Iubiții mei[1],

Dumnezeu ne-a trimis zăpada Lui nu când am vrut noi, în decembrie sau în ianuarie, ci în februarie, începând din Duminica Ortodoxiei. Pentru ca să ne spună prin ea, că noi toți trebuie să fim mai curați decât zăpada în inima noastră. Că noi toți trebuie să fim icoane vii ale lui Dumnezeu, oameni duhovnicești, în care El să locuiască prin slava Lui.

Căci așa ne-a făgăduit Domnul: „dacă or să fie păcatele voastre precum cărămiziul (roșu închis) ca zăpada le voi albi [ἐὰν ὦσιν αἱ ἁμαρτίαι ὑμῶν ὡς φοινικοῦν ὡς χιόνα λευκανῶ], iar dacă or să fie ca stacojiul (roșu deschis) ca lâna le voi albi [ἐὰν δὲ ὦσιν ὡς κόκκινον ὡς ἔριον λευκανῶ]” [Is. 1, 18, LXX]. Însă zăpada și lâna albă sunt termeni umani de comparație pentru curăția duhovnicească, pe când slava lui Dumnezeu ne curățește, ne albește, ne înfrumusețează interior mai presus de orice așteptare a noastră. Pentru că slava Lui ne curățește dumnezeiește, ne curățește interior, ne schimbă cu adevărat, pe când zăpada și lâna albă sunt doar palizi termeni de comparație pentru curăția pe care o lucrează Dumnezeu în noi înșine.

Căci Dumnezeu lucrează neîncetat la sfințirea noastră! După cum El lucrează fiecare fulg de nea și fiecare fir de iarbă și fiecare om cu multă meticulozitate, cu multă atenție și rațiune, tot la fel lucrează și în noi, dimpreună cu noi, mult migăloasa sfințire a sufletelor și a trupurilor noastre. Pentru că sufletul și trupul nostru, fiind afectate de păcatele noastre în fiecare zi, au nevoie zilnic de curățire, de primenire, de înnoire sfântă. Iar prin toate eforturile noastre ascetice, Dumnezeu conlucrează cu noi, în noi înșine, la sfințirea noastră, binele făcut dimpreună cu El fiind binele care ne vindecă și ne înnoiește.

De aceea, postul de acum și Slujbele tot mai lungi ale Bisericii au rolul de a ne coborî în noi înșine dimpreună cu slava lui Dumnezeu, pentru ca să lucrăm în tăcerea inimii virtuțile vieții creștine. Căci rugăciunea se face înăuntru, postul adevărat se face înăuntru, lupta duhovnicească cu demonii se poartă tot înăuntru, înăuntru nostru, și acolo ascultăm voia Lui, acolo contemplăm cele ale Sale, acolo ne bucurăm și ne veselim dumnezeiește de fiecare mișcare a milei Sale față de noi.

Și Dumnezeu ni Se arată în toată frumusețea Sa în noi înșine, pe măsura dorului nostru pentru El. Căci El ne umple de bucurie sfântă până ce ne doare inima și ne podidesc lacrimile dulci ale simțirii slavei Sale, ne subțiază trupul prin post, prin rugăciune și prin muncă, de îl simțim a fi plutitor, duhovnicesc, ne curățește de păcate prin Taina Mărturisirii ca și când nu le-am fi simțit niciodată greutatea și amărăciunea lor copleșitoare și ne umple de îndestulare duhovnicească, de preaplinul sfințeniei Sale prin împărtășirea cu El euharistic.

Căci asta face Dumnezeu tot timpul: Se ocupă de noi ca de niște copii ai Săi iubiți, pentru ca nu cumva să ne lipsească ceva. Și, cu adevărat, în Biserica și în lumea Lui noi le avem pe toate și nu ne lipsește nimic! Căci El ne dă și lucruri mai presus de lumea aceasta, din veșnicia Lui, pe care ni le arată dumnezeiește în slava Sa. Pentru că darurile Lui cele dumnezeiești le dă fiilor Săi, în Biserica Sa.

Și prin această coborâre în adâncul vieții noastre duhovnicești, noi am ajuns la pomenirea teologiei Sfântului Grigorios Palamas, care se face în această sfântă duminică. Și care vorbește, din interior, despre viețuirea ortodoxă. Pentru că ceea ce văd oamenii că trăim noi e una și ceea ce trăim noi, cu adevărat, în noi înșine, e cu totul altceva, dacă trăim întru slava lui Dumnezeu. Pentru că toată frumusețea și bucuria și înțelepciunea vieții noastre e în adâncul nostru interior, iar noi acolo ne bucurăm de tot ceea ce vedem, de tot ceea ce auzim și de tot ceea ce facem.

Căci în noi suntem bogați, prea bogați dumnezeiește, plini de teologie și de harisme dumnezeiești, iar pe afară suntem simpli și părut „neinteresanți”. În noi locuiește Dumnezeu și suntem purtători de Dumnezeu, dar trecem drept niște oameni „ca toți ceilalți”.

De ce? Pentru că vorbim foarte puțin despre adâncul nostru! Despre adâncul nostru de taină. Vorbim foarte puțin despre roadele rugăciunii, ale postului, ale citirilor sfinte, ale curăției minții și a inimii, ale înfrânării, de care noi ne bucurăm în mod tainic. Pentru că le trăim pe toate cu Dumnezeu și în fața Lui și, de aceea, nu ne prea vine să le spunem tuturor.

Dar e nevoie, adesea, și de mărturisirea acestor trăiri sfinte! Așa cum a făcut-o Sfântul Grigorios Palamas, care putea să tacă despre simțirile duhovnicești, despre contemplațiile sale dumnezeiești și despre vederile sale extatice. Putea să tacă, dar nu a tăcut! Și nu a tăcut, pentru că viața sfântă, viața interioară a creștinilor era batjocorită, era minimalizată, era răstălmăcită.

Și el a arătat, celor care cerebralizau viața creștină, care socoteau că viața ortodoxă se reduce la înțelegerea mintală a credinței ortodoxe, că teologia înțeleasă prin citire se desăvârșește prin vederea lui Dumnezeu. Că teologia [θεολογία] se împlinește în noi prin vederea dumnezeiască [θεοπτία][2]. Dar când ajungem să trăim vederea lui Dumnezeu întru slava Sa, atunci ne dăm seama că nu știm nimic din teologie, pentru că vederea Lui e începutul adevăratei teologii, a teologiei experimentate în mod personal.

De aceea, Sfântul Grigorios Palamas[3] a reafirmat drumul interior spre vederea lui Dumnezeu și spre sfințenie, pentru că el e format din asceza curățirii de patimi și din împlinirea tuturor poruncilor lui Dumnezeu. Vederea lui Dumnezeu e darul Său față de noi, pe care Îl primim de la El atunci când El consideră că e folositor nouă, dar el se primește în continua luptă pentru curățirea noastră interioară. Căci drumul interior al vieții creștine nu este spre intelectualizarea credinței, ci spre vederea lui Dumnezeu și spre comuniunea cât mai intimă cu El.

Așa stând lucrurile, înțelegem de ce avem nevoie de cultul Bisericii și de toată asceza ei. De ce cultul Bisericii noastre e zilnic și e profund și de ce noi trebuie să îmbinăm în viața noastră cunoașterea teologică cu cunoașterea ascetică a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când îi citim pe Sfinții noștri, noi învățăm modul sfânt în care ei au trăit și au gândit teologia și viața Bisericii și a lumii, dar când noi încercăm zilnic să împlinim voia lui Dumnezeu și să ne curățim de patimile noastre, atunci noi Îl înțelegem în mod personal pe Dumnezeu și El ni Se revelează nouă în toate clipele vieții noastre.

Așadar, învățăm în mod pasiv teologie, atunci când o învățăm de la Sfinții Lui, dar învățăm teologie în mod activ, când, întărindu-ne să împlinim voia Sa, Dumnezeu ne descoperă interior cele despre Sine și despre noi și despre oameni. Căci teologia pe care El ne-o revelează interior e cea prin care ne schimbă și ne curățește și ne mântuie pe noi, și această teologie e conținutul vieții noastre creștine. Și acest conținut al vieții noastre interioare, noi îl îmbogățim interior în mod continuu prin citiri sfinte și prin împlinirea voii Sale și prin toate trăirile interioare ale relației noastre cu Dumnezeu, cu Sfinții și cu Îngerii Lui.

De aceea, mântuirea noastră o trăim cu întreaga noastră ființă și nu doar cu mintea sau cu inima. Nici intelectualizarea, nici sentimentalizarea credinței și nici transformarea noastră în activiști religioși nu definesc pe de-a-ntregul viața ortodoxă. Pentru că în asceza noastră zilnică noi trebuie să fim integrați cu totul, cu toată ființa noastră, fără să cădem în cele trei extreme de mai sus.

Căci cel care merge pe ideea că viața creștină se reduce la cunoașterea mintală a credinței ajunge o arhivă de teologie citită, fără ca ea să îl schimbe duhovnicește. Cel care apasă pedala raportării sentimentale la viața Bisericii, iubește frumosul din Biserică, iubește eleganța și fastul liturgic, iubește pelerinajele și evenimentele culturale ale Bisericii, dar nu iubește și curățirea sa interioară, adică ceea ce e mai important din viața creștină. Și aceeași greșeală o face și cel care vrea să îi convertească pe alții, să îi ajute, să îi întărească prin activismul său religios, dar care nu atinge esența convertirii reale: începutul unei relații reale, transfiguratoare cu Dumnezeu.

Pentru că, la o adică, noi putem să aducem oamenii la Biserică prin diverse tertipuri. Îi putem pune pe unii lângă alții, le putem crea anumite așteptări și nevoi religioase. Însă problema de fond nu e prezența lor la Biserică, ci dacă ei au o relație interioară reală, vie, cu Dumnezeu și dacă ei urmăresc sfințirea lor interioară și nimic altceva. Și pentru a avea o relație cu Dumnezeu, ei înșiși trebuie să se lase convinși de El.

Pentru că Dumnezeu intră în viața noastră cu adevărat, atunci când noi ne lăsăm convinși de către El. Și oamenii care au trăit o reală convertire la relația cu Dumnezeu sunt adevărații ortodocși, pentru că ei au o relație de adâncă intimitate cu Dumnezeu, o relație teologică și plină de revelații sfinte.

Da, Sfântul Grigorios Palamas a putut vorbi despre viața sa interioară, despre relația sa cu Dumnezeu, despre viața sa ca ortodox, pentru că el avea o reală viață de ortodox! El cunoștea adevărata convertire la dreapta credință a Bisericii, el cunoștea chinurile curățirii de patimi, el cunoștea cât de important e ajutorul Maicii Domnului și al Sfinților și al Îngerilor lui Dumnezeu în viața noastră ascetică, el cunoștea cum Se revelează Dumnezeu în viețile oamenilor bineplăcuți Lui. De aceea, atunci când a vorbit deschis despre toate acestea, el de fapt s-a confesat nouă, pentru că a vorbit despre ceea ce trăia și el însuși, alături de toți Sfinții Bisericii. Pentru că nu vorbea doar din citite sau din auzite, ci și din cele trăite de el. Dar teologia trăită de el, era, în esența ei, aceeași cu a tuturor Sfinților.

Pentru că toți suntem chemați la a trăi aceeași teologie și viață creștină, dimpreună cu toți Sfinții lui Dumnezeu. Să o trăim aici, în singura Lui Biserică, în Biserica aceasta plină de icoane și de fresce sfinte, care ne vorbesc cu toatele despre adevărata revelare a lui Dumnezeu în viața oamenilor.

Căci mai înainte de a picta icoane, tu trebuie să te sfințești pe tine însuți.

Mai înainte de a primi Preoția lui Dumnezeu, tu trebuie să te sfințești pe tine însuți.

Mai înainte de a primi harul Căsătoriei Lui, tu trebuie să te sfințești pe tine însuți.

Mai înainte de a fi Monah, tu trebuie să te sfințești pe tine însuți.

Căci Preotul care Îi slujește lui Dumnezeu trebuie să fie Sfânt al Lui, și la fel trebuie să fie și creștinii căsătoriți sau cei care s-au însingurat pentru El în Mănăstire. Toți trebuie să fim Sfinți ai lui Dumnezeu și toți trebuie să ne transfigurăm interior, să devenim iconici, pentru că toți suntem chemați la a fi pictați pe zidurile Bisericii, atâta timp cât suntem mădularele mistice ale lui Hristos.

Dar numai dacă ești cu adevărat mădular al lui Hristos, dacă trăiești mistic, tainic împreună cu El, dacă te umpli de prea marea Lui slavă și te schimbi după chipul Său, ești al lui Dumnezeu.

Și cei ai Lui sunt iconici. În ei se vede Dumnezeu. Dumnezeu e văzut în ei și prin ei se vede slava Lui cea prea bogată. Dar slava Lui a coborât în Sfinții Săi pentru că aceștia împlinesc voia lui Dumnezeu și nu concep o altă viață în afară de El.

De aceea, duminica trecută, în Duminica Ortodoxiei, am pus Sfintele Icoane înaintea noastră, pentru ca să vedem prin ele Împărăția lui Dumnezeu. Pe cei care sunt în Împărăția Lui. Pe când azi, Sfântul Grigorios Palamas ne spune că nu putem ajunge iconici și nu putem înțelege icoanele Bisericii, dacă nu ne umplem de slava lui Dumnezeu, care ne face pe noi icoane ale lui Dumnezeu.

Pentru că taina Sfintelor Icoane e în adâncul Sfinților și în adâncul nostru. Taina lor e slava lui Dumnezeu, care coboară în om, pentru ca să îl ridice pe om la comuniunea veșnică cu Dumnezeu. Și dacă prezența Lui în noi e taina iconizării noastre, atunci simțirea și vederea lui Dumnezeu sunt esența vieții creștine. Pentru că prin toate faptele noastre iubitoare de Dumnezeu și de oameni noi un singur lucru căutăm: comuniunea cu El, în care vrem să simțim și să vedem slava Lui cea veșnică și necreată.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci taina vieții noastre e Dumnezeu. Noi nu dorim altceva decât pe El. Căci dacă El e cu noi, atunci avem tot ceea ce ne trebuie. Și din această perspectivă, împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, care este efortul curățirii noastre de patimi, înseamnă viața cu El.

Viața noastră este viața cu Dumnezeu. Taina vieții noastre e Dumnezeu locuind în noi prin slava Sa. Perspectiva noastră de viață e una sacramental-mistică, pentru că Îl aflăm pe El în Tainele Bisericii și trăim interior cu Dumnezeu, mistic sau tainic, fără să ne înțeleagă prea mulți tumultul interior.

De aceea, iubiții mei, postul Domnului e postul în care ne bucurăm de bucuria Lui cea tainică pe care o revarsă în noi! În orice clipă a postirii noastre, El ne plătește cu bucurie dumnezeiască efortul nostru. După cum ne plătește orice milostenie și orice bine pe care îl facem cuiva.

El e atent la noi în fiecare clipă. El are grijă de noi în fiecare secundă. Pentru ca viața noastră să fie tot mai încăpătoare prin rugăciune și prin fapte bune. Pentru ca viața noastră să își asume întreaga umanitate în rugăciunea ei.

Și parabola zăpezii, a zăpezii care acoperă toate locurile și toate casele și toate mașinile e taina rugăciunii creștine. Pentru că rugăciunea Bisericii acoperă întreaga lume și o ține în existență. Și dacă vrei să simți și să gândești și să acționezi ca Biserica, atunci trebuie să cuprinzi întreaga umanitate în inima ta și pentru ea să te rogi ca pentru tine însuți. Pentru că dorința Domnului e aceasta: „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuți [Αγαπήσεις τὸν πλησίον σου ὡς σεαυτόν]” [Mt. 22, 39, BYZ].

Dar aproapele nostru e tot omul! Tot cel viu și tot cel adormit. Și tot omul are nevoie de rugăciunea noastră. Pentru că Biserica e cuprindere a tuturor și nu indiferență față de cineva anume.

Dacă am ține minte acest lucru, atunci nu am mai trăi cu o conștiință egoistă a mântuirii, nu am mai vedea mântuirea doar ca pe o nevoie a noastră, ci am vedea mântuirea ca pe o nevoie a tuturor oamenilor. Căci mântuirea e nevoia tuturor oamenilor și toți suntem chemați în Biserica Dumnezeului Celui viu la o relație reală și sfințitoare cu El.

Îndrăzniți întru Domnul și vă bucurați împreună cu El, postind de cele rele! Și lăsați-L pe El să ne facă mai curați decât zăpada și decât tot ceea ce noi considerăm a fi curățenie! Amin.


[1] Începută la ora 8.00, pe 27 februarie 2018, o zi de marți. În a 3-a zi de ninsoare, la -8 grade.

[2] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3022/sxsaintinfo.aspx.

[3] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.