Eminescu: între modernitate și tradiție [148]
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș
*
Post scriptum
S-ar putea naște întrebarea: este Eminescu un poet al arhetipurilor, un romantic anacronic-arhaizant (pe care, totuși, unii îl receptează ca ultimul mare romantic, ca sinteză a romantismului european și personalitatea care umple interstițiul dintre romantism și simbolism ori care anticipează știința și literatura modernă)[1] sau sunt unii dintre scriitorii români ai secolelor XVII și XVIII preromantici (așa cum propunea Edgar Papu să fie considerați Dosoftei, Cantemir și Neculce – n-ar fi ceva cu totul neobișnuit pentru predispozițiile anticipative/ avangardiste ale literaturii române din toate timpurile)?
Răspunsul cred că l-am oferit în paginile acestei cărți: depinde din ce direcție sunt privite, analizate și înțelese lucrurile. Dar mai mult decât atât, trebuie să luăm în considerare o evoluție firească a literelor românești, oricât de mult ni s-ar părea defazată sau neobișnuită atunci când dorim să meargă în pas cadențat alături de literatura occidentală[2]. Pentru mine, problema esențială se pune în termeni de tradiție literară românească, nefisurată de intrarea în modernism a literelor românești.
Pe de altă parte, medievalii amintiți au nevoie și ei de adevărate aprofundări, de o aplecare atentă asupra operelor lor care au fost, totuși, insuficient analizate și puse în lumină.
Arătând că literatura română veche și-a pus asupra lui Eminescu o amprentă definitorie – pentru că poetul a dorit să fie continuatorul unei tradiții literare pe care el a considerat-o esențială pentru configurarea unei literaturi moderne cu specific național –, scopul acestei cercetări nu a fost acela de a nega cumva modernitatea sau clarviziunea lui Eminescu.
Dorința mea este alta, și anume aceea de a nu mai considera că ele derivă exclusiv din intersectarea lui cu filosofia și literatura romantică și cu știința contemporană lui și – în consecință – de a nu ne mai strădui, cu asupra de măsură, a dovedi că doar interferențele (pseudo-argumentate, unele dintre ele) cu Schopenhauer, Kant, Hegel, Swedenborg, Nietzsche sau Spinoza pot, singurele, să ne dăruiască mult râvnita configurație romantic-modernă a creației sale.
Fundamentele modernității se stabilesc oricând, indiferent cât de paradoxal ar putea părea, prin raportarea la o tradiție și la un trecut, chiar și atunci când această raportare este de natură iconoclastă (nu este cazul lui Eminescu).
[1] V. Nemoianu tinde să-l considere pe Eminescu un reprezentant al romantismului târziu (Biedermeier). În opinia sa, „literatura cehă, ca și cea maghiară și română, poate fi împărțită în esență în două etape: preromantism și romantism târziu (Biedermeier)”, autorul notând „absența H. R. [High Romanticism] în aceste țări est-europene”. „În Europa de Est intrarea în Biedermeier s-a produs lin, doar cu o ușoară reținere față de excesele romanticilor occidentali. Într-adevăr, la Mácha, Eminescu sau Petöfi, ardoarea autentică a romantismului a fost înăbușită sau camuflată”. „Literaturile lipsite de producțiile romantismului esențial tind să dezvolte o fază finală, între romantism și victorianism sau simbolism (așa ni-i explicăm pe Mácha, Kraciński și Norwid, Eminescu, Nerval și Poe)”; cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 167-169, 293.
Paul Cornea pune problema în alți termeni în comparație cu cei care cred că Eminescu n-a sesizat schimbările din literatura vremii sale: „Deci, odată cu emergența modernismului pe de o parte, a realismului și pozitivismului pe de alta, să fi fost oare posibil ca Eminescu, spirit de o excepțională curiozitate și deschidere intelectuală, poet capabil să cânte la toate instrumentele, să fi rămas neatins de curentele de idei și sensibilitate ale vremii? Lucrul nu pare verosimil. În realitate, lipsa de contemporaneitate a poetului e doar aparentă, produsă de o lectură obstinat preocupată de consonanțele tematice cu H. [High Romanticism] și L. R. [Low Romanticism/ Biedermeier]. Dacă însă ținem seama nu atât de teme, cât de unghiul din care sunt abordate, și dacă ne concentrăm privirea mai ales asupra ultimei faze de creație, e vădită apropierea lui Eminescu de postromantism”, cf. Paul Cornea, Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri de teorie literară și studii culturale, Ed. Polirom, Iași, 2008, p. 112.
Consider că opera lui Eminescu are destule trăsături care țin de High Romanticism, dar are și acel aer de tristețe și dezabuzare, mărturisit chiar din Epigonii, care se datorează luării la cunoștință a temperamentului noului romantism: lipsa de ideal, demobilizarea, scepticismul, decadența, relativizarea crezurilor. Aceste ecouri, el le absoarbe oarecum în opera sa, dar le detestă, ele nu îi reprezintă fibra cea mai intimă a personalității lui poetice. Prin urmare, se poate spune că Eminescu nu era străin de sensul dezvoltării poeziei, al literaturii contemporane, dar el nu se adaptează și nu e un om al principiilor edulcorate, îmblânzite, nici nu reconciliază idealurile romantice cu empirismul.
[2] P. Constantinescu critica „instinctul de perfectă simetrie cu literatura occidentală” al lui Șerban Cioculescu, care îl făcea pe acesta din urmă să caute „o perfectă traducere a romantismului apusean în romanticii noștri” și să nu recunoască existența unui romantism autohton, românesc. În opinia lui P. Constantinescu, „o istorie literară națională concepută în spirit de strictă simetrie cu literaturile apusene, riscă să piardă din vedere nuanțele, căutând numai culmile sau analogiile reliefate (s. n.)”, cf. Pompiliu Constantinescu, Eseuri critice, op. cit., p. 211-212.