Eminescu: între modernitate și tradiție [146]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Ne amintim și de versurile „Tot ce se naște, aleargă, piere/ E-n ochii Domnului repaos” (Cu mâne zilele-ți adaogi, variantă)[1]: tot ce se mișcă este de fapt o nemișcare/ repaos, pentru că nu are în sine mișcare, ci doar Nemișcatul care pe toate le mișcă, Acela are în Sine viața și mișcarea – după o teologie a Sfântului Atanasie cel Mare („Înţelepciunea lui Dumnezeu [Hristos], purtând tot universul ca pe o liră […], alcătuieşte o singură lume şi o unică rânduială frumoasă şi armonioasă a ei, El însuşi rămânând nemişcat, dar toate mişcându-le”[2]) sau a Sfântului Maxim Mărturisitorul, pe care o reproducea și Cantemir: lumea „pentru vécinica clătire de la neclătitul Clătitoriu să clătéște”[3].
Adevărata mișcare e în Dumnezeu, iar lumea e repaos, e un teatru static, pentru că nu are în sine rațiunile ființei sale. Repaosul lumii este lipsă de ființare proprie și este cu totul diferit de repaosul/ odihna lui Dumnezeu[4].
Întâlnim aici aceeași aptitudine permanentă a lui Eminescu de a vorbi în omonime.
Sătul de „noaptea veciniciei” (Scrisoarea I), Hyperion nu știuse și nu înțelesese că îl așteaptă „noaptea de patemi”[5], despre care însă Părintele ceresc îl avertizează: „Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.
Remarcăm că „noaptea veciniciei”, „noaptea neființei” (ambele în Scrisoarea I: lumea se naște din „noaptea veciniciei”, dar piere în „noaptea neființei” sau cel puțin este amenințată să piară sau piere doar o parte din ea: cei ce „s-azvârl rebeli”) și „noaptea de patemi” reprezintă trei concepte diferite, care denumesc realități distincte.
Spiritul nemuritor este tentat de setea de repaos terestru („Da, mă voi naște din păcat [o nouă naștere, cea dintâi fiind de la Dumnezeu],/ Primind o altă lege [a păcatului[6]]/ Cu vecinicia sunt legat,/ Ci voi [ca nașterea în legea păcatului] să mă deslege”), dar coborârea lui înspre și printre cele de jos îl face să trăiască cu regrete și cu „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV): adevăratul repaos (odihnă).
Și ne întoarcem la problema hibridului eminescian, ipostaziat în ființa antagonică numită Hyperion-Luceafăr, problemă pe care am enunțat-o undeva mai sus, în studiul de față, și pe care vrem să o elucidăm.
Dacă ne raportăm la literatura noastră veche, hibridul este, după Cantemir, o ființă nefirească, „himera filosofilor”, căci „cine poate macar cu mintea doaî firi într-un ipohimen cuprinde? Sau cine vreodată pasire dobitocită sau dobitoc păsărit au vădzut?”[7]. Este deci o himeră a filosofiei speculative, un monstru inventat de gândirea care face să fie ceea ce nu există, „căci filosofii obiciuiți sint cu socoteala, aierul în apă și apa în aer a întoarce, macară că lucrul socotélii n-ar răspunde”[8]. De aceea, Struțocămila este astfel „himera jiganiilor, irmafroditul pasirilor și traghelaful firii”[9]. Ne amintim că și ochii Luceafărului luceau „himeric”. Sau, cu alte cuvinte, hibridul „ieste și nu ieste”[10]. Dar „siloghizmul ieste sofistic”[11].
În Fiziologul lui Damaschin Studitul, hybris-ul este de asemenea rezultatul unor accidente regretabile, al unor păcate[12].
Eminescu a enunțat la noi existența hibridului romantic. Hyperion-Luceafărul este un astfel de personaj, iar poetul mărturisește singur despre sine: „eu, fire hibridă” (Icoană și privaz). Tendința de a uni contrariile nu era platonică la Eminescu, ci dictată de alte rațiuni. A gândit să fie mântuit prin femeie (Înger și demon etc.), ca Faust, încercând să descopere eternul feminin care l-ar fi putut izbăvi – a se vedea articolul meu, De la Strigoii la Luceafărul (aici, aici și aici).
Se poate aduce în discuție, în același sens, prezența androginismului din nuvelele sale (mai ales). Nevoia lui de completitudine viza însă regăsirea de sine: „o vrea…spre-a se-nțelege în sfârșit pe sine însuși” (Scrisoarea V).
El însuși ridică problema: Hyperion sau Luceafăr? Nu s-a observat prea bine în trecut acest lucru, dar cei doi nu pot coexista până la urmă în ființa sa. Tocmai aceasta este tema esențială a Luceafărului. Și, prin aceasta, poemul Luceafărul propune cu adevărat o dezbatere fundamentală, capitală pentru înțelegerea operei și a personalității lui Eminescu. Poetul însuși a discriminat problema și a dezbătut-o lăuntric, ajungând la concluzia că nu pot coexista cele două personalități (diametral opuse) într-o singură ființă, că hibridul este un produs nefirsc.
El confirmă astfel justețea perspectivei lui Cantemir și a literaturii vechi. Această asumare, a unei firi/ naturi diferite, o poate face și a făcut-o numai Dumnezeu-Cuvântul.
Deși adesea s-a ipostaziat ca personalitate angelic-demonică, pe sine sau pe avatarii săi, Eminescu recunoaște implicit că nu poate fi „Satan dumnezeiesc”, „pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, şi iadul îndărătnicia” (Geniu pustiu)[13], că aceasta e o Struțocămilă care nu are fundament ontologic – o himeră romantică –, că nu poate fi, în același timp, și fiu al lui Dumnezeu („lumină din lumină” și „cuvântul meu dentâi”[14]) și luceafăr „rătăcitor” (Luceafărul) și că trebuie să aleagă una dintre cele două ipostaze.
Și alege să rămână Hyperion (fiu al luminii): „Iar tu Hyperion rămâi” (Luceafărul). Luceafărul a însemnat o biografie episodică, a reprezentat o cădere, o aventură, o experiență, o dramă. Nu îl definește în mod esențial și nu rămâne o parte componentă a ființei sale.
[1] M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, op. cit., p. 169.
[2] Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, op. cit., p. 79.
[3] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 326. Și Sfântul Ioan Damaschin face această precizare, în Dogmatica, ediția a III-a, traducere de Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993, p. 19: „numai Dumnezeirea este nemișcată, mișcând toate prin mișcarea Sa”.
[4] După Sfântul Augustin, „Tu însă, Care ești Binele Ce nu are nevoie de niciun bine, ești mereu în odihnă, fiindcă odihna Ta ești Tu Însuți”, cf. Confesiuni, op. cit., p. 511.
Sesizăm și comentariul traducătorului Confesiunilor la afirmația Sfântului Augustin, că „neliniștită este inima noastră până când se va odihni întru Tine” (p. 87): „În lat. Inquietum est cor nostrum, donec requiescat in Te, celebră formulare, prin care este exprimată apetența umană de divin și de repaos, întru coexistența cu Dumnezeu, în pace și în veșnicie. În poezia lui Eminescu întâlnim ceva similar – setea de repaos” (n. 6, p. 516). Remarcabil e că a făcut asociația cu versurile lui Eminescu…
[5] „Noaptea patimilor este întunericul neștiinței”, cf. Sfântul Grigorie Sinaitul, Capete după acrostih, în Filocalia, vol. VII, op. cit., p. 118.
[6] A se vedea și Rom. 7, 23: „Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele”.
[7] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 43.
[8] Idem, p. 75. [9] Idem, p. 92. [10] Ibidem. [11] Idem, p. 93.
[12] A se vedea Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 147.
[13] M. Eminescu, Opere, VII, ed. Perpessicius, ed. cit., p. 178.
[14] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, ed. cit., p. 438.
Un amplu comentariu al meu, care lămurește semnificația acestor sintagme, puteți citi aici:
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/12/luceafarul-12/
https://www.teologiepentruazi.ro/2014/12/15/luceafarul-13/.
Sau în cartea mea de aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.