Viețile Sfinților (vol. I)

Pagina sursă

PDF – EPUB – Kindle – Torrent

*

Cuprins

1. Viața Sfântului Prunc Rumwold de Buckingham, Mărturisitorul († 662) (3 noiembrie) [5-51]

2. Viața Sfântului Sfințit Mucenic Pangratios, Episcopul Tavromeniei [sec. I d. Hr.] (9 iulie) [52-111]

3. Viața Sfântului Grigorios Teologul, Arhiepiscopul Constantinupoleosului  (25 ianuarie) [112-437]

*

Sfântul Rumwold a vorbit în mod minunat încă de la nașterea sa, el mărturisind dreapta credință a Bisericii și cerând să fie botezat și împărtășit. El, cel abia născut, a predicat despre Înțelepciune și despre Prea Sfânta Treime, Dumnezeul mântuirii noastre, și-a profețit propria sa moarte și a dat instrucțiuni cu privire la locul unde trebuie să se odihnească sfântul său trup (p. 9).

„Ascultați cu toții, vă rog, cei care stați aici, cuvintele pe care eu le vorbesc în urechile voastre! […] Căci aceasta este acea Înțelepciune în care Dumnezeu a întemeiat pământul și a statornicit cerurile, Care singură înconjoară înconjurarea cerurilor și în valurile mării Se plimbă peste cei mândri și înalți, călcând gâturile [lor prin] puterea Sa” (p. 14).

Astfel, Dumnezeu în[tru] Înțelepciune a făcut toate. Și când cel plăsmuit [de Dumnezeu] a căzut, în Înțelepciune a fost răscumpărat. Înțelepciune a Tatălui, Care este Fiul. Căci Tatăl este în Fiul și Fiul în Tatăl, și Duhul Sfânt, prin Care sunt renăscuți toți cei credincioși, este în Amândoi. Și din acestea se înțelege fără dubii faptul că Dumnezeu este și Tatăl și Fiul și Sfântul Duh. Dar, deși e diferită persoana Tatălui de a Fiului și de a Sfântului Duh, [totuși] una este ființa [Lor], aceeași este egalitatea [dintre Ele], una este măreția și puterea [Lor], una este veșnicia și desăvârșirea [Lor], cinstea și lauda [Lor]. Slava [Lor] este una și la fel și Împărăția și bucuria, una este imensitatea, cât și slava și nemurirea [Lor] (p. 16).

Thomas Westall, în 1525, a dat mărturie despre faptul că exista un altar închinat Sfântului Rumwold în Biserica parohială de la King’s Sutton, care avea hramul Sfinții Apostoli Petros și Pavlos (p. 21).

„Cerând Botezul în apa cea vie, cu valurile cuvintelor harului n-ai fi putut vorbi, dacă nu ți-ar fi fost dat ție de la Dumnezeu. Căci ai arătat nouă viața în Duhul [Sfânt], pentru că ai trăi în trup, dar mai presus de lume. [De aceea, Sfinte] Rumwold, îmbrăcându-te în trupul pruncului, ai arătat deșarte închipuirile noastre [cele lumești]” (p. 34).

În Viața sa [a Sfântului Pangratios] găsim și următoarele cuvinte de învățătură ale Sfântului Apostol Petros: „Fiule Iosif, poartă chipul Domnului nostru Iisus Hristos  și imprimă-l pe el în Pirgisio, ca să vadă poporul chipul pe care l-a luat Fiul lui Dumnezeu, ca văzându-l mai mult să creadă, ca să privească forma chipului și să le fie reamintite lor  cele care prin noi le-au fost vestite!”. Căci Sfânta Icoană a Domnului e conformă cu propovăduirea apostolică, pentru că ea este o picturalizare a persoanei Domnului, așa după cum au propovăduit-o Dumnezeieștii Apostoli (p. 57).

Sfintele Moaște ale Sfântului Sfințit Mucenic Pangratios sunt acum la Roma, având această inscripție la altarul său: „Die XI Aprilis MDCXXVI, consecratum fuit hoc altare in honorem S. Pancratii Martyris, in quo pariter inclusum est corpus S. Pancratii Episcopi et Martyris [(În) ziua de 11 aprilie 1626 a fost sfințit acest altar în cinstea Sfântului Mucenic Pancratius, în care, deopotrivă, se păstrează (și) trupul Sfântului Episcop și Mucenic Pancratius]” (p. 59).

„Din piatra cea vârtoasă adăpându-te Petru și umplându-te, te-a trimis pe tine ca pe un alt râu să adapi sufletele și să usuci gârlele necredinței cu curgerile dumnezeieștilor propovăduiri, cugetătorule de Dumnezeu” (p. 66).

Sfântul avea în mână „Cinstita Cruce cu Icoana Domnului Hristos, iar Tațian [Diaconul], Icoana Apostolului Petru” (p. 93).

Iar unii dintre calabrezii creștinați au mărturisit că în timpul luptei vedeau „trei sori pe zidurile cetății, strălucind mai mult decât soarele zilei” și atunci se omorau unii pe alții. Iar sorii aceia erau Sfânta Cruce și cele două Sfinte Icoane (p. 94).

Încă din copilărie, Sfântul Grigorios [Teologul] făgăduiește să trăiască în curăție și feciorie. Cu ajutorul tatălui său, Sfântul Grigorios studiază în Nazianzos, în Chesaria Cappadociei, în Chesaria Palestinei, în Antiohia, Alexandria și Atena (p. 114).

În primăvara anului 379, puținii ortodocși din Constantinopol îl cheamă pentru a lupta pentru credința ortodoxă, pentru că orașul imperial era plin de arieni. Când Sfântul ajunge în capitala imperiului nu găsește nici măcar un paraclis ortodox și a început a liturghisi și a propovădui într-o casă, pe care el însuși a transformat-o în Biserică și a numit-o Sfânta Anastasia, adică Învierea Ortodoxiei (p. 117).

În 431, la Sinodul al III-lea Ecumenic de la Efesos, Sfântul Grigorios e citat ca o mare autoritate teologică, pe când în 451, la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon, Sfântul Grigorios este numit „Grigorios Teologul” și devine „cel mai frecvent publicat scriitor din tradiția manuscriptică bizantină”. Pentru Părintele John Anthony McGuckin, Sfântul Grigorios Teologul este „cel mai mare stilist al epocii patristice”. Însă „epoca patristică” nu s-a încheiat vreodată în Biserică, ci ea este un continuum de la Apostoli și până la a doua venire a Domnului (p. 124).

Pentru Sfântul Grigorios, Preoția Bisericii este „arta artelor și știința științelor”. Căci medicina se ocupă cu trupul, pe când Preoția se ocupă cu sufletul omului (p. 271).

În slujirea preoțească, Dumnezeiescul Grigorios ne spune că trebuie să mergem pe calea împărătească, ferindu-ne de extreme. Totodată el accentuează amănuntul că predicarea nu e pentru oricine. Pentru că cel ce predică trebuie să știe toată învățătura de credință a Bisericii (p. 272).

Pentru Sfântul Grigorios, predica triadologică ar trebuie să dureze mai mult decât viața sa și pentru ca să o gândești ai nevoie de Duhul Sfânt. Adică de luminare dumnezeiască. Căci teologul trebuie să fie curat pentru ca să se atingă de Cel curat. Dar și credincioșii, care ascultă predica lui triadologică trebuie să fie curați, pentru ca să o poată înțelege (p. 273).

În cap. al 40-lea al predicii sale, Sfântul Grigorios vorbește despre încăpățânarea celor care au evlavie, dar nu și cunoaștere. Ei nu vor primi ceea ce îi depășește teologic. Pe când, în cap. al 42-lea, el vorbește despre cei care se îndoiesc de învățăturile Bisericii, după ce audiază mai mulți predicatori ortodocși, în loc să sintetizeze, să verifice și să își asume cele auzite (Ibidem).

În ceea ce privește citirea Sfintei Scripturi, el ne spune că ea trebuie să se facă prin trecerea de la litera la duhul ei. Și el laudă obiceiul evreilor de a nu lăsa, la orice vârstă, pe cineva să citească orice carte a Scripturii, ci îl pune să citească cărțile pe care el le poate înțelege. Însă când vorbește despre situația celor credincioși din vremea lui, Sfântul Grigorios Teologul ne prezintă o situație dramatică, asemănătoare celei de azi: „la noi atât de mult s-au amestecat lucrurile și stăm atât de prost [în acest domeniu al citirii Scripturii], că, dacă am învățat două sau trei cuvinte de-ale credinței, iar pe acestea din auzite, nu din citite, sau dacă cunoaștem puțin Psaltirea lui David…îndată ne credem înțelepți, ne credem dascăli, ne credem sublimi în lucrurile dumnezeiești”. Lipsa citirii și a studiului teologic aprofundat pare a fi o boală de veacuri a creștinilor ortodocși. Pentru că ne place să ne credem „ortodocși”, dar fără a ști credința noastră și fără a ne sfinți viața potrivit credinței ortodoxe (p. 274).

Sfântul Grigorios conchide că regula de bază a slujirii pastorale e aceea de a căuta mai întâi de toate folosul duhovnicesc al păstoriților tăi. De aceea, privind astfel lucrurile, Preoția este grea pentru cei care au inima simțitoare și înțelegătoare (p. 275).

Întreaga lume este marele și slăvitul semn al lui Dumnezeu, prin care Dumnezeu este vestit în tăcere. […] Lumea creată de Dumnezeu e armonioasă și frumoasă. Dar când Dumnezeu tulbură această armonie prin îngrozirea și pedepsirea păcătoșilor, prin valurile mării și cutremure, prin furtuni și eclipse de soare, prin prelungirea unui anotimp sau prin incendii, atunci pământul se umple de zarvă și de frică (p. 286).

Sfântul Grigorios consideră predica la Înmormântare o vindecare a celor îndurerați, pentru că a fi împreună cu cei îndurerați este un medicament pentru ei. Iar viața noastră, fiind atât de repede trecătoare, este ca un vis fără consistență (p. 288).

Sfântul Grigorios ne cheamă pe toți să ne deschidem inimile către cei săraci și către toți cei care au fost victimele a diverse dezastre. Și trebuie să ne ajutăm unii pe alții, pentru că noi una suntem în Hristos și El e capul nostru. Astfel urmăm legii lui Dumnezeu, Celui care plouă și peste cei Drepți și peste cei păcătoși. Omul a fost creat liber și stăpân pe sine, spune Sfântul Grigorios în XIV, 25. Iar în XIV, 26, el spune că a existat o egalitate primă a tuturor oamenilor și după aceea au apărut împărțirile ulterioare. Dar dacă suntem sănătoși și bogați trebuie să îi ajutăm pe cei săraci și bolnavi și prin aceasta ne arătăm recunoștința noastră față de Dumnezeu. Căci omul are în comun cu Dumnezeu faptul de a face bine (p. 296).

Pentru Sfântul Grigorios Teologul cele rele trăite de noi nu sunt o pedeapsă pentru ceea ce facem în viața de aici, după cum nici odihna nu e din cauza evlaviei noastre. Se întâmplă ca cei răi să fie pedepsiți pentru păcatele lor, iar cei buni să fie răsplătiți pentru faptele lor bune. Dar aceasta numai pentru a descuraja păcatul în viața aceasta. Însă numai în veșnicie avem adevărata răsplată a virtuții și adevărata pedeapsă pentru păcat (p. 296-297).

Cum au crezut în Hristos cei de dinainte de Hristos? Prin aceea că Dumnezeu Cuvântul li S-a descoperit celor curați la minte. De aceea nu trebuie să îi cinstim mai puțin pe Sfinții de dinainte de întruparea lui Hristos decât pe Sfinții de după întruparea Lui, pentru că tot Hristos Dumnezeu a fost Cel care i-a luminat și desăvârșit și pe unii și pe alții (p. 298).

Predica a 19-a a Sfântului Grigorios Teologul este editată în PG 35, col. 1043-1064, și în aceasta el vorbește despre predicile sale și despre tributul cerut de Iulianos. Și el spune că sunt unii care învață cele ale Duhului fără Duhul și ei au predici sfătoase și pline de avântul sufletului. Pe când el îi învață pe oameni să tindă spre toată isihia arhetipului tăcerii, adică spre Dumnezeu (p. 307).

Tot în cap. al 12-lea al predicii de față, care e finalul Predicii a 20-a, Sfântul Grigorios ne spune că Împărăția cerurilor înseamnă a ajunge la cea mai mare curăție și desăvârșire. Dar, în același timp, că cel mai desăvârșit dintre lucruri e cunoașterea lui Dumnezeu. Însă curăția și desăvârșirea noi trebuie să le trăim pe pământ, aici, în viața de acum, ne spune Sfântul Grigorios Teologul, Părintele nostru, pe când de cunoașterea lui Dumnezeu vom avea parte în veșnicie, pe măsura noastră (p. 311).

Dumnezeu, pentru întreaga umanitate, este Cel mai dorit dintre toate, pentru că în El aflăm toată odihna vederii celei dumnezeiești (p. 312).

Iar dacă noi, cei de azi, vrem să urmăm marilor Sfinți Teologi ai Bisericii, acest lucru trebuie să facem: să predicăm continuu cu viața și cu scrisul și cu cuvântul nostru, dar ca unii care ne asumăm și credem întreaga credință și Tradiție a Bisericii și nu preferențial. Pentru că numai o teologie integral ortodoxă va mântui lumea și nu o teologie care, necunoscând cu totul mărturisirea de credință a Bisericii, amestecă adevărul cu minciuni (p. 315).

În XXI, 28, Sfântul Grigorios ne spune că Sfântul Atanasios cel Mare, când s-a întors din exil, a fost lăudat de egipteni mai mult decât l-au lăudat pe Sfântul Constantinus cel Mare, care era Împărat. Și l-au lăudat pentru credința și mărturisirea lui. Pentru că au văzut tăria credinței lui în Hristos. Căci Sfântul Atanasios a fost primul și singurul care a mărturisit că cele trei persoane dumnezeiești au o singură dumnezeire și ființă. De aceea, mărturisirea lui de credință e socotită de Sfântul Grigorios un dar împărătesc sublim. Pentru că mărturia Sfântului Atanasios a fost una reprezentativă pentru întreaga Biserică, atât pentru Apus cât și pentru Răsărit (p. 316).

Noi știm și învățăm și ne închinăm „unimii în Treime și Treimii în unime”, a Cărei împărțire după persoane și unire după fire e paradoxală. Căci dumnezeirea e nepătimitoare (p. 321).

Sfântul Grigorios consideră că filosof e omul sfânt, cel care e om ceresc și nepătimitor în viața de acum. Adică cel care iubește înțelepciunea cu adevărat, pentru că și-o însușește în mod ontologic și nu doar mental (p. 322).

„Lucrul bun nu [este] bun, când nu se face bine” (p. 324).

Discuția trinitară e văzută de Sfântul Grigorios ca o urcare în munte, pentru a intra în norul slavei lui Dumnezeu. Dar intrând în norul slavei Sale, noi nu vedem preacurata ființă a Treimii. Ci noi, în extaz, vedem doar măreția Sa sau, după cum spunea Dumnezeiescul David Profetul, marea-cuviință a Sa. Adică slava Lui cea dumnezeiască. De aceea, e lucru greu să vorbești despre Dumnezeu, dar este cu neputință a spune cine este El. Însă Dumnezeu este Făcătorul întregii existențe și El Își are existența în Sine Însuși, pentru că nu a primit-o din afara Sa. Dumnezeu este netrupesc și pe El nu ni-L putem imagina. Căci ce este Dumnezeu după ființa Lui niciun om nu a aflat vreodată și nici nu va putea să afle. Iar ceea ce noi putem să vedem acum e doar o mică strălucire a slavei Sale. Și, ca atare, noi cunoaștem teologie pe măsura vederilor și a luminărilor noastre dumnezeiești. Tocmai de aceea Sfântul Grigorios, Părintele nostru, și-a început predicile sale teologice cu nevoia de a ne curăți de patimi, pentru că numai aceasta ne face văzători de Dumnezeu (p. 325).

Noi cinstim monarhia în cadrul Treimii. Iar monarhia în Treime nu presupune singularitatea unei persoane, ci deoființimea persoanelor dumnezeiești. […] În XXIX, 3 Sfântul Grigorios răspunde la întrebarea când a avut loc nașterea Fiului din Tatăl și purcederea Duhului Sfânt din Tatăl: nu în timp, ci mai presus de timp și de cuvânt. Iar persoanele dumnezeiești sunt împreună-fără-de-început și împreună-veșnice. Ceea ce înseamnă că niciodată Dumnezeu nu a fost altceva decât Treime, deși Tatăl Îl naște pe Fiul și Îl purcede pe Duhul Sfânt. Însă, precizează Părintele nostru, Fiul și Duhul au drept început/ principiu pe Tatăl, pentru că Fiul și Duhul nu sunt fără de început după cauza Lor, care e Tatăl (p. 326-327).

În XXIX, 16, Dumnezeiescul nostru Teolog ne spune că Tatăl nu e nume nici de ființă  și nici de energie/ lucrare, ci de relație, care ne arată cum este Tatăl către Fiul și Fiul către Tatăl. Pentru că numele de Tatăl arată faptul că Născătorul și Cel născut, Tatăl și Fiul, sunt deofire. De aceea, pentru noi, Fiul este Dumnezeu adevărat și deocinstire cu Tatăl. Pentru că nu este inferior Tatălui, ci egal cu Tatăl. Iar când Fiul S-a întrupat și S-a făcut om, a făcut aceasta pentru ca fiecare dintre noi să se facă Dumnezeu, pe cât S-a făcut El om. Pentru ca fiecare dintre noi, prin slava Lui, să se îndumnezeiască. Căci El s-a făcut Mistagog al celor viitoare pentru noi, adică Cel care ne-a arătat nouă slava Lui cea veșnică (p. 327-328).

Duhul Sfânt purcede din Tatăl, dar noi nu știm ce înseamnă purcederea Lui din Tatăl. Însă Duhul Sfânt este Dumnezeu și este deoființă cu Tatăl și cu Fiul. De aceea, când noi privim către Dumnezeire și către cauza primă și către monarhie, atunci vedem unimea Treimii. Dar când privim către Cele în care este dumnezeirea, atunci ne închinăm celor trei persoane ale dumnezeirii (p. 329-330).

În XXXI, 21 Sfântul Grigorios spune că Sfântul Duh e pomenit în Sfânta Scriptură și că El a fost cunoscut și în vechime, după cum e cunoscut și de cei de acum, din Biserică. Pentru că în Vechiul Testament a fost predicat în mod clar Tatăl, pe când Fiul într-un mod mai întunecat. Pentru ca apoi, în Noul Testament, să fie revelat Fiul, pe când dumnezeirea Sfântului Duh să fie arătată în mod tainic. Însă, în viața Bisericii, s-a încetățenit în noi Duhul Sfânt, arătându-ne mult mai clar prezența Sa (p. 330).

Iar dacă în cap. al 21-lea al predicii de față, Sfântul Grigorios a spus că Sfântul Duh e pomenit în Scriptură, că pnevmatologia e scripturală, în XXXI, 29, el arată ce spune Scriptura că a făcut Duhul Sfânt. Astfel, Sfântul Duh a fost înaintemergător al nașterii lui Hristos, după care, la Botezul Lui, Duhul Sfânt L-a mărturisit pe Hristos. Când e ispitit Hristos, Duhul Îl duce în pustiu [Lc. 4, 1]. Când face Hristos minuni, Duhul Îl însoțește. Când Hristos Se înalță la cer, Duhul Îi este urmaș. După care el vorbește despre numirile scripturale ale Duhului Sfânt. Căci Duhul Sfânt este „Duhul lui Dumnezeu, Duhul lui Hristos, mintea lui Hristos, Duhul Domnului, Însuși Domnul, Duhul înfierii, al adevărului, al libertății. [El este] Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, al sfatului, al tăriei, al cunoașterii, al evlaviei, al fricii de Dumnezeu”. Duhul Sfânt e Făcătorul a toate și le umple pe toate cu ființa Lui. El le ține pe toate, umplând lumea după ființa Lui, dar e neîncăput în lume după puterea Sa (p. 330-331).

Cei care se pornesc repede spre ceartă, atunci când e vorba despre discuții teologice, sunt cei înflăcărați, dar care nu au și rațiune și cunoaștere, și a căror credință navighează fără cârmaci. Pentru că râvna pentru cele duhovnicești trebuie să fie însoțită de o cunoaștere profundă a teologiei și a vieții Bisericii și de puterea de a discerne mereu între ce e bine și ce e rău (p. 333).

În XXXIII, 9, Sfântul Grigorios se caracterizează pe sine drept un om de modă veche și un filosof, care consideră că cerul este comun tuturor. Pentru că noi avem în comun întreaga creație a lui Dumnezeu, dar și credința Bisericii (p. 335).

În capitolul al 10-lea al predicii sale, el le răspunde celor care l-au făcut țăran, și le spune că Sfinții David și Amos, Profeții Domnului, au fost păstori. Și Sfântul Moisis a fost păstor, și Sfântul Elisseos se îmbrăca în piele de oaie, după cum și Sfântul Ioannis Botezătorul s-a îmbrăcat ascetic. De aceea, Dumnezeu Însuși, subliniază Sfântul Grigorios, este apărătorul rusticității sale. Și pentru aceasta el vrea să fie pus împreună cu Bitleemul, pentru ca să fie disprețuit împreună cu staulul în care S-a născut Domnul (Ibidem).

Dumnezeu consistă în Trei foarte mari: în Cauză, Făcător și Desăvârșitor, adică în Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, care nu Se separă unul de altul și prin asta să împartă firea Lor comună, dar nici nu se contractă, pentru a Se transforma într-o singură persoană (p. 336).

Predica a 38-a e publicată în PG 36, col. 311-334. Și ea a fost rostită în ziua de 25 decembrie 380, începutul ei fiind transformat în cântare liturgică: „Hristos Se naște, slăviți-L! Hristos din ceruri, întâmpinați-L! Hristos pe pământ, înălțați-vă! Cântați Domnului tot pământul!” (p. 340).

În XXXVIII, 9, el vorbește despre crearea de către Dumnezeu, din bunătate, a Puterilor cerești. Căci Tatăl a gândit Puterile îngerești și cerești, și gândirea Lui a devenit lucrare, pentru că a împlinit-o împreună în Cuvântul și a desăvârșit-o în Duhul (p. 341).

La sfârșitul lui XXXIX, 8, Sfântul Grigorios ne spune că acolo unde există curățire, există și iluminare, iar acolo unde există iluminare, s-a împlinit dorul după cele mai mari lucruri ale lui Dumnezeu. Căci acolo unde există iluminare, adică vederea lui Dumnezeu, dorul nostru de Dumnezeu se împlinește în vederea slavei Lui. Pentru ca în XXXIX, 12, el să mărturisească faptul că există un singur Tată din Care sunt toate, și un singur Domn Iisus Hristos prin Care sunt toate și un singur Duh Sfânt în Care sunt toate cele create (p. 343).

Și Duhul Sfânt S-a arătat în limbi la Cincizecime, datorită relației Sale intime cu Cuvântul. Și limbile au fost de foc, datorită puterii Sale curățitoare sau din cauza firii Sale. Căci Dumnezeul nostru e Foc, e Foc arzător. Și limbile de foc ale Duhului au fost despărțite, au fost pentru fiecare în parte, pentru că harismele sunt diverse (p. 349).

Nimic nu are o mai mare cuviință în fața lui Dumnezeu precum cuvântul curat și precum sufletul desăvârșit în toate dogmele adevărului. Cuvinte din care înțelegem marele crez al Sfântului Grigorios: predica curată, deplin ortodoxă, o poate rosti doar cel care e desăvârșit în dogmele adevărului. Doar cel care mărturisește adevărul integral al Bisericii. (p. 350).

Sfântul Grigorios Patriarhul mărturisește că el se închină Treimii, Care este fără de început. Căci Tatăl este fără de început și Fiul este Începutul și Duhul Sfânt este cu Începutul (p. 351).

În XLII, 26, Sfântul Grigorios își ia rămas bun de la Anastasia lui, de la Biserica pe care a zidit-o…și mi-e mi-au dat lacrimile. Pentru că nu învățăm nimic din marile drame ale oamenilor Sfinți. Nu învățăm nimic din durerile lor sfinte pentru a zidi Biserica lui Hristos. Ci față de ei avem o insensibilitate enormă, inuman de mare, demonică, dar suntem sensibili față de oameni care ne provoacă sentimente mici, pe înțelesul nostru (p. 352).

În XLIII, 11, Sfântul Grigorios laudă educația, considerând-o bunul principal al nostru. Dar nu laudă numai educația creștină, ci și pe cea din afară, păgână, pe care mulți creștini, subliniază Sfântul Grigorios, o disprețuiesc, după cum fac și azi. Însă Sfântul Grigorios ne spune: „cum nu trebuie să disprețuim cerul, pământul, aerul și toate celelalte lucruri, pentru că unii le-au înțeles rău, adorând făpturile lui Dumnezeu, în loc de a-L adora pe Dumnezeu Însuși, tot așa trebuie să cultivăm cele ce ne sunt de folos pentru viață și pentru desfătarea sufletului și să fugim numai de cele primejdioase pentru mântuire, nepunând creatura mai presus de Creator”. Căci Sfântul Grigorios avea, ca și Sfântul Vasilios, o perspectivă pozitivă asupra cunoașterii, asupra culturii, considerând că noi trebuie să luăm ceea ce e bun, folositor și mântuitor din întreaga cultură și cunoaștere a lumii. El nu pleda pentru ghetoizarea creștinilor, pentru cantonarea lor numai în cunoașterea teologică, ci își dorea niște creștini lucizi, realiști, cunoscători ai lumii lor, apți să dialogheze cu toți, creștini sau necreștini, și care să fie oameni ai sintezelor personale și creatoare. Cu atât mai mult noi, cei de azi, trebuie să fim în stare să înțelegem și să dialogăm cu lumea noastră în mod coerent și realist. Iar pentru noi, multiplele specializări trebuie să fie un mod de-a fi și nu o excepție (p. 355-356).

Primul poem moral al Sfântului Grigorios Teologul (poemele morale încep în PG 37, col. 521-522) este o laudă adusă fecioriei. Pentru că „prima fecioară este curata Treime”. […] Marea laudă adusă fecioriei are 733 de versuri…(p. 419).

Adevărata noblețe, pentru Sfântul Grigorios, este imitarea lui Dumnezeu (p. 420).

Iadul are izvoare de foc nestins și acolo e viermele care te mănâncă în mod veșnic. Pentru că cea care ne acuză pe noi e propria noastră conștiință (Ibidem).

Mintea este ochiul interior al omului și lucrarea minții este gândirea și exprimarea. Rațiunea cercetează conceptele minții și le expune prin intermediul glasului nostru. Simțurile noastre sunt receptaculul celor din afară. Memoria reține impresiile minții, pe când uitarea este o pierdere a memoriei (p. 422).

Pentru Sfântul Grigorios, Împărăția lui Dumnezeu este vederea lui Dumnezeu (p. 424).