Poemul Noi cute începe cu o afirmație care încearcă a-i face concurență lui Eminescu sau a-i ține isonul: „O lungă pregătire pentru moarte/ E viața-ntreagă”.

Pare în contratimp cu: „Nu credeam să-nvăț a muri vreodată”.

Însă trebuie să fim atenți, la Sorescu, la faptul că dictonul lui e de fapt o lecție târzie. Nu e o constatare de toată viața, ci o conștientizare la înțelepciunea maturității.

De altfel, parimia aceasta se regăsește aproape identic în Scriptură și la Sfinții Părinți și în toată literatura religioasă ortodoxă.

Dar să vedem sonetul sorescian:

O lungă pregătire pentru moarte
E viața-ntreagă. Pentru marea clipă,
Când sufletul, un fulg dintr-o aripă,
Lin se desprinde și te ia departe.

Unde? Nu știi. Precis, în altă parte
Și toată pământeana ta risipă
Se șterge ca o vorbă dintr-o carte
Și altă vorbă-n loc e înfiripă.

Așa că geamantanul fă-ți și du-te,
Uitându-ți geamantanul chiar în prag.
Dintr-un noian de vise începute.

Nu poți să-l termini nici pe cel mai drag.
Îl va visa deasupra, blând un fag
Adăugând pe fruntea ta noi cute.

Tonalitatea e a sonetelor clasice, după cum și tema e una clasică. Așa încât bănuiesc o intenție și o dăltuire atentă a acestui poem al cărui joc de cuvinte și de logică e tipic unui Dante, Michelangelo sau Shakespeare.

Îndărătul muzicii clasice a pomului stă însă arhicunoscuta și vehiculata temă a zădărniciei celor lumești, intens apelată și în arealul nostru cultural, în literatura noastră veche și modernă.

Reflecția lui Sorescu este una ortodoxă: nu putem ajunge la desăvârșire în această viață. Nu ne putem împlini aici idealurile decât parțial. Nu din cauza „sorții”, ci din cauza faptului că noi înșine suntem creați de Dumnezeu pentru a ne desăvârși veșnic și a nu înceta niciodată această înaintare în desăvârșire.

De aceea spun că intuiția lui Sorescu este corectă. Tot ceea ce facem, oricât de mult ni s-ar părea, oricât de copleșitor, este „pământeana ta risipă”, când se măsoară la scara veșniciei.

Dar această pământeană risipă face diferența între cei care au ce să risipească în lume, și cei care nu au nimic de risipit, pentru că nu suportă să se risipească pe ei înșiși pentru alții.

Atunci când ai vise și proiecte mari de viață, nu numai că nu ajungi să le termini vreodată, dar totdeauna observi că orizontul tău se deschide la nesfârșit.

Ca și în alte poeme, Sorescu nu numai că își pune problema continuității dincolo de moarte, ci, mai mult, are un acut sentiment că nu se poate altfel.

Imaginea din final e un retur la Eminescu: în loc de tei, „deasupra” e „un fag”. Dar, ca și în poemul-testament al aceluia, un izvor neauzit, care este continuitatea cugetării și a contemplației, trece dintr-o lume în cealaltă.

Viața nu se termină la mormânt.

Cutele gândirii se vor adânci în veșnicie, dacă aici ai început să le faci.

Did you like this? Share it: