Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Hyperion (care nu mai este numit deloc Luceafăr – doar tânăra îl mai numește astfel, considerându-l o stea a norocului („Cobori în jos, luceafăr blând /…/ Norocu-mi luminează”), tocmai ceea ce el detesta și credea să nu îi este deloc caracteristic) acceptă în final o dublă ipostază, de a fi în lume sub o mască de lut – însoțit însă de cortegiul de manifestări ale vrajei feerice, care îi descoperă deghizarea – și de a fi, în același timp, la mii de ani lumină departe de lume („într-un dezbin de lume”, cum spune în poemul Renunțare):

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece –
Ci eu în lumea mea mă simt
Nemuritor și rece.

Lucrurile par a sta pe dos în Sărmanul Dionis, în ce privește semnificațiile umbrei, pentru că acolo ea reprezintă aspectul etern în plan ontologic. Însă nu este niciun paradox: pentru această lume concretă, latura lui nemuritoare, cu care ea este incongruentă, neintrând în specificitatea ei, este o umbră, pentru că nu este sesizabilă în orizontul contingenței. O umbră imaginată alegoric, care asistă existența umană, așteptând să devină vestimentația reală a ființei veșnice. Dionis își îmbracă, tot alegoric, pentru câtva timp, această haină eternă.

În basmul pe care l-am menționat ceva mai de-vreme, Făt-Frumos din lacrimă, „împărăția umbrelor” este în lună (acolo unde se simțea acasă și Dan-Dionis): luna, ca „o cetate sfântă și argintie”, coboară spre pământ iar din nisip ies „scheletele nalte…cu capete seci de oase…învălite în lungi mantale albe, țesute rar din fire de argint, încât prin mantale se zăreau oasele albite de secăciune. Pe frunțile lor purtau coroane făcute din fire de raze și din spini auriți și lungi…și încălicați pe schelete de cai mergeau încet-încet…în lungi șiruri…dungi mișcătoare de umbre argintii…și urcau drumul lunei și se perdeau în palatele înmărmurite ale cetății din lună, prin a cărora ferești se auzea o muzică lunatecă…o muzică de vis” [1].

Ceva mai devreme, tot aici, în basmul lui Eminescu, ni se spune că, umblând Domnul cu Sfântul Petru pe pământ, „hainele și fața unuia [ale Domnului] strălucea ca alba lumină a soarelui [amănunt preluat din episodul transfigurării Sale, al schimbării la față pe Tabor]; celălalt, mai umilit, nu părea decât umbra (s. n.) celui luminat”[2].

Poemul Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci sintetizează nesfârșitele turmentări ale poetului. Sfârșitul ei consună cu cel din Venere și Madonă: „Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,/ Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond”.

Față de pretențiile unui veac al prozei amare („mizeria aceasta, proza asta e amară” (Scrisoarea IV), în antiteză cu Evul Mediu, „veac de aur” – epocă de aur a umanității, în concepția romanticilor – căci deplânge felul cum pe bătrânii voievozi îi „scot din letopiseți” și îi „citează toți nerozii/ Mestecând [amestecând] veacul de aur în noroiul greu al prozii” (Scrisoarea III)), idealul său de femeie (ca și idealul său de lume) era mult prea mare (unii pot spune prea sever): „femeia-i prototipul îngerilor din senin”[3] (Venere și Madonă), „icoană/ A pururi verginei Marii” (Atât de fragedă), „umbra frumuseții cei eterne pe pământ” (Scrisoarea V), „icoana iubirii cei eterne” (Nu mă-nțelegi), „candelă a iubirii pe pământ” (Pe lângă plopii fără soț).

Femeia, iubirea pentru ea, a fost cea care l-a învățat a muri (Odă (în metru antic)), ceea ce nu credea a-nvăța vreodată, a fi în stare adică să renunțe la nemurirea sa hyperionică.

Accidentul erotic s-a transformat astfel în poate cea mai mare lecție a vieții sale, prin care a învățat că este în stare de jertfă și de renunțare la sine[4].


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 26. [2] Idem, p. 19.

[3] Concepție netradițională, dar pe care Eminescu a preluat-o de la Heliade, la care Eva este „model de frumusețe al angelii din ceruri”  (Anatolida sau Omul și forțele). Este un tipar renascentist, indicat prin apelul la Rafael și Madona Dumnezeie (care a rezultat din „dogma” imaculatei concepții, străină și neadmisă de creștinismul răsăritean) pictată de el, pe care o evocă de asemenea Eminescu în Venere și Madonă.

[4] Este bine cunoscut autoportretul de tinerețe, sculptural/ marmoreu: „Pururi tânăr”, contemplând/ privind „la steaua Singurătății” (Odă (în metru antic)).

Interesant este veșmântul tânărului visător din această poezie: „înfășurat în manta-mi”. El ne aduce aminte de vestimentația Luceafărului: „Un vânăt giulgi se-ncheie nod/ Pe umerele goale. /…/ Din negru giulgi se desfășor/ Marmoreele brațe”. Giulgiul sugerează moartea, poetul urmărind probabil să întipărească o imagine definitorie, a atitudinii sale existențiale fundamentale, ca poet romantic.

Did you like this? Share it: