Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În consecință, cu tot eclectismul stilistic și ideologic al epocii pașoptiste (preromantice), un romantism românesc fundamentat doar pe istorie (ca subiect, și nu totodată și pe substanța spiritual-literară a cronicilor și cronografelor) și folclor (ca unic model autohton în dezvoltarea unei poetici romantice) ar fi fost un eșec.

Eminescu este romantic pentru că s-a integrat epocii sale, s-a autodeclarat și autodefinit astfel. Nu era un defazat/ anacronic, dacă elogia Evul Mediu, așa cum nu era un asocial, chiar dacă inadaptat unei lumi căreia îi denunța și flagela retoric oportunismul și corupția, decadența politică și morală.

Ca romantic contempla nostalgic ruina trecutului. Ca romantic investiga tradiția literară a scrisului românesc vechi, conservându-i vestigiile (a salvat un patrimoniu de manuscrise vechi de la dispariție, chiar și în condițiile în care nu a putut păstra toată zestrea de cărți vechi care i-a trecut prin mâini), într-un demers recuperator remarcabil.

Dacă romantismul eminescian,  românesc, ca și epoca lui Pușkin[1] în Rusia, sau Goethezeit[2] în Germania, dar și precum romantismul francez, italian[3], englez, scoțian, irlandez, spaniol, polonez sau unguresc[4], își are particularitățile și configurația lui, determinate de o tradiție literar-culturală proprie și amprentate de viziunea ei, atunci acestea trebuie dovedite, enunțate și repertoriate, nu ocultate la nesfârșit ca neasumabile unei literaturi sincronizate cu cea apuseană.

De altfel, definirea și înțelegerea sincronizării a produs întotdeauna confuzii[5] (denunțate la noi chiar începând cu Maiorescu, în teoria formelor fără fond), unele regretabile, în opinia noastră.

Romantismul este departe de a fi un curent unitar: mai corect ar fi să se vorbească de o sumă de romantisme, cu atât mai mult cu cât s-a manifestat concomitent pe teritoriul mai multor arte (literatură, muzică, pictură) și pe mai multe continente (Europa, America de Nord și de Sud). Fără îndoială că există trăsături comune fundamentale, dar și diferențele sunt notabile.


[1] Cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

[2] Ibidem: „Conceptul de Goethezeit constituie uneori o paradigmă pentru dezvoltarea alternativă a literaturii est-europene”.

[3] A se vedea Francesco de Sanctis, Istoria literaturii italiene, op. cit., p. 866-867: „Cuvântului romantism, importat din Germania, i s-a substituit încetul cu încetul o altă denumire: literatură națională și modernă. […] În Italia, romantismul a rămas legat de ideile primei lui origini germane, aduse de frații Schlegel și de Tieck în forma exagerată pe care a luat-o în Franța, având în frunte pe Victor Hugo. […] Romantismul nu a prins în Italia și abia a reușit să zgârie puțin suprafața. Puținele încercări nu au putut decât să accentueze mai mult refuzul pe care-o opunea spiritul italian [rămas în bună parte fidel clasicului, echilibrului, armoniei în artă]. […]

Când ideea romantică apăru în Italia, ea începuse să decadă în Germania, transformându-se într-o concepție filozofică și universală a artei, așa cum s-a întâmplat apoi cu hegelianismul. Nouă ni s-a părut a fi un progres ceea ce în Germania fusese de mult depășit și absorbit de cultură. În Italia, reforma literară, atât de mult trâmbițată, nu începea, ci continua. Ea începuse în secolul trecut. Era tocmai literatura nouă, inaugurată de Goldoni și Parini, în același timp în care în Germania se puneau bazele culturii germane. Deosebirea era aceasta: că Germania reacționa împotriva imitației franceze și devenea conștientă de autonomia ei intelectuală, în timp ce Italia, care se alătura culturii europene, reacționa împotriva singurătății și stagnării ei intelectuale [stagnare intelectuală înțeleasă, ca și în cazul literaturii și culturii române, ca nealiniere sincronă la noua orientare în artă și literatură]”.

[4] A se vedea și Romanticism in National Context, edited by Roy Porter and Nikuláš Teich, Cambridge University Press, 1988.

[5] „Teoria bolii contagioase a fost alimentată de prejudecata marxistă conform căreia etapele dezvoltării istorice (societatea sclavagistă, feudalismul, capitalismul, socialismul) trebuie neapărat să urmeze una după alta, într-o înlănțuire perfectă, în fiecare țară în parte”, cf. Virgil Nemoianu, Îmblânzirea romantismului, op. cit., p. 155.

Did you like this? Share it: