Geneza creștină în opera lui Eminescu (3). Bulgări fluizi de lumină
În 2012, scriam un articol intitulat „Țărână de ape”[1], în care încercam să explic semnificațiile unor metafore eminesciene neobișnuite: „brazde de văpaie” (Scrisoarea IV) și „prispa cea de brazde” (Dorința), asociindu-le și cu alte imagini poetice la fel de tulburătoare din opera poetului.
Scriam atunci:
„izvoarele, [în poemul Călin (file din poveste),] „Ele sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.
Bulgării fluizi descind, credem, din brazdele despre care am vorbit. Sau, dacă nu, cel puțin este interesantă înrudirea de semnificație.
De data aceasta ne intrigă amestecarea pământului cu apa, această metamorfoză a țărânii – aș putea zice – în element fluid (am putea specula și o tendință spre volatil).
Undeva există o dorință de fluență…a materiei. De a anula frica de ceea ce este grosier, opac, netranslucid și de a căpăta o mobilitate superioară a simțurilor, a percepțiilor. Pe scurt, un dor de fluidizare a ființei…de eliberare de greutatea materiei și a trupului”[2].
Remarcam atunci că, în forma ei primară, la pașoptiști apare imaginea poetică a brazdelor marine. Nu e o metaforă originală, ci e preluată dintr-un poem de Lamartine, tradus de Heliade, după cum am sesizat altădată:
„Sursa este probabil traducerea făcută de Heliade unui poem de Lamartine: Norul cel lucios și roșu, ce ni-l face nevăzut [soarele],/ Păstrează-n brazde de aur urma p-unde a trecut (Rugăciunea de seară) – Le nuage éclatant qui le cache à nos yeux/ Conserve en sillons d’or sa trace dans les cieux (La prière).
La Bolintineanu ia amploare această imagine poetică: Coroana lunei răsfrântă peste mare/ Formează o brazdă de-aur ce scânteie… (Neapol); Luna palidă şi plină/ Se răsfrânge pe canal,/ Trage-o brazdă de lumină/ Ce-ncunună albul val (Rialto); Peste unda aurită/ Ce adoarme cu murmur,/ Peste brazda înflorită/ În câmpia de azur… (Sandalul); Răsai, bălaie lună, pe cerul tău cel pur,/ Lumină calea noastră pe brazdele d-azur! (Conrad).
Într-un poem al lui Alecsandri, un vapor taie-o brazdă lungă pe-al mării plai senin, / Și luna, vas de aur, plutește-n ceruri lin (Pe coastele Calabriei).
Eminescu va fi mult mai eigmatic, transcriind (în Scrisoarea IV) într-un cosmos al tăcerii o geometrie sonoră, de linii şi cercuri, pe care o fac aripile lebedelor: Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii,/ Domnitoare peste ape, oaspeţi liniştei acestei,/ Cu aripele întinse se mai scutură şi-o taie,/ Când în cercuri tremurând, când în brazde de văpaie.
Sau, în Dorinţa, mai zice Eminescu: Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde [a izvorului]/ Crengi plecate o ascund.
Tehnica aceasta, după cum am enunțat deja, face pare din tradiția literară, prin care o sintagmă sau o imagine simbolică e transmisă și amplificată de la scriitor la scriitor și de la un veac la altul”[3].
Dacă analizăm cu atenție imaginile poetice din lirica poșoptiștilor, de la Bolintineanu mai precis (fiindcă el este cel care a preluat și a dezvoltat cu har această imagine), observăm că, de la epitetul cromatic-metalic, din sintagma care nu face decât să-l traducă pe Lamartine, brazdă de-aur, se ajunge la metafore poetice din ce în ce mai diafane: brazdă de lumină, brazda înflorită, brazdele d-azur.
Bolintineanu e cel care deschide perspectiva pur descriptivă (și destul de puțin inspirată) a imaginii poetice inițiale către orizonturi inefabile, în dorința lui deopotrivă de a dărui fluență materiei solide, cât și stabilitate elementului fluid al apelor. În ambele situații, cele două materii capătă (sau recapătă) proprietăți paradisiace: pământul e mlădiat de transparența apelor, iar apa își pierde caracterul nestatornic.
De departe însă, cea mai fericită metaforă a lui Bolintineanu rămâne: „tărâmele lichide”.
Să ajungem însă la Eminescu. Ce a adăugat Eminescu viziunii înaintașului său pașoptist?
Avem, în primul rând, „prispa cea de brazde” (Dorința: „Vino-n codru la izvorul/ Care tremură pe prund,/ Unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund”), „brazde de văpaie” și „cărare de văpaie” (Scrisoarea IV: „Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii/ Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei,/ Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie,/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie”; „Luna…luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie/ Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie,/ Ce pe-o repede-nmiire de mici unde o așterne”).
Dar și: „bulgări de lumină” (Crăiasa din povești: „Lângă lac, pe care norii/ Au urzit o umbră fină,/ Ruptă de mișcări de valuri/ Ca de bulgări de lumină”) și „bulgări fluizi” (Călin (file din poveste): „Ele [izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”).
Remarcăm, mai întâi de toate, faptul că, în mod evident, Eminescu a sesizat cu mare acuratețe tendința de inefabilizare a predecesorului său.
Dacă facem abstracție de contextele poetice și contemplăm metaforele în sine, o certă evoluție sau amplificare a semnificațiilor descoperim în formulările poetice eclatant antinomice: „prispa cea de brazde” și „bulgări de lumină” sau „bulgări fluizi”. Toate pot fi definite ca imagini vizuale, dar sunt mai mult decât derutante, la o primă tentativă de vizualizare.
Și aceasta se întâmplă pentru că numai în aparență sunt imagini vizuale. Poetul nu ne invită la vizualizare sau la încercarea de a picta în minte un tablou, așa cum ne sugerează comentariile pe care le-am citit. Așa-zisele imagini vizuale reprezintă un nivel de înțelegere sau interpretare a textului elementar.
Remarcam anterior[4] că „prispa cea de brazde” implică interpretarea veche-bisericească a cosmosului ca o casă. Această casă cosmică are o prispă unduitoare de lumină. Are, cu alte cuvinte, o antecameră sau un pridvor de lumină, un vestibul format din undele de lumină ale înțelegerilor dumnezeiești, ale rațiunilor superioare materialității opace, care inefabilizează materia și o fac să fie străbătută de lumina minții. Cu altă ocazie am sesizat și semnificațiile deosebite ale versurilor: „ape sclipesc ca şi oglinzi” (Sub cerul plin de nuori), „Lumini pe ape, neguri pe pământ” (O,-nţelepciune, ai aripi de ceară!).
Pământul cel „cu neguri”, întunecat/ opac are o prispă de oglinzi acvatice în care strălucesc luminile din cer. Și nu e vorba numai de luminile aștrilor cerești, ci, sub pecetea lor simbolică, Eminescu citește lumina înțelepciunii dumnezeiești.
Prin urmare, prispa de brazde ale luminii de stele receptate de apele izvorului – lumină ascunsă de „crengi plecate”, pe care trebuie să o descopere cei doi, și prin ea Paradisul pierdut – nu e nici pe departe o simplă imagine vizuală prin care poetul ar fi urmărit să ne incite fantezia decorativă.
Din păcate, n-am găsit comentarii sau interpretări care să iasă de pe această traiectorie descriptiv-vizuală în niciuna din situațiile metaforice enumerate de mine mai sus…
„Brazde de văpaie” și „cărare de văpaie” par a amplifica incandescent „brazda de lumină” a lui Bolintineanu. Dar văpaia lunii a apărut și în poezia lui Alecsandri: „Ca lampă aninată la poarta de vecie,/ Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie [luna],/ Vărsând văpaie lină, ce lumea acoperea” (O noapte la țară). Însă aici (pe lângă topoii clasic-romantici imitați facil de Alecsandri, ușor identificabili), e o văpaie…lină a lunii. Metafora antonimică menține peisajul în hotarele drepte ale logicii descriptive. Nu același lucru se întâmplă în cazul lui Eminescu.
În poezia lui Lamartine, brazda de aur identifica pe ape urma de strălucire a soarelui apunând. În schimb, Alecsandri atribuie lunii o lumină de văpaie, metaforă pe care a resimțit-o mai degrabă ca improprie, adăugându-i epitetul lină, pentru a o atenua.
În literatura română veche, am găsit asemenea valențe ale lunii în Psaltire și, mai clar, la Dosoftei, în Psaltirea versificată: „Z[i]ua nu-ț[i] va fi de soare/ Zăduv, ce-ț[i] va fi răcoare./ Nice luna te-a păli-te/ Noaptea cu lucori herbinte” (Ps. 120, 17-20). Însă nu pot să am totala încredințare că Alecsandri – care nu era un împătimit cercetător al literaturii vechi, precum Eminescu – se va fi inspirat de la Dosoftei.
În mod cert, Dosoftei a inspirat liricii romantic-eminesciene și moderne imagini poetice excepționale (a se vedea articolele mele de aici și aici), însă nu știu dacă lucoarea fierbinte a lunii, de la Dosoftei, a determinat metafora văpăii lunare de la Alecsandri și Eminescu. Și aceasta pentru că semnificațiile sunt diferite (deși e posibil să se fi produs o resemnificare). În schimb, cu sensul din Psaltirea lui Dosoftei, regăsim această metaforă mai târziu, la Arghezi: „Cei umiliţi în trudă şi-n răbdare,/ Pribegii, robii şi sihaştrii,/ Bătuţi de-a lunii vânătă dogoare,/ Aşteaptă stolul şoimilor albaştri” (Binecuvântare).
La Eminescu, însă, în comparație cu Alecsandri, nu e vorba numai de o intensificare de ordin termic-stilistic. În primul rând, „cărare de văpaie” operează o dublă modificare stilistică: a metaforelor lui Bolintineanu și Alecsandri, cât și a expresiei biblice „cărările mării” (Ps. 8, 8-9)[5].
În al doilea rând, văpaia eminesciană e recurentă în lirica sa, semn că poetul a resemantizat-o, abisalizând intențiile poetice ale predecesorului pașoptist: „Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie” (Scrisoarea I); „Și privind în luna plină/ La văpaia de pe lacuri,/ Anii tăi se par ca clipe,/ Clipe dulci se par ca veacuri” (O, rămâi…); „Răsare luna,-mi bate drept în față:/ Un rai din basme văd printre pleoape,/ Pe câmpi un văl de argintie ceață,/ Sclipiri pe cer, văpaie peste ape” (Fiind băiet păduri cutreieram) etc. Așadar, asocierea văpăii cu lumina lunii nu este accidentală în Scrisoarea IV sau de ordin strict stilistic, o simplă preluare a unui trop, care în poezia lui Alecsandri nu cunoaște asemenea tainice și fascinante simbolizări.
Oricâte tablouri de natură am contempla sau am imagina, chiar presupunând o noapte senină de vară fierbinte, lumina lunii nu ni se va părea niciodată văpaie, căci ea iradiază întotdeauna o lumină albă rece, ca impresie cromatică, destul de departe de orice sugestie a unei reale învăpăieri.
Din nou, răspunsul la problema pe care căutăm să o elucidăm nu are cum să vină, sub nicio formă, din analiza sub raport descriptiv a unui fenomen natural, oricât de splendid sau de feeric ne-am strădui să-l percepem.
Răspunsul e în altă parte și nu are legătură cu încercarea de valorificare stilistică a tablourilor poetice sub aspect vizual, exacerbând latura lor descriptiv-feerică și dezvăluind astfel caracterul poetic al unui „romantism îmblânzit” (Nemoianu) – mai mult romanțiozitate decât romantism[6].
Am arătat, în cărțile mele dedicate operei lui Eminescu, faptul că luna reprezintă un simbol al luminii dumnezeiești creatoare sau al Dumnezeirii înseși[7]. În aceste condiții, văpaia lunii care se revarsă peste ape, adică în prispa reflexivă a pământului deschisă spre cer, mi se pare a oglindi văpaia iubirii dumnezeiești. Ea reflectă pe pământ (sau pe prispa oglinzilor acvatice) raiul, frumusețea paradisiacă indescriptibilă. Bușulenga a avut perfectă dreptate să vorbească despre „epifanie” (revelație/ descoperire) în legătură cu versurile pe care le-am citat din poemul Fiind băiet păduri cutreieram.
Versurile nu trimit la realități concrete sau imaginabile prin simpla noastră fantezie. Să ne întoarcem la Scrisoarea IV: „Numai lebedele albe, când plutesc încet din trestii/ Domnitoare peste ape, oaspeți liniștei acestei,/ Cu aripile întinse se mai scutură și-o taie,/ Când în cercuri tremurânde, când în brazde de văpaie”.
Lebedele albe descriu în hieroglife geometrice nașterea lumii, însemnând pe apă „cercuri tremurânde”. La Eminescu, cercul sau rotirea sunt simboluri/ semne ale nașterii. După cum „brazdele de văpaie” sunt liniile devenirii acestei lumi, pe care aceeași văpaie lunară le însemnează, cu penița aripilor de lebădă, ea însăși fiind simbol al Celui „ce scrii mai dinainte a istoriei gândire” (Memento mori).
Ele, lebedele, sunt „oaspeții liniștei”: toate creaturile sunt oaspeții liniștei dumnezeiești, ale „eternei păci” care a existat mai înainte de a fi lumea (Scrisoarea I). De aceea, când „organele-s sfărâmate [instrumentele de cântare poetică] și maestrul e nebun”, atunci poetul ajunge „-n culmea dulcii muzice de sfere,/ Ce-o aude cum se naște din rotire și cădere” (Scrisoarea V), culme care înseamnă de fapt a asurzi pentru orice sunet pământesc și a simți „setea liniștei eterne care-mi sună în urechi” (Scrisoarea IV).
În fine, metaforele „bulgări de lumină” (Crăiasa din povești) sau „bulgări fluizi” (Călin (file din poveste)), în ciuda concreteții a termenilor, amplifică sentimentul unui nedefinit poetic. Ambele configurează antiteze atât de puternice, încât anulează orice sentiment concret, orice senzație vizuală comună. Trebuie să ai sensibilitate și imaginație de pictor suprarealist pentru a putea vizualiza metaforele eminesciene. Ele nu sunt accesibile simțului comun.
Dacă în Crăiasa din povești contextul poetic nu este grăitor în privința semnificațiilor abisale, în schimb, în Călin… versurile refac, pe cât e poetic cu putință, un peisaj primordial: „Ele [izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”.
Apele înseamnă naștere și viață: imaginea cuibarului este elocventă. Dar Eminescu revine, peste câteva versuri, cu o metaforă corelativă semantic: „Respirarea cea de ape îl îmbată, ca și sara”.
Prin ce îl îmbată seara? Prin faptul că e timpul în care se produce „răsărirea stelei în tăcere”, care „inima-mi…adânc o linişteşte” (Sonet). Adică timpul de aducere aminte a genezei cosmice, a nașterii lumii. Dar nu numai steaua răsărind în tăcere îl îmbată astfel cu liniște isihastă, ci și „respirarea de ape”, ritmul pulsatil al izvoarelor, inima bătând în cuibarul de ape al izvoarelor vieții.
„Ele [izvoarele] sar în bulgări fluizi peste prundul din răstoace,/ În cuibar rotind de ape, peste care luna zace”. Aici, prin acești bulgări fluizi de lumină, mi se pare că Eminescu a construit, mai mult chiar decât prin metafora brazdelor de văpaie, un vector spre dezlegarea intenției sale de a reuni simbolic/ iconic cele trei materii fundamentale despre care ne vorbește Sfânta Scriptură, în primele versete din Facerea: pământul, apa și lumina (Fac. 1, 1-3) – facem precizarea că, în interpretarea Sfinților Părinți, „cerul” de la Fac. 1, 1 îi desemnează tainic pe Îngeri, adică lumea spirituală, zidită de Dumnezeu înaintea celei materiale.
Din pământ și din apă au ieșit toate celelalte creaturi, iar lumina este cea care face posibilă existența și cunoașterea pe pământ.
Acest fundament material treimic al lumii este o primă icoană materială a Creatorului lumii, care este Preasfânta Treime.
De aceea, vorbirea lui Eminescu despre bulgări fluizi de lumină îmi pare că face parte din aceeași strategie a sa de a reveni mereu și mereu la reproducerea poetică, în simboluri adânci, a naturii primordiale, nealterate de rău și de păcat, la începuturile curate și sfinte ale lumii.
[1] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/03/tarana-de-ape/.
[2] Articolul din 2012 a intrat, revăzut și adăugit, și în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua, Teologie pentru aiz, București, 2015, p. 719-724, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.
[3] Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 1, ediția a doua, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 616-617, cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2014/01/11/epilog-la-lumea-veche-i-1-editia-a-doua/.
[4] Aici: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/06/03/tarana-de-ape/.
[5] A se vedea articolul meu: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/23/cararile-marii/.
Acesta a intrat, de asemenea, în cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ed. cit., p. 724-725.
[6] Eminescu nu era un romantic îmblânzit, așa cum greșit credea Nemoianu (sau încerca să-l prezinte, în pofida evidențelor), portret fals agreat însă de Manolescu și pe care cu perfidie încearcă să-l restaureze „critic” Alex Ștefănescu, re(a)ducându-l pe poet la o treaptă de receptare primitivă din toate punctele de vedere. Acesta încearcă să-l retrogradeze exegetic la etapa de dinainte de Călinescu și Rosa del Conte, etapă primară nelimpezită încă din ceața invidiei, care îl desemna pe Eminescu ca simplu peisagist sau poet al naturii. Aidoma, Ștefănescu îl reduce la ipostaza unui poet al pădurii, de un romantism edulcorat/ minor, care își cântă, într-o notă de sensibilitate folclorică, dragostea sau jalea.
[7] A se vedea articolele mele recente, în care am rezumat concluziile cercetărilor mele anterioare cu privire la acest subiect:
https://www.teologiepentruazi.ro/2018/02/04/geneza-crestina-in-opera-lui-eminescu-1/;