Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Pe de altă parte, așa cum am afirmat de mai multe ori pe parcursul acestei cărți, programul romantic se susține sau se fundamentează, oriunde în Europa, pe inspirația din literatura medievală, în consens cu dezavuarea clasicismului și a iluminismului – încât Romantismul poate fi considerat drept o a doua Renaștere, a Evului Mediu:

„Romantismul a fost un Ev Mediu renăscut. […] Era cu atât mai la îndemână se se folosească trecutul medieval și catolic [cazul țărilor cu trecut catolic] cu cât epoca imediat anterioară [Iluminismul] se folosise aproape exclusiv de Antichitate; Evul Mediu putea să treacă astfel foarte bine drept ceva nou. […]

Avem a face [în Romantism] cu o Renaștere ca aceea din secolul al XV-lea, cu deosebirea că atunci renăscuse Antichitatea […], iar acum renăștea Evul Mediu. […] În stigmatizarea epocii Luminilor, toți romanticii erau experți”[1].

„Când Homer descrie armura unui erou, nu e altceva decât o armură bună, care prețuiește cât atâția sau atâția boi; dar când un călugăr din Evul Mediu descrie în poemul său poalele Maicii Domnului, putem fi siguri că, prin aceste poale, poetul își imaginează tot atâtea virtuți diferite […].

Acesta e caracterul poeziei medievale, pe care o denumim romantică (s. n.). Arta clasică avea de înfățișat numai o lume limitată și personajele ei puteau fi identice cu ideea artistului. Arta romantică își propunea să reprezinte infinitul sau cel mult să le insinueze și găsea refugiu într-un sistem de simboluri tradiționale sau mai curând parabolice. […] De aici misticul, enigmaticul, miraculosul și luxuriantul în operele de artă ale Evului Mediu”[2].


[1] Cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 283, 286.

La fel se exprimase mai demult și De Sanctis, în sensul identificării primului romantism cu o adevărată revivificare a Evului Mediu și a creștinismului:

„Evul Mediu reveni la suprafață, preamărit ca leagăn al spiritului modern, și gândirea îl reproduse în toate orientările lui. Creștinismul, care fusese până atunci ținta tuturor săgeților, deveni centrul oricărei cercetări filosofice și stindardul oricărui progres social și civil; clasicii fură numiți păgâni, cu disprețul cel mai profund. […]

Se vorbi de o artă păgână și de o artă creștină, a cărei expresie cea mai înaltă fu căutată în gotic, în umbre, în mistere, în vag și nedefinit, într-o lume de dincolo, care fu numită lumea idealului, într-o aspirație spre infinit, ce nu putea fi satisfăcută și era de aceea melancolică: melancolia primi un nume și fu socotită însușire creștină [s. n., ceea ce se poate observa și din poemul Melancolia al lui C. Negruzzi]; […] apăru genul creștin romantic, în opoziție cu genul clasic”, cf. Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, traducere, studiu introductiv și note de Nina Façon, EPL, București, 1965, p. 854.

Mai aproape de noi, Compagnon face următoarele observații: „Romantic a însemnat mai întâi nostalgic după țara și religia sa, după valorile tradiționale, după rustic și în contrast cu urbanul, după natură în contrast cu civilizația. Memoria și imaginația făceau din Vechiul Regim [la noi, din epocile voievodale] o vârstă de aur a armoniei pierdute și reabilitau Evul Mediu. […] Pentru generația anilor 1830, creștinismul și Revoluția se identifică, iar democrația va fi prelungirea lui”.

De asemenea, pentru a-i afla pe „clasicii antimodernului”, „firul care trebuie urmat [este] acela al renașterii romantice a creștinismului (s. n.)”, cf. Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, traducere din limba franceză de Irina Mavrodin și Adina Dinițoiu, prefață de Mircea Martin, Ed. Art, București, 2008, p. 151, 184-185, 188.

[2] Heinrich Heine, Opere alese, vol. III, Ed. Univers, București, 1973, p. 91.

Despre acesta, T. Gautier spune: „Heine […] este cel puțin egalul lui Uhland și Tieck atunci când povestește legendele catolice și cavalerești ale Evului Mediu. Heine scoate din minunatul corn al lui Achim von Arnim și Brentano o muzică ce face să tresară cerbii în adâncul pădurilor și coboară podul castelelor feudale. Când se aruncă pe calul său de luptă, atinge cu cizma fusta bogat brodată a castelanei plecate la vânătoare, și nimeni nu mânuiește sulița cu mai multă grație decât el”, cf. Théophile Gautier, Istoria romantismului, traducere de Mioara și Pan Izverna, prefață și tabel cronologic de Irina Mavrodin, vol. II, Ed. Allfa, București, 1998, p. 198.

Did you like this? Share it: