Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Zi: 10 martie 2018

Binecuvântările Învierii, glas I, de Cuviosul Macarie Ieromonahul

Binecuvântările Învierii (argon), glas 1 tetrafon, de Cuviosul Macarie Ieromonahul.

Partitură preluată din Ieromonahul Macarie,  Anastasimatar, Ed. Bizantină și Fundația Stavropoleos, București, 2002.

Psalt Liviu Cruceru.

Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2018]

Iubiții mei[1],

despre Sfânta și Dumnezeiasca Cruce Dumnezeu ne-a vorbit în mod tainic în prima Sa poruncă dată omului: în porunca postului sau a ascultării de Dumnezeu. Căci atunci când Dumnezeu ne-a spus: „Iar din pomul cunoașterii binelui și a răului nu veți mânca din el [ἀπὸ δὲ τοῦ ξύλου τοῦ γινώσκειν καλὸν καὶ πονηρόν οὐ φάγεσθε ἀπ᾽ αὐτοῦ]. Iar [întru] care zi aveți să mâncați din el, [cu] moarte veți muri [ᾗ δ᾽ ἂν ἡμέρᾳ φάγητε ἀπ᾽ αὐτοῦ θανάτῳ ἀποθανεῖσθε]” [Fac. 1, 17, LXX], El ne-a arătat că ascultarea de Dumnezeu este răstignirea zilnică a voii noastre, este omorârea voii noastre, și că adevărata crucificare interioară este alegerea continuă a voii lui Dumnezeu.

Pentru că a alege să facem ceea ce Dumnezeu nu dorește să facem înseamnă a muri, pe când a alege continuu voia lui Dumnezeu și a o împlini pe ea în viața noastră înseamnă a trăi cu adevărat. Căci păcatul e viața fără Dumnezeu, pe când viața cu El e o continuă crucificare interioară a voii noastre, care nu ne omoară, ci ne transfigurează. Pentru că împlinirea voii lui Dumnezeu e propriul nostru bine interior, pe când renunțarea la cruce sau renunțarea la voia lui Dumnezeu înseamnă moartea noastră duhovnicească.

Din acest motiv, Sfântul Maximos Mărturisitorul, când vorbește de căderea în păcat a Sfântului nostru Protopărinte Adam, el numește căderea o aplecare cu totul spre simțire și o predare a noastră simțirii[2]. Căci, păcătuind, Protopărintele nostru nu a dobândit cele ale lui Dumnezeu fără ajutorul lui Dumnezeu[3], adică nu „s-a îndumnezeit” fără El sau împotriva Lui, ci el „a căzut din viața dumnezeiască [pe care o trăia] și a dobândit o alta, născătoare de moarte, prin care îmbrăcându-se în forma irațională (dobitocească) și întunecându-și frumusețea negrăită a [vieții] celei dumnezeiești [pe care o avea], a predat toată firea morții spre mâncare”[4]. Pentru că aplecarea sa spre păcat și trăirea păcatului nu i-au adus „o eliberare interioară”, nu i-au adus „un plus ontologic”, nu l-au făcut „mai om” sau „mai presus de om”, ci păcatul l-a jefuit de viața dumnezeiască pe care o avea și i-a dat să trăiască moartea în el însuși.

De aceea, în imnologia liturgică a Bisericii, pomul prin care Sfântul Adam a căzut în păcat e văzut la antipodul Crucii Domnului, prin care omul a fost restaurat în viața lui cea dumnezeiască. Căci „în trupul cărnii Sale, prin moarte[a Lui pe Cruce] [ἐν τῷ σώματι τῆς σαρκὸς Αὐτοῦ διὰ τοῦ θανάτου]” [Col. 1, 22, BYZ], El ne-a pus pe noi „Sfinți [ἁγίους] și fără de pată [καὶ ἀμώμους] și nevinovați înaintea Sa [καὶ ἀνεγκλήτους κατενώπιον Αὐτοῦ]” [Ibidem].

Dar pentru a fi Sfinți ai Lui cu adevărat, adică în toată ființa noastră, trebuie să credem în El și să ne botezăm întru El în Biserica Lui și să trăim duhovnicește. Pentru că El, prin întărirea desăvârșită a umanității Sale pe Cruce și prin umplerea ei de slava Lui, ne dă tuturor puterea Sa cea dumnezeiască de a birui păcatul și moartea și pe diavoli în noi înșine. Dar pentru ca puterea Lui să lucreze întru noi și să ne îndumnezeiască, trebuie ca ea să se unească deplin cu voia noastră de a birui desăvârșit păcatul în noi înșine. Căci Dumnezeu nu dorește să învingă patimile noastre de unul singur și împotriva voinței noastre, ci, dimpotrivă, El ne ajută să le biruim pe măsură ce ne deschidem Lui și dorim să primim de la El puterea de a le birui desăvârșit în noi înșine și ne nevoim zilnic pentru curățirea noastră interioară.

Așadar, calea sfințeniei este calea sinergiei, a conlucrării noastre cu Dumnezeu. Pentru că El ne ajută continuu să ne curățim de patimi, dacă continuu noi luptăm cu patimile din noi înșine. Adică, conform proverbului: „Dumnezeu ne dă, dar nu ne bagă și în traistă”. Pe care l-am putea reformula astfel: „El ne ajută în tot binele, dar nu ne face binele cu forța”. Căci El dorește ca noi să fim întotdeauna deschiși Lui, întotdeauna conlucrând cu El la sfințirea noastră și nu să ne imaginăm că „suntem Sfinți”, fără să fim.

De aceea, teologia aghiologică a Bisericii are ca fundament al ei teologia îndumnezeirii. Căci Sfinții Bisericii nu sunt Sfinți pentru că „i-am canonizat” noi, cei care am rămas în urma lor sau pentru că „noi, cu obstinație, vrem ca ei să fie cinstiți ca Sfinți”, ci pentru că ei, din punct de vedere ontologic, sunt Sfinți. Adică sunt plini de slava lui Dumnezeu și de virtuți dumnezeiești și de fapte extraordinare. Căci sufletele lor cele sfinte ni se arată în vedenii sfinte și ne vorbesc și fac minuni în viața noastră, după cum și trupurile lor cele îndumnezeite fac minuni prin atingerea noastră de ele și prin rugăciunea către ei făcută în fața trupurile lor celor sfinte. Și prin vedeniile în care Sfinții ni se arată și prin minunile lor, ei ne arată că sunt pururea vii în Împărăția lui Dumnezeu și că sunt plini de slavă și de putere dumnezeiască, pentru că s-au făcut asemenea cu Dumnezeu încă de aici. Și cum Dumnezeu locuiește, prin slava Lui, în Îngerii Săi, la fel locuiește și în Sfinții Lui.

De aceea, aghiologia Bisericii e consecința directă a triadologiei ei. Pentru că Sfinții se nasc, cresc și se desăvârșesc în relație directă, continuă, cu Dumnezeul treimic. Iar Sfinții lui Dumnezeu sunt cu toții eclesiali, pentru că ei sunt ai Lui și ai Bisericii Sale. De aceea e un nonsens să vorbim despre Sfinți care „se luptă” cu Biserica, cu ierarhia ei și cu sacramentalitatea ei. Pentru că Sfinții trăiesc în Biserică, ei ascultă de Biserică și se umplu continuu de slava lui Dumnezeu prin Tainele și Slujbele Bisericii. Iar istoria Bisericii ne dă mărturie credibilă despre Sfinții ei, care sunt paradigme vii ale credinței și ale vieții Bisericii. Pentru că ei, în mod continuu, au învățat să renunțe la voia lor, pentru a asculta de preasfânta și îndumnezeitoarea voie a lui Dumnezeu. Adică au învățat să se răstignească continuu interior, pentru ca să se mântuie întru viața Lui [Rom. 5, 10, BYZ].

– Însă ce înseamnă viața Lui? Ce înseamnă să ne mântuim întru viața Lui?

– Înseamnă să ne mântuim trăind duhovnicește, trăind întru slava Lui. Pentru că viața Lui, viața conform voii Sale, o putem trăi numai în slava Lui. Și pentru a ști cum se nasc oamenii pentru viața cu Dumnezeu sau cum devin ei duhovnicești trebuie să te inițiezi în teologia mistică a Bisericii. În teologia experienței directe a vieții cu Dumnezeu. Și ai nevoie pentru aceasta de un Părinte duhovnicesc, de cineva care, la rândul său, a fost introdus în viața sfântă cu Dumnezeu de alt Părinte duhovnicesc, adică de alt Părinte plin de slava lui Dumnezeu și de sfințenie.

– Și de ce avem nevoie de un om, care să se interpună în relația noastră cu Dumnezeu?

– Pentru că, așa cum avem nevoie de părinți trupești ca să ne naștem și să creștem armonios, tot la fel avem nevoie de un Părinte duhovnicesc, care să ne nască duhovnicește și să ne călăuzească în viața cu El. Iar Părintele duhovnicesc nu este un zid între noi și Dumnezeu, ci el este o icoană duhovnicească prin care noi Îl vedem pe Dumnezeu. Pentru că el ni-L indică mereu pe Dumnezeu și ne învață să fim tot mai proprii relației cu El. Părintele duhovnicesc nu ne oprește la sine, ci ne încurajează continuu să urcăm pe scara înțelegerilor și a nevoințelor sfinte, pentru ca să fim ruguri aprinse, pe care slava lui Dumnezeu nu ne omoară, ci ne transfigurează.

Căci el, Părintele duhovnicesc, nu formează idolatrizatori personali, nu formează admiratori fanatici, ci alți Părinți duhovnicești. El îi naște, împreună cu Dumnezeu, pe fiii săi duhovnicești, dar pentru ca să fie fiii duhovnicești ai lui Dumnezeu și nu ai săi. Așa după cum, părinții responsabili nu își nasc copiii pentru ca să îi facă niște „sclavi personali”, ci pentru ca să îi ajute să devină niște personalități remarcabile.

…Am folosit adineauri imaginea rugului aprins din Ieș. 3, 2, LXX, pentru a vorbi despre Sfinți. Despre umplerea lor de slava lui Dumnezeu, care nu îi mistuie, ci îi îndumnezeiește. În mod tradițional, acest loc este tâlcuit ca o indicare a persoanei Preacuratei Stăpâne și a relației ei incomprehensibile cu Fiul ei, cu Domnul nostru, ca una care Îi este Maică a Lui. Însă nu greșim deloc extinzând tema rugului aprins la întreaga aghiologie. Pentru că toți Sfinții trăiesc taina rugului aprins, adică taina umanității care se transfigurează prin slava lui Dumnezeu. Taina rugului aprins e taina sfințeniei. E taina Crucii, care nu ne omoară, ci ne învie continuu.

După cum, în binecuvântarea în forma crucii a Sfântului Israil, din Fac. 48, 13-14, LXX[5], ni se predă în mod tainic faptul că binecuvântarea este ascultare, e cruce, e o continuă raportare la Dumnezeu. Și această sfântă încrucișare a mâinilor o regăsim liturgic la înălțarea în forma crucii a Cinstitelor Daruri de la Ale Tale dintru ale Tale. Numai că în Liturghia Bisericii mâna dreaptă a Episcopului sau a Preotului care slujește ca protos ține Sfântul Disc, pe când în mâna stângă se ține Sfântul Potir[6]. Și încrucișarea se face invers: dreapta peste stânga[7] și nu stânga peste dreapta ca în locul scriptural vechitestamentar.

Și aceasta, pentru că dreapta Domnului ne-a înălțat pe noi, dreapta Lui a făcut putere [Ps. 117, 16, LXX]. Și dreapta Lui e Fiul Tatălui, e Domnul nostru Iisus Hristos și puterea pe care El a făcut-o a fost întruparea Lui pentru noi și întreaga Sa lucrare mântuitoare pentru noi. Căci puterea adevărată e aceea care îl restaurează pe om în starea lui cea dintâi, adică în slava lui Dumnezeu, și nu cea care îl omoară pe om.

De aceea, păcatul nu e „putere”, ci e slăbiciune. E slăbire continuă a ființei noastre. Și el slăbește și descompune și omoară omul. Iar cine se pocăiește, se pocăiește tocmai în mijlocul neputințelor sale celor multe, în mijlocul durerilor și al nevoilor sale multiple.

Din acest motiv, Sfântul Pavlos ne-a mărturisit faptul că atunci când se simțea slab, atunci era, de fapt, puternic [δυνατός] [II Cor. 12, 10, BYZ]. Căci numai când omul își conștientizează foarte acut slăbiciunea, neputința, singurătatea, durerile sale, el cere ajutorul lui Dumnezeu. Și când cere ajutorul Lui, el îl primește și atunci e puternic în fața ispitelor, a necazurilor, a durerilor de tot felul. Dar când credem că „ne e bine” și fără El, când ne credem „puternici” fără să ne raportăm la Dumnezeu, atunci suntem foarte slabi, pentru că suntem singuri. Suntem neîntăriți de El, de slava Lui, și suntem expuși tuturor relelor.

…Sfântul Moisis și-a întins mâna peste mare [ἐξέτεινεν τὴν χεῖρα ἐπὶ τὴν θάλασσαν], atunci când Domnul a împărțit apa [ἐσχίσθη τὸ ὕδωρ] mării [Ieș. 14, 21, LXX]. Însă, în cultul Bisericii, la 14 septembrie, se cântă: „Cruce însemnând Moisi[s], în drept[ul său] cu toiagul Marea Roșie o a despărțit…”[8]. Pentru că în Tradiția Bisericii s-a păstrat amănuntul, după cum se vede de aici, că Sfântul Moisis a însemnat sub semnul crucii apele mării, și astfel a vorbit în mod tainic despre Crucea Domnului, prin care noi ne mântuim din apele acestei vieți.

Tot pe 14 septembrie, dar dintr-o altă cântare liturgică, aflăm că Sfântul Moisis ne-a predat teologia Crucii și în alt moment al vieții sale: „Moisi[s] mai înainte te-a închipuit pe tine [Cruce a Domnului], mâinile întinzându-și spre înălțime, și biruind pe tiranul Amalic”[9]. Cu referire la Ieș. 17, 11, LXX, unde ni se spune: „Și era când ridica Moisis mâinile [că] biruia Israil [καὶ ἐγίνετο ὅταν ἐπῆρεν Μωυσῆς τὰς χεῖρας κατίσχυεν Ισραηλ], iar când lăsa jos mâinile [că] biruia Amalic [ὅταν δὲ καθῆκεν τὰς χεῖρας κατίσχυεν Αμαληκ]”.

Iar faptul de a sta cu mâinile în cruce, ridicate spre Dumnezeu, înseamnă a te nevoi continuu, pe când a lăsa mâinile în jos înseamnă a fi nelucrător, a fi indolent față de împlinirea voii lui Dumnezeu.

Însă a fi creștini înseamnă a ne asuma faptul de a fi minimalizați și excluși de către alții din societate. Așa cum se simțeau Sfinții Apostoli în călătoriile lor misionare: „ca gunoaiele lumii ne-am făcut [ὡς περικαθάρματα τοῦ κόσμου ἐγενήθημεν] [și suntem] murdăria tuturor până acum [πάντων περίψημα ἕως ἄρτι]” [I Cor. 4, 13, BYZ]. Pentru că cei care nu trăiesc ca noi, pentru că nu cred ca noi, pot să ne catalogheze după cum vor. Numai noi să nu uităm cine suntem! Numai noi să fim ceea ce trebuie să fim!

Pentru că Duminica Crucii de azi, de la jumătatea Postului Mare, pune Crucea Domnului în mijlocul nostru nu ca pe „o lecție de istorie” de acum 2.000 de ani, care nu are „de-a face” cu viața de acum, ci ca pe o realitate a vieții noastre cotidiene. Căci Crucea Lui nu a fost despărțită niciodată de viața creștinilor. Ci, dimpotrivă, viața noastră e o viață continuu răstignită, o viață asumată ca răstignire interioară, dar, în același timp, prigonirea noastră, a creștinilor, sub diverse forme, e o asumare până la sânge a Crucii Lui.

Pentru că astăzi, când noi credem că trăim într-o lume „civilizată”, „creștinii reprezintă comunitatea religioasă cea mai persecutată de pe glob. Peste o sută de milioane dintre ei fiind astăzi sub o presiune continuă. Astfel, un raport internațional afirmă că «un creștin moare pentru credință la fiecare cinci minute»”[10]. Și dacă așa arată realitatea globală a lumii noastre, a trăi în ritmul Crucii, adică a trăi ascetic, înseamnă a trăi normal.

De aceea, iubiții mei, noi nu trebuie să ne dăm jos de pe cruce [aluzie la Mc. 15, 32, BYZ], ci trebuie să trăim tot timpul ca unii răstigniți pentru lume și bineplăcând lui Dumnezeu! Pentru că El dorește ca noi să nu fim „Sfinți” în aparență, ci în întregime Sfinți, adică să fim cu totul dăruiți Lui în viața noastră. Așa cum ni se spune, de fapt, la Sfânta Liturghie: „Cele Sfinte ale celor Sfinți [τα Ἅγια τοῖς Ἁγίοις]”[11]. Și cum nu Sfinții din cer se împărtășesc la Liturghie, ci noi, cei de față, înseamnă că noi trebuie să fim Sfinții lui Dumnezeu, care să ne împărtășim cu Cele Sfinte ale Lui, adică cu Trupul și Sângele Său.

Așadar, să fim Sfinții Lui! Să ne sfințim mereu pe noi înșine și să fim Sfinții Lui, pentru că El e Cel care ne sfințește pe noi continuu. Umplerea noastră de slava Lui e sfințenia noastră și fără El noi nu putem face nimic [In. 15, 5]. Amin!


[1] Începută la ora 5. 45, în dimineața zilei de 9 martie 2018, zi de vineri. Sunt 3 grade afară.

[2] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din Sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, trad. din gr., introd. și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, în col. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983, p. 155. [3] Ibidem. [4] Idem, p. 155-156.

[5] Căci textul e acesta în LXX: „[v. 13] și luându-i Iosif pe cei doi fii ai săi, și pe Efrem în dreapta și [în] cele de-a stânga ale lui Israil, iar pe Manassis în stânga și [în] cele de-a dreapta ale lui Israil, i-a apropiat pe ei lui. [v. 14] Și întinzând Israil mâna cea dreaptă, a pus-o pe capul lui Efrem (care era în stânga lui n.m.), și acesta era mai tânăr, și cea stângă pe capul lui Manassis (care era în dreapta lui n. m.), încrucișându-și mâinile [ἐναλλὰξ τὰς χεῖρας]”. Adică și-a pus stânga peste dreapta.

[6] Ieraticon, ed. BOG 2009, p. 133/ Liturghier, ed. BOR 2002, p. 175.

[7] Liturghier, ed. BOR 2002, p. 175.

[8] Mineiul pe luna septembrie, ed. BOR 1929, p. 190.

[9] Idem, p. 184.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/crestinismul-cea-mai-persecutata-religie-101366.html.

[11] Ieraticon, ed. BOG 2009, p. 139.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno