Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare [2018]
Iubiții mei[1],
Dacă Cuviosul [Ὁ Ὅσιος] este Sfântul Monah, cu voturile monahale depuse într-o Mănăstire, sau Sfântul Ascet care a trăit monahal în afara unei Mănăstiri, fără să fi depus voturile monahale, adică fără să fi fost Monah propriu-zis, în situația în care ne dorim să înțelegem ce este cuvioșia [ὁσιότης], adică starea interioară a celui Cuvios, dicționarele nu ne ajută deloc în acest demers. Pentru că ele ne oferă tot felul de sinonime, ca bunăcuviință, omenie, cucernicie, evlavie[2], dedicare profundă, consacrare, râvnă bisericească, ardoare[3], fidelitate, pietate[4], dar nu ne vorbesc de starea în sine. Căci cuvioșia e o stare în sine, e conținutul interior al vieții celui Cuvios și ea trebuie înțeleasă ca atare, fără legături de sinonimie.
În Gingrich Greek Lexicon, spre exemplu, ὁσιότης [cuvioșia] este explicată prin sintagma holiness of life [sfințenie a vieții][5]. Și, e adevărat faptul, cuvioșia este o formă a sfințeniei, o formă particulară, o formă de sine stătătoare, dar ea nu exprimă toată sfințenia Bisericii. Pentru că Biserica are și Sfinți Cuvioși, dar și Sfinți Mucenici, dar și Sfinți Ierarhi, dar și Sfinți nebuni pentru Hristos, dar și Sfinți Mireni. Și când vorbim de cuvioșie ca formă a sfințeniei, vorbim de o formă particulară, de sine stătătoare, a sfințeniei creștine.
Conform aceluiași dicționar grec-englez, cuvântul ὁσιότης [cuvioșie] e regăsibil în Lc. 1, 75 și Efes. 4, 24[6]. În Lc. 1, 74-75, BYZ, avem expresia: „a sluji Lui [λατρεύειν Αὐτῷ] în cuvioșie și [în] dreptate [ἐν ὁσιότητι καὶ δικαιοσύνῃ] înaintea Lui [ἐνώπιον Αὐτοῦ]”. Unde, în mod evident, cuvioșia și dreptatea sunt două stări interioare duhovnicești și, în același timp, două virtuți sfinte ale vieții creștine. Dar două stări interioare proprii slujirii lui Dumnezeu și trăirii înaintea Lui. Pentru că în cuvioșie și în dreptate trebuie să trăim înaintea lui Dumnezeu și astfel trebuie să-I slujim Lui.
Sfântul Pavlos, la Efes. 4, 24, BYZ, ne vorbește despre îmbrăcarea în omul cel nou [τὸν καινὸν ἄνθρωπον], despre îmbrăcarea noastră în virtuțile creștine. Dar această îmbrăcare duhovnicească nu este exterioară ființei noastre, ci interioară nouă. O îmbrăcare pe dinăuntru a noastră cu virtuțile sfințeniei. Căci el ne spune aici, că omul cel nou este „cel după Dumnezeu zidit [τὸν κατὰ Θεὸν κτισθέντα] în dreptate și [în] cuvioșia adevărului [ἐν δικαιοσύνῃ καὶ ὁσιότητι τῆς ἀληθείας]” [Ibidem].
Pentru că Dumnezeu ne zidește duhovnicește și ne face oameni noi prin împlinirea dreptății Sale, adică a tuturor poruncilor Sale, dar împlinirea voii Sale se face în cuvioșia adevărului. Pentru că starea de cuvioșie se leagă interior de tot adevărul lui Dumnezeu revelat Bisericii Sale. Cuvioșia e a adevărului, a adevărului lui Dumnezeu, pentru că adevărul Lui ne face să fim cuvioși înaintea Sa. Adevărul și dreptatea Lui sunt cele care ne fac Cuvioși, pentru că ne pun în starea de slujire a lui Dumnezeu și de continuă conștientizare a faptului că noi trăim înaintea Lui, înaintea ochilor Săi în mod continuu.
Și, iată, ceea ce nu au putut să ne spună dicționarele, ne-a spus Scriptura! Pentru că această stare interioară, cuvioșia, e viața de continuă slujire a lui Dumnezeu, de slujire a Lui în dreptate și în adevăr, și de continuă rămânere înaintea Lui. Dar slujire și rămânere înaintea Lui care se fac prin renunțarea la lume și prin trăirea în mod monahal.
De aceea, cuvioșia este însingurarea pentru Dumnezeu, alegerea Lui în locul întregii lumi, și trăirea înaintea Lui în dreptate și în adevăr, în sfințenia Lui. Fapt pentru care, cuvioșia este o stare interioară duhovnicească și un mod de a fi în același timp, pentru că e slujirea monahală a lui Dumnezeu în tot timpul, cu conștiința că El ne vede orice manifestare interioară a vieții noastre.
Și am început azi discuția despre viața cuvioasă, despre cuvioșie, pentru că în duminica de azi și în cea viitoare îi pomenim pe doi Sfinți ai lui Dumnezeu care au întrupat cuvioșia în mod plenar.
Căci duminica de azi e dedicată Sfântului Cuvios Ioannis Climacos [Ὁ Ὅσιος Ἰωάννης τῆς Κλίμακος], pomenit pe 30 martie[7], pe când duminica viitoare e dedicată Sfintei Cuvioase Maria Egiptia [Ἡ Ὁσία Μαρία ἡ Αἰγυπτία], pomenită pe 1 aprilie[8]. Iar dacă Sfântul Ioannis Scărarul a fost Monah propriu-zis, pentru că a depus voturile monahale și a trăit monahal, Sfânta Maria Egipteanca e Cuvioasă a lui Dumnezeu nu pentru că a fost o Monahie, ci pentru că a trăit monahal, în mod ascetic sau sihăstresc, și a ajuns să întrupeze viața monahală la modul copleșitor, călăuzită fiind de Dumnezeu. Căci Sfântul Ioannis a învățat monahismul, adică viața cuvioasă, de la Dumnezeu prin oameni, în Mănăstire, pe când Sfânta Maria a fost învățată de Dumnezeu Însuși trăirea vieții monahale. Așa cum i-a spus ea Sfântului Zosimas [Ζωσιμᾶς], cel pomenit pe 4 aprilie[9]: „n-am văzut alt om, de când am trecut Iordanisul, fără numai fața ta astăzi, nici fiară, nici altă ființă n-am văzut, iar carte niciodată nu am învățat, nici pe altul citind sau cântând nu am auzit, dar cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător învață pe om cunoștința”[10]. Pentru că atunci când omul dorește să fie cu Dumnezeu cu adevărat și nu are pe cineva care să îl îndrume în dorul lui pentru Dumnezeu, atunci Dumnezeu Însuși Se îngrijește de cei care Îl doresc pe El. Căci El, în mod direct sau prin Sfinții, Îngerii și oamenii Lui de pe pământ, din Biserica Sa sau prin orice om sau animal sau pasăre sau lucru sau carte sau eveniment, poate să ne vorbească în mod intim. El poate să ne vorbească și ne vorbește cu putere, și, câți auzim glasul Lui în mod tainic, ne schimbăm viețile noastre.
Pentru că la baza vieții cuvioase sau monahale sau la baza vieții cucernice sau mirenești stă întoarcerea noastră cu toată ființa la Dumnezeu. Pe fundamentul viu și de neclintit al convertirii interioare se zidește viața monahală sau mirenească a creștinilor. Care sunt două moduri de viețuire complementare și nu antagonice în Biserică.
Căci atât Mireanul, cât și Monahul, au un singur scop în viață: sfințirea lor și ajutarea tuturor să se mântuie. Calea pe care o aleg creștinii, adică fie viața de Mănăstire, fie viața de familie, fie celibatul, exclude cu totul viața pătimașă, viața la întâmplare, pentru că toate cele 3 moduri de viețuire creștină sunt eclesiale. Pentru că atât Mirenii căsătoriți, cât și cei necăsătoriți și Monahii sunt chemați la sfințenia lui Dumnezeu, la viața împreună cu El, iar toți trebuie să conlucreze în viața Bisericii.
Și mă întorc la Sfântul Ioannis Scărarul, căruia Biserica i-a dedicat această a 4-a duminică din Postul Mare! El s-a născut pe la anul 525 și a adormit în anul 600 d. Hr., potrivit Marelui Sinaxar grecesc[11], adică a trăit 75 de ani. Enciclopedia catolică vorbește despre anul 525 ca an aproximativ al nașterii sale, dar ne spune că a adormit pe 30 martie 605 sau 606[12]. În pagina în limba engleză din Wikipedia, dedicată persoanei sale, anii vieții sale sunt circa 579-martie 649[13]. În ultima ediție românească a Vieților Sfinților nu găsim vreo periodizare a Vieții Sfântului Ioannis Scărarul, ci doar faptul semnificativ că a ajuns Igumen al Muntelui Sina [Σινᾶ] după 40 de ani de viață monahală[14]. Și atunci l-a văzut în mod extatic pe Sfântul Profet Moisis cum slujea la trapeza Mănăstirii[15]. Pentru că era un om duhovnicesc plin de virtuți dumnezeiești și de sfințenie.
Și Sfântul Ioannis s-a născut într-o familie bogată și a fost un copil evlavios. Primește o educație scolastică, dar la 16 ani renunță la lume și trăiește sub ascultarea Părintelui Martirios în Muntele Sina. El a cunoscut și monahismul egiptean, dar a ales să trăiască în Muntele Sina[16] sau Sinai[17], așa cum îl cunoaștem noi în limba română. Aghiologul[18] său a fost Monahul Daniil Raitinos [Δανιὴλ ὁ Ραϊθηνός][19] sau din Mănăstirea Rait[20].
Iar acesta ne spune că Sfântul Ioannis a fost tuns în monahism la vârsta de 20 de ani de Părintele Martirios, adică după 4 ani de noviciat. Iar în ziua când a devenit Monah, Părintele Stratighios a profețit faptul că Ioannis are să fie o mare stea pentru întreaga lume[21]. După care Sfântul Atanasios Sinaitul a profețit și el faptul că Sfântul Ioannis va deveni Igumenul Muntelui Sina. Și Sfântul Ioannis Savaitul vede în Sfântul Ioannis Scărarul pe viitorul Igumen al Muntelui Sina.
După 19 ani de ucenicie față de Sfântul Cuvios Martirios, adormind acesta, Sfântul Ioannis se nevoiește în mod anahoretic circa 40 de ani de zile[22]. Mânca foarte puțin, vedea foarte rar alți oameni, avea darul lacrimilor, dormea puțin și priveghea și se ruga mult. Primul său ucenic s-a numit Moisis și Sfântul Ioannis Scărarul a făcut minuni din timpul vieții sale[23].
Însă, cu toată sfințenia vieții sale, s-au găsit unii care l-au considerat „un impostor” pe Sfântul Ioannis Scărarul. Fapt pentru care, timp de un an de zile, el nu a mai dat niciun cuvânt de învățătură cuiva. Până ce aceia, care îl vorbiseră de rău, l-au rugat să le vorbească iarăși oamenilor, lucru pe care el l-a făcut ca și mai înainte. A devenit Igumen fără voia lui și i-a lăsat mai apoi igumenatul fratelui său după trup, Părintelui Ghiorghios[24].
Însă noi Îl cunoaștem ca Scărarul după celebra sa carte teologică Scara Paradisului, publicată în PG 88[25], col. 631-1164. Deși, în același volum, între col. 1165-1210, avem a doua sa operă rămasă până la noi, Carte către Păstor.
Scara Paradisului are 30 de trepte și a fost scrisă pe la anul 600, la cererea Sfântului Ioannis, Starețul Mănăstirii Rait[26]. Carte către Păstor are 15 capete sau capitole și are sholii sau comentarii ca și prima.
Iar în predica mea de anul trecut am vorbit, în mare, despre conținutul Scării Paradisului[27].
Astăzi mă opresc la problema deosebirii gândurilor, a patimilor și a virtuților, pe care Sfântul Ioannis o dezbate în cuvântul sau în treapta a 26-a[28]. Unde el ne spune că puterea deosebirii gândurilor, pentru începătorii în viața duhovnicească, e capitală, pentru că înseamnă adevărata lor cunoaștere de sine, pentru cei avansați e simțire înțelegătoare, care deosebește binele de rău, iar, pentru cei desăvârșiți, ea este cunoașterea sălășluită în ei înșiși prin luminarea dumnezeiască[29]. Și această putere sau harismă dumnezeiască o au cei care sunt „curați cu inima și cu trupul și cu gura”[30], adică cei care sunt curați sufletește și trupește. Pentru că, ne spune în concluzie Sfântul Ioannis, dreapta socoteală sau înțelegere sau gândire a creștinului înseamnă „conștiință nepătată și simțire curată”[31]. Și nu putem trăi așa ceva, dacă nu ne spovedim și nu ne împărtășim în mod frecvent cu Dumnezeiasca Euharistie și dacă nu trăim o mare asceză, o mare înfrânare și o atenție atotcuprinzătoare la starea noastră interioară.
Pentru că, cel mai adesea, noi trebuie să judecăm asupra gândurilor noastre, asupra simțirilor noastre interioare, asupra faptelor noastre, asupra ideilor pe care le citim în cărțile teologice și în alte cărți. Și trebuie să decidem ce e bun și ce e rău pentru noi în materie de gânduri, de simțiri, de fapte, de învățături teologice. Dacă decidem bine, atunci trăim potrivit deciziilor bune pe care le-am luat. Dar dacă decidem rău, dacă numim o erezie sau un gând satanic sau o faptă rea drept „un lucru bun” pentru noi, acestea ne intoxică cu răutatea lor.
Vorbind despre războiul drăcesc care ne luptă pe noi, Sfântul Ioannis ne spune că el are 3 cauze: din lipsa noastră de grijă, din mândrie și din invidia demonilor[32]. Când nu ne îngrijim de viața noastră interioară, când ne îndulcim în mod rău cu păcatul sau când ne mândrim pentru lucrurile bune pe care le facem, demonii ne smeresc imediat, aruncându-ne în păcat. Iar când trăim evlavios și demonii nu ne mai suportă, atunci inventează vreun motiv ca să fim enervați sau batjocoriți de cineva. Și acestea sunt din invidia demonilor pe viața noastră duhovnicească.
Detaliile pe care le dă Sfântul Ioannis din lupta cu demonii le-a trăit el însuși. Și el știa că nu neputința[33] ne face să nu împlinim voia lui Dumnezeu, ci obișnuința noastră cu păcatul. De aceea, alfabetul[34] vieții duhovnicești e format de virtuțile creștine și acestea sunt: „ascultarea, postul, sacul pocăinței, cenușa, lacrimile, mărturisirea, tăcerea, smerenia, privegherea, bărbăția, frigul, osteneala, viețuirea în greutăți, defăimarea, zdrobirea, nepomenirea răului, iubirea de frați, blândețea, credința simplă neiscoditoare, negrija lumii, ura fără ură a părinților [trupești], nepătimirea, simplitatea împreunată cu nerăutatea, neprețuirea din partea altora”[35]. Și acestea sunt doar o parte dintre virtuțile creștinești despre care vorbește Sfântul Ioannis Scărarul. Iar pentru toate virtuțile el ne cere asceză. Pentru că, ne spune el, trebuie „să ne sârguim să învățăm cele dumnezeiești mai degrabă prin sudoare și prin osteneală”[36] personală. Căci astfel ne curățim de plăcere și de viclenie, care sunt „născătoarele tuturor patimilor”[37] din noi înșine.
Așadar, iubiții mei, cuvioșia conține în ea întreaga teologie a Bisericii trăită în ritm monahal! Cel care se nevoiește monahal, care se nevoiește în viața singuratică, trăiește într-un ritm propriu sfințenia lui Dumnezeu, având conștiința că fiecare se mântuie într-un mod aparte, într-un mod personal. De aceea, niciunul dintre noi nu putem forța lucrurile, nu putem să trăim stări duhovnicești mai înainte de vreme, adică mai înainte ca noi să creștem duhovnicește, cu harul lui Dumnezeu, și să ne întărim în simțirea și în vederea lui Dumnezeu.
Fiecare lucru duhovnicesc din viața noastră vine la timpul său. Problema noastră de zi cu zi nu constă însă „în așteptarea” darurilor duhovnicești de la Dumnezeu, ci în împlinirea voii lui Dumnezeu. Voia Lui e viața noastră zilnică. Și dacă Îl preferăm pe El, atunci toate vin la timpul lor. Căci El Se dăruie celor care Îl iubesc pe El și numai pe El Îl vor.
Să ne întărim duhovnicește pe mai departe! Praznicul Învierii Domnului e tot mai aproape de noi, pentru că Domnul nostru Iisus Hristos ne ajută pe noi să pășim spre marele Său praznic cu bucurie tainică, cu veselie dumnezeiască.
Să fim veseli în toată ființa noastră! Să fim veseli din marea Lui iubire cu care ne iubește pe noi! Căci noi suntem oamenii învierii, nu ai morții. Noi suntem oamenii Împărăției lui Dumnezeu, cei pe care El i-a scos din robia demonilor.
Pentru acest lucru noi suntem veseli. Noi trebuie să fim veseli oricând. Pentru că avem în noi arvuna mântuirii, cea prin care suntem fiii Lui cei duhovnicești, adică slava Sa, și ea este îmbrăcămintea noastră cea împărătească, îmbrăcămintea de fii ai Împăratului Celui veșnic. Amin!
[1] Predică începută la 16. 40, pe 14 martie 2018, în zi de miercuri. Afară e soare și sunt 18 grade.
[2] A se vedea: http://www.dex.ro/cuvioșie.
[3] Idem: http://www.dictionary.com/browse/devotion?s=t.
[4] Idem: http://archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=devotio.
[5] Gingrich Greek Lexicon, p. 141, cf. BW 10, 4673.
[6] Ibidem.
[7] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx.
[8] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2509/sxsaintinfo.aspx.
[9] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2545/sxsaintinfo.aspx.
[10] A se vedea: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsapr/04-01-cv_maria_egipteanca.html.
[11] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx.
[12] Cf. http://www.newadvent.org/cathen/08457a.htm.
[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_Climacus.
[14] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html.
[15] Ibidem.
[16] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx.
[17] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Muntele_Sinai.
[18] Cel care i-a scris Viața.
[19] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2494/sxsaintinfo.aspx și http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html.
[20] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Τορ.
[21] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsmar/03-30-cv_ioan_scararul.html.
[22] Ibidem. [23] Ibidem. [24] Ibidem.
[25] A se vedea: https://books.google.ro/books?id=jh1BAQAAIAAJ&printsec=frontcover&hl=ro&source=gbs_ge_summary_r&cad=0#v=onepage&q&f=false.
[26] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/The_Ladder_of_Divine_Ascent.
[27] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/24/predica-la-duminica-a-4-a-din-postul-mare-2017/.
[28] Filocalia 9, ed. Părintelui Dumitru Stăniloae, 1980, p. 317.
[29] Ibidem. [30] Ibidem. [31] Ibidem. [32] Idem, p. 318. [33] Idem, p. 320. [34] Idem, p. 321. [35] Idem, p. 321-322. [36] Idem, p. 327. [37] Idem, p. 329.