremea vei afla nevoia ta [καὶ ἐν παντὶ καιρῷ εὑρήσεις τὴν χρείαν σου][2].

4. Mulți ca o aflare au gândit împrumutarea [πολλοὶ ὡς εὕρεμα ἐνόμισαν δάνος][3] și au dat trudă celor care le-au ajutat lor [καὶ παρέσχον κόπον τοῖς βοηθήσασιν αὐτοῖς].

5. Până când are să ia, va pupa mâinile sale [ἕως οὗ λάβῃ καταφιλήσει χεῖρας αὐτοῦ] și peste averile aproapelui [său] își va smeri glasul [καὶ ἐπὶ τῶν χρημάτων τοῦ πλησίον ταπεινώσει φωνήν]. Dar în vremea înapoierii [împrumutului, el] va trage de timp și va da cuvinte de nepăsare și vremea o va învinui.

6. Dacă are să fie [om] tare, cu greu va primi pe jumătate și o va socoti pe aceasta ca pe o aflare[4]. Iar dacă nu [e un om tare, acela] l-a lipsit pe el de averile sale și l-a câștigat pe el vrăjmaș în zadar. Blesteme și ocări îi va răsplăti lui și pentru slava [sa] îi va răsplăti lui necinste.

7. Mulți nu pentru răutate s-au întors, [ci] s-au temut să se lipsească în zadar.

8. Dar asupra celui smerit îndelung rabdă și spre milostenie să nu-l tragi pe el[5]!

9. Pentru poruncă, ajută-l pe cel nevoiaș! Și, după nevoia sa, să nu-l întorci pe el deșert!

10. Pierde argintul pentru frate și prieten și să nu ruginească sub piatră întru pieire!

11. Pune comoara ta după poruncile Celui Preaînalt și îți va folosi ție mai mult decât aurul!

12. Închide milostenia în[tru] cămările tale [σύγκλεισον ἐλεημοσύνην ἐν τοῖς ταμιείοις σου] și aceasta te va scoate pe tine din toată răutatea!

13. Mai mult decât scutul tăriei și decât sulița greutății, împotriva celui vrăjmaș Se va război pentru tine.

14. Omul cel bun va chezășui[6] pe aproapele [său] și cel care a pierdut rușinea îl va părăsi pe el[7].

15. Harurile celui chezaș să nu le uiți! Căci [el] și-a dat sufletul său pentru tine [ἔδωκεν γὰρ τὴν ψυχὴν αὐτοῦ ὑπὲρ σοῦ].

16. Cele bune ale celui chezaș va [vor] întoarce [pe] cel păcătos și cel nemulțumitor în cugetul [său] îl va părăsi pe cel care l-a izbăvit.

17. Chezășia pe mulți i-a pierdut, îndreptați [fiind], și i-a clătinat pe ei ca valul mării.

18. Pe oamenii cei puternici i-a înstrăinat și [ei] au rătăcit în neamurile cele străine.

19. Cel păcătos, căzând întru chezășie și urmărind câștigurile [ἐργολαβίας], va cădea întru judecăți.

20. Ajută-l pe aproapele [tău] după puterea ta [ἀντιλαβοῦ τοῦ πλησίον κατὰ δύναμίν σου] și ia aminte ție [la tine ca] să nu cazi [καὶ πρόσεχε σεαυτῷ μὴ ἐμπέσῃς]!

21. Începutul vieții: apa și pâinea și veșmântul și casa acoperind rușinea [ἀσχημοσύνην][8][noastră].

22. Mai bună [este] viața celui sărac sub umbra grinzilor [sale] decât mâncărurile cele luminate în[tre] cei străini.

23. Spre cel mic și [spre] cel mare să ai bunăvoire și ocara pribegiei să nu auzi!

24. Viața cea rea [este] din casă întru casă și care vei pribegi nu vei deschide gura.

25. Vei ospăta și vei adăpa în[tre] cei nemulțumitori și împreună cu acestea cele amare vei auzi:

26. „Vino, pribeagule, împodobește masa și dacă [ai] ceva în mâna ta, hrănește-mă!”.

27. „Ieși, pribeagule, din fața slavei, [că] mi-a venit mie oaspete fratele [meu], nevoia casei [mele]!”.

28. Grele [sunt] acestea omului având minte: certarea casei și ocara datornicului.


[1] Care adaugă întărire dumnezeiască, prin lucrarea sa ascetică, în sufletul și în trupul său.

[2] Mereu vei afla răspuns la nevoile tale. Căci Dumnezeu va împlini toată nevoia pe care o ai, pentru că te va ajuta pe tine.

[3] Mulți au socotit împrumutarea lor cu bani nu ca pe o datorie, pe care trebuie să o restituie, ci ca pe „o aflare minunată” a banilor undeva, deși știau foarte bine cine i-a împrumutat.

[4] Un om tare, puternic, nu se va mulțumi cu jumătate din câștig și, ce va primi de la tine, va socoti că „i-a găsit” și nu că i-a primit de la altcineva.

[5] Să nu îl forțezi să dea milostenie!

[6] Va garanta pentru el.

[7] Pe aproapele său.

[8] Însă rușinea de aici e sinonimă cu intimitatea noastră. Căci cele intime ale noastre, pe le acoperim de ochii altora în propria noastră casă, sunt rușinoase în ochii lor.

Marin Sorescu. Neparodiantul, neironicul, neludicul [7]

Poemul Noi cute începe cu o afirmație care încearcă a-i face concurență lui Eminescu sau a-i ține isonul: „O lungă pregătire pentru moarte/ E viața-ntreagă”.

Pare în contratimp cu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.

Însă trebuie să fim atenți, la Sorescu, la faptul că dictonul lui e de fapt o lecție târzie. Nu e o constatare de toată viața, ci o conștientizare la înțelepciunea maturității.

De altfel, parimia aceasta se regăsește aproape identic în Scriptură și la Sfinții Părinți și în toată literatura religioasă ortodoxă.

Dar să vedem sonetul sorescian:

O lungă pregătire pentru moarte
E viața-ntreagă. Pentru marea clipă,
Când sufletul, un fulg dintr-o aripă,
Lin se desprinde și te ia departe.

Unde? Nu știi. Precis, în altă parte
Și toată pământeana ta risipă
Se șterge ca o vorbă dintr-o carte
Și altă vorbă-n loc e înfiripă.

Așa că geamantanul fă-ți și du-te,
Uitându-ți geamantanul chiar în prag.
Dintr-un noian de vise începute.

Nu poți să-l termini nici pe cel mai drag.
Îl va visa deasupra, blând un fag
Adăugând pe fruntea ta noi cute.

Tonalitatea e a sonetelor clasice, după cum și tema e una clasică. Așa încât bănuiesc o intenție și o dăltuire atentă a acestui poem al cărui joc de cuvinte și de logică e tipic unui Dante, Michelangelo sau Shakespeare.

Îndărătul muzicii clasice a pomului stă însă arhicunoscuta și vehiculata temă a zădărniciei celor lumești, intens apelată și în arealul nostru cultural, în literatura noastră veche și modernă.

Reflecția lui Sorescu este una ortodoxă: nu putem ajunge la desăvârșire în această viață. Nu ne putem împlini aici idealurile decât parțial. Nu din cauza „sorții”, ci din cauza faptului că noi înșine suntem creați de Dumnezeu pentru a ne desăvârși veșnic și a nu înceta niciodată această înaintare în desăvârșire.

De aceea spun că intuiția lui Sorescu este corectă. Tot ceea ce facem, oricât de mult ni s-ar părea, oricât de copleșitor, este „pământeana ta risipă”, când se măsoară la scara veșniciei.

Dar această pământeană risipă face diferența între cei care au ce să risipească în lume, și cei care nu au nimic de risipit, pentru că nu suportă să se risipească pe ei înșiși pentru alții.

Atunci când ai vise și proiecte mari de viață, nu numai că nu ajungi să le termini vreodată, dar totdeauna observi că orizontul tău se deschide la nesfârșit.

Ca și în alte poeme, Sorescu nu numai că își pune problema continuității dincolo de moarte, ci, mai mult, are un acut sentiment că nu se poate altfel.

Imaginea din final e un retur la Eminescu: în loc de tei, „deasupra” e „un fag”. Dar, ca și în poemul-testament al aceluia, un izvor neauzit, care este continuitatea cugetării și a contemplației, trece dintr-o lume în cealaltă.

Viața nu se termină la mormânt.

Cutele gândirii se vor adânci în veșnicie, dacă aici ai început să le faci.

Proclamarea canonizării Sfinților Iosif cel Milostiv și Gheorghe Pelerinul [Iași, 25 martie 2018]

*

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru Proclamarea Canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română,

Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

După sfintele predanii ale iubitorilor de Dumnezeu Apostoli şi ale Sfinţilor noştri Părinţi, lucru drept şi folositor este pentru plinătatea Bisericii a cinsti cu evlavie pe sfinţii care, cu dragoste şi cu bună cuviinţă, au urmat lui Hristos. Cinstind pe sfinţi, îl cin­stim de fapt pe Dumnezeu, „Cel minunat întru sfinţii Săi” (Psalmul 67, 36) şi, aducând laudă slujitorilor Săi, mintea ni se luminează, inima se încălzeşte şi voinţa se întăreşte spre buna lucrare a faptelor celor mântuitoare. De aceea, Prorocul David glăsuieşte: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul 138, 17).

Unul dintre aceşti prieteni ai lui Dumnezeu este şi Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu, cinstit de popor şi cu numele de Iosif cel Milostiv.

Acesta s-a născut în Basarabia, la 15 iulie 1818, primind la botez numele Ioan. Rămânând de mic orfan de tată, iar mama sa făcându-se monahie, a intrat ca frate în obştea Mănăstirii Frumoasa, din Basarabia, apoi la Mănăstirea Sfântul Spiridon din Iaşi, în care se afla şi un vestit spital şi unde a învăţat ascultarea, smerenia, precum şi slujirea lui Dumnezeu şi a semenilor aflaţi în suferinţă.

Sfântul şi îngerescul chip monahal l-a primit de la marele episcop Chesarie al Buzăului, care i-a pus numele de Iosif, apoi l-a hirotonit diacon şi l-a îndrumat la învăţătura de carte, pe care a deprins-o la Seminarul de la Buzău, apoi la Academia Sfântul Sava din Bucureşti.

Dobândind cunoştinţe alese si având darul cuvântului, a fost mulţi ani profesor la şcolile din Bucureşti, apoi egumen la mai multe mănăstiri. A fost hirotonit episcop vicar al Mitropoliei Ţării Româneşti, după care a fost ales Episcop al Argeşului în anul 1873, iar, după doi ani, Mitropolit al Moldovei.

El s-a arătat față de toți „milostiv si credincios arhiereu în cele către Dumnezeu” (Evrei 2, 17), aplecându-se cu bunătate şi blândeţe asupra celor sărmani şi necăjiţi. Sfântul Iosif a cârmuit Mitropolia Mol­dovei timp de 27 de ani (1875-1902), având temelie a vieţii credinţa puternică în Dumnezeu, împodobindu-se cu postul, rugăciunea si cu multe nevoințe sfinte.

El a continuat si a terminat de zidit Catedrala Mitropolitană din Iaşi, Maica bisericilor Moldovei, începută de marele Mitropolit Veniamin Costachi, pe care a înzestrat-o cu cele necesare sfintelor slujbe.

Luând aminte la cuvântul înţeleptului Solomon care a zis „Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului” (Înţelepciunea lui Solomon 19, 17), a miluit neîncetat pe cei nevoiaşi, bol­navi, orfani, neputincioşi şi pe elevii săraci. A adormit în Domnul întru mireasma sfinţeniei, la 26 ianuarie în anul 1902, fiind pome­nit până astăzi în popor ca Mitropolitul Iosif cel sfânt şi bun.

Smerenia Noastră, la propunerea Sinodului Mitropoliei Mol­dovei şi Bucovinei, împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, privind la iubirea jertfelnică pentru aproapele a Mitropolitului Iosif al Moldovei, la credinţa sa orto­doxă şi la felul său de vieţuire, prin care Domnul iubirii milostive este pururea lăudat, urmând Tradiţiei apostolice şi patristice a Bisericii Ortodoxe şi chemând în ajutorul nostru harul Preasfintei şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi,

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi până în veac, Părintele nostru Iosif Naniescu, Mitropolitul Moldovei, să fie cinstit în rândul sfinţilor ierarhi de întreaga Biserică Ortodoxă Română, cu numele de Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei.

Pentru pomenirea sa statornicim ziua de 26 ianuarie a fiecărui an, când a trecut la cele veşnice, urmând ca aceasta să fie înscrisă în Sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de drept-credincioşii creştini, iar chipul său să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalţi sfinţi ierarhi de neam român, în bisericile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Şi, pentru ca evlavia drept-măritorilor creştini să sporească prin cinstirea şi chemarea în rugăciune a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, mai rânduim ca el să fie şi ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit şi întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, Mitropolitul Moldovei, pe care îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal şi a drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de canonizare se proclamă astăzi, 25 martie din anul mântuirii 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

† Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

*

Tomos Sinodal al Bisericii Ortodoxe Autocefale Române pentru Proclamarea canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

Preaiubitului cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română,

Har, pace şi bucurie de la Dumnezeu, iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Cuviincios şi drept lucru este a cinsti pomenirea celor ce s-au săvârşit întru sfinţenie, care au câştigat de la Dumnezeu îndrăznire datorită vieţii lor plină de evlavie şi de fapte bune. Pe aceştia, Tatăl Cel din ceruri i-a luminat cu harul Duhului Sfânt şi, prin Fiul Său cel Unul Sfânt, i-a aşezat în ceata sfinţilor.

Despre ei Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune că, întrucât au ascultat cuvântul Său, s-au făcut „prietenii” Lui (Ioan 13,14). Biserica cinsteşte pe sfinţi cu laude şi cântări, împreună cu prorocul de Dumnezeu insuflat care zice: „Eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” (Psalmul138,17), pentru că aceştia au împlinit voia lui Dumnezeu după cum citim în Psalmi: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunate a făcut Domnul toate voile Sale” (Psalmul 15, 3).

Printre aceşti slujitori aleşi ai lui Dumnezeu se numără şi Sfântul Gheorghe Pelerinul.

Acest mare nevoitor şi iubitor de Dumnezeu s-a născut în anul 1846, în satul Şugag (astăzi în judeţul Alba) din părinţi binecredincioşi, şi, din fragedă vârstă s-a arătat iubitor al rugăciunii, al postirii şi al sfintelor slujbe. După ce a deprins cititul, se ruga zicând Psaltirea, încât a învăţat-o pe de rost. La vârsta de 24 de ani, s-a însoţit, prin Taina Cununiei, cu o tânără credin­cioasă pe nume Pelaghia, fiind binecuvântaţi de Dumnezeu cu cinci copii.

Ca soţ şi tată nu şi-a neglijat deprinderile sale duhov­niceşti, împlinind cu şi mai mare evlavie faptele credinţei şi căutând mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Fiind milostiv şi lipsit de lăcomie, în toată vremea miluia pe cei săraci, deşi el însuşi trăia în sărăcie. După un pelerinaj în Ţara Sfântă şi la Muntele Athos, s-a dăruit cu totul vieţii duhovniceşti. N-a mai rămas mult în satul său, ci şi-a început călătoria, ca în vremurile apostolice, făcându-se pelerin misionar.

Mergea din biserică în biserică unde se ruga aproape toată noaptea, umbla desculţ şi cu capul descoperit, postea şi dădea sfaturi duhovniceşti, mai întâi prin părţile Sibiului, Făgăraşului şi Braşovului, apoi, începând cu anul 1895, în Moldova.

El s-a aşezat la Piatra Neamţ, unde a primit o cămăruţă în turnul clopotniţă al Bisericii Sfântul Ioan Domnesc. Acolo, ajungând prin osteneli la desăvârşire, a primit de la Duhul Sfânt darul înainte-vederii şi al vindecărilor, pe care l-a pus în slujba călăuzirii sufletelor pe calea mântuirii, până la sfârşitul vieţii sale, pe care l-a cunoscut dinainte, şi care s-a făcut la praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1916.

Fiind lucrător încercat al rugăciunii şi următor al sfinţilor de odinioară „pe calea cea nouă şi vie” (Evrei 10, 20), a rămas în me­moria vie a Bisericii, în evlavia ierarhilor, a preoţilor, a călugărilor şi a mirenilor ca pildă de iubire jertfelnică, de înfrânare, de smerenie şi de povăţuire duhovnicească.

Hotărâm

Ca, de acum înainte şi în veci, Sfântul Gheorghe Pelerinul să fie numărat între sfinţii Bisericii şi să fie pomenit în cântări de laudă în ziua lui de prăznuire, la 17 august în fiecare an, urmând ca aceasta să fie înscrisă în Sinaxar, în cărţile de cult, precum şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.

De asemenea, rânduim să se tipărească slujba şi viaţa Sfântului Gheorghe Pelerinul, să i se zugrăvească icoana, care să fie primită cu toată evlavia de drept-credincioşii creştini, iar chipul său să fie zugrăvit la loc potrivit, alături de ceilalţi sfinţi, în bise­ricile care se vor ridica din temelie sau se vor zugrăvi de acum înainte.

Şi, pentru ca evlavia drept-măritorilor creştini să sporească prin cinstirea şi chemarea în rugăciune a Sfântului Gheorghe Pelerinul, mai rânduim ca el să fie si ocrotitor al unor biserici noi sau reînnoite.

Pentru deplina statornicire a celor pe care le-am hotărât în chip sinodal şi canonic, am întocmit şi întărim cu semnăturile noastre acest Tomos Sinodal de proclamare a canonizării Sfântului Gheorghe Pelerinul, pe care îl aducem la cunoştinţa preacucernicului cler, a preacuviosului cin monahal şi a drept-credincioşilor creştini din Patriarhia Română.

Acest Tomos Sinodal de Canonizare se proclamă astăzi, 25 martie din anul mântuirii 2018, la Catedrala Mitropolitană din Iași.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (II Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

†Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor,

Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitorul tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române împreună cu toţi membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Eminescu: între modernitate și tradiție [150]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În consecință, cu tot eclectismul stilistic și ideologic al epocii pașoptiste (preromantice), un romantism românesc fundamentat doar pe istorie (ca subiect, și nu totodată și pe substanța spiritual-literară a cronicilor și cronografelor) și folclor (ca unic model autohton în dezvoltarea unei poetici romantice) ar fi fost un eșec.

Eminescu este romantic pentru că s-a integrat epocii sale, s-a autodeclarat și autodefinit astfel. Nu era un defazat/ anacronic, dacă elogia Evul Mediu, așa cum nu era un asocial, chiar dacă inadaptat unei lumi căreia îi denunța și flagela retoric oportunismul și corupția, decadența politică și morală.

Ca romantic contempla nostalgic ruina trecutului. Ca romantic investiga tradiția literară a scrisului românesc vechi, conservându-i vestigiile (a salvat un patrimoniu de manuscrise vechi de la dispariție, chiar și în condițiile în care nu a putut păstra toată zestrea de cărți vechi care i-a trecut prin mâini), într-un demers recuperator remarcabil.

Dacă romantismul eminescian,  românesc, ca și epoca lui Pușkin[1] în Rusia, sau Goethezeit[2] în Germania, dar și precum romantismul francez, italian[3], englez, scoțian, irlandez, spaniol, polonez sau unguresc[4], își are particularitățile și configurația lui, determinate de o tradiție literar-culturală proprie și amprentate de viziunea ei, atunci acestea trebuie dovedite, enunțate și repertoriate, nu ocultate la nesfârșit ca neasumabile unei literaturi sincronizate cu cea apuseană.

De altfel, definirea și înțelegerea sincronizării a produs întotdeauna confuzii[5] (denunțate la noi chiar începând cu Maiorescu, în teoria formelor fără fond), unele regretabile, în opinia noastră.

Romantismul este departe de a fi un curent unitar: mai corect ar fi să se vorbească de o sumă de romantisme, cu atât mai mult cu cât s-a manifestat concomitent pe teritoriul mai multor arte (literatură, muzică, pictură) și pe mai multe continente (Europa, America de Nord și de Sud). Fără îndoială că există trăsături comune fundamentale, dar și diferențele sunt notabile.


[1] Cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

[2] Ibidem: „Conceptul de Goethezeit constituie uneori o paradigmă pentru dezvoltarea alternativă a literaturii est-europene”.

[3] A se vedea Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, op. cit., p. 866-867: „Cuvântului romantism, importat din Germania, i s-a substituit încetul cu încetul o altă denumire: literatură națională și modernă. […] În Italia, romantismul a rămas legat de ideile primei lui origini germane, aduse de frații Schlegel și de Tieck în forma exagerată pe care a luat-o în Franța, având în frunte pe Victor Hugo. […] Romantismul nu a prins în Italia și abia a reușit să zgârie puțin suprafața. Puținele încercări nu au putut decât să accentueze mai mult refuzul pe care-o opunea spiritul italian [rămas în bună parte fidel clasicului, echilibrului, armoniei în artă]. […]

Când ideea romantică apăru în Italia, ea începuse să decadă în Germania, transformându-se într-o concepție filozofică și universală a artei, așa cum s-a întâmplat apoi cu hegelianismul. Nouă ni s-a părut a fi un progres ceea ce în Germania fusese de mult depășit și absorbit de cultură. În Italia, reforma literară, atât de mult trâmbițată, nu începea, ci continua. Ea începuse în secolul trecut. Era tocmai literatura nouă, inaugurată de Goldoni și Parini, în același timp în care în Germania se puneau bazele culturii germane. Deosebirea era aceasta: că Germania reacționa împotriva imitației franceze și devenea conștientă de autonomia ei intelectuală, în timp ce Italia, care se alătura culturii europene, reacționa împotriva singurătății și stagnării ei intelectuale [stagnare intelectuală înțeleasă, ca și în cazul literaturii și culturii române, ca nealiniere sincronă la noua orientare în artă și literatură]”.

[4] A se vedea și Romanticism in National Context, edited by Roy Porter and Nikuláš Teich, Cambridge University Press, 1988.

[5] „Teoria bolii contagioase a fost alimentată de prejudecata marxistă conform căreia etapele dezvoltării istorice (societatea sclavagistă, feudalismul, capitalismul, socialismul) trebuie neapărat să urmeze una după alta, într-o înlănțuire perfectă, în fiecare țară în parte”, cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.