Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Intrarea Domnului în Ierusalim [2018]

Iubiții mei[1],

pentru mulți confrați – am simțit asta de-a lungul timpului – praznicul înseamnă „o poveste care se repetă”, un eveniment despre care „știu totul”, o sărbătoare în care se predică „același lucru” și, cu alte cuvinte, slujesc de praznic pentru că este un lucru cutumiar, înscris cu roșu în calendar, iar credincioșii, cel mai adesea, vin la Biserică de praznic pentru că e „sărbătoare mare”, pentru că „așa se face” și „așa e bine”, și nu pentru că ar dori să trăiască, la modul unic, irepetabil, praznicul.

Pentru mine însă, orice praznic este o continuă noutate – cum, de altfel, e o noutate orice zi a vieții mele –, chiar dacă eu l-am retrăit de mai multe ori până acum și sunt avansat în cunoașterea lui teologică. Pentru că praznicul nu e compus doar din ceea ce facem noi pentru ca el să fie actualizat, ci, în primul rând, din ceea ce face Dumnezeu în noi și în mijlocul nostru, al Bisericii Sale, pentru ca să ne învețe și mai profund teologia praznicului.

De aceea, eu sunt atent la toate datele praznicului. Sunt atent la vremea pe care ne-o dă Dumnezeu, sunt atent la oamenii pe care El îi aduce la Biserică și în drumurile noastre, sunt atent la cuvintele pe care El mi le spune prin oameni, și numai astfel eu mă scufund într-o cercetare tot mai profundă a teologiei praznicului și îl retrăiesc, faptic, pe măsura puterilor sufletești și trupești pe care le am. Pentru că un Preot nu e niciodată „scos din cutie” și pus în fața Sfintei Mese, ci el vine cu toată lumea văzută și simțită și înțeleasă în el însuși, cu toată oboseala enormă de a face acest lucru, pentru ca să se roage pentru sine și întreaga lume.

Și, când praznicul e perceput în toate nuanțele sale abisale, el nu e niciodată „o poveste reîncălzită”, ci o izvorâre de viață dumnezeiască, de simțire și de cugetare sfântă, teologică, în lăuntrul nostru, care ne umple și ne face bine. Ne curățește, ne luminează și ne sfințește.

Pentru că eu am trăit praznicele Bisericii și la 14 ani și la 25 de ani și la 35 de ani și le retrăiesc și acum, la 40 de ani, dar de fiecare dată eu le-am trăit ca pe niște unicate și în mod unic.

Da, le-am trăit cu mai multă sau mai puțină vrednicie, cu mai multe sau mai puține griji și ispite, cu mai multă sau mai puțină pregătire interioară! Dar întotdeauna și la fiecare praznic în parte, Dumnezeu mi-a spus altceva în inima mea, El mi S-a arătat într-un anume fel și m-a făcut să Îl regăsesc în mine și în trupul Bisericii întotdeauna într-un mod foarte personal. Pentru că am înțeles foarte bine faptul că lui Dumnezeu nu Îi place să Se repete. El ne reamintește iar și iar lucrurile importante ale mântuirii noastre și ne lărgește continuu înțelegerea lor, dar niciodată nu ne reamintește ceva în mod repetitiv, citațional, ci la o altă adâncime de înțelegere. Așa după cum unul e comentariul la o poezie în clasa a 4-a și altul e comentariul, la aceeași poezie, în clasa a 12-a sau la facultate.

Poezia e aceeași, dar comentariul e pe măsura auditoriului. Comentariul e mereu altul, el este updatat în funcție de auditoriu, dar vorbește despre același eveniment poetic, despre aceeași poezie.

Căci Dumnezeu Se raportează mereu la cine suntem noi azi, în clipa de față, și nu la cine am fost ieri sau acum 20 de ani. Așa după cum și noi, când predăm o lecție la clasă, ne raportăm la starea copiilor sau a tinerilor din fața noastră, la cine sunt ei și la cât de receptivi sunt. Predăm în mod personalizat. Predăm și predicăm pentru cei care stau în fața noastră. Dar când se schimbă publicul, trebuie să schimbăm și lecția sau predica, pentru că predica e pentru public și nu publicul pentru predică.

Clasa și comunitatea parohială aflată la Slujbă nu sunt mase amorfe, ci grupări umane foarte personalizate. Iar Profesorul și Preotul trebuie să predea și să predice cunoscându-și foarte bine publicul, știindu-le viața și aspirațiile, dar gândindu-se tot timpul la nevoile reale ale oamenilor. Pentru că o mare parte din public își caută rostul în viață, puțini și-l știu, dar nevoile reale, nevoile mântuirii sunt aceleași, numai că fiecare are nevoie să i se vorbească despre ele pe înțelesul său…

Un confrate m-a întrebat duminica trecută ce aducem la Biserică de Florii, dacă sălciile nu au înverzit, pentru că stau sub zăpadă. Și i-am amintit faptul că, în copilărie, noi puneam ramuri de copaci în apă și, la căldură, în casă, ramurile înverzeau mai repede. Așa că i-am spus că vom aduce ramuri de orice copac, pe care le putem înverzi în casă. Căci esența gestului de a aduce sălcii la Biserică de praznicul Intrării Domnului în Ierusalim constă tocmai în acest lucru: în a prezenta corelative ale ramurilor cu care a fost primit Domnul, pentru a ne arăta, și prin ele, bucuria noastră pentru El. Iar dacă nu avem sălcii, putem folosi orice fel de ramuri, căci și așa nu avem ramurile despre care vorbesc Evangheliile.

Răspunsul meu nu cred că l-a mulțumit pe Părintele care m-a întrebat, pentru că el m-a întrebat la modul foarte serios și, mai ales, pragmatic. El dorea să știe cu ce putem înlocui sălciile, dacă nu le avem.

Însă, pentru mine, praznicul intrării Lui în Ierusalim e la fel de dramatic și cu sălcii și fără sălcii și cu frunze de palmier sau de dafin și fără ele, pentru că El vine către Patimă [πρὸς Πάθος][2], vine de bunăvoie ca să moară pentru noi, iar ramurile sunt aduse de pruncii cei fără de răutate [νηπίων ἐξ ἀκάκων][3]. Iar noi, ne spune o altă cântare a praznicului, trebuie să Îi aducem Domnului, mai întâi de toate, „stâlpările virtuților [τοὺς κλάδους ἀρετῶν]” și „fapte dumnezeiești [θείων ἔργων]”[4].

Stâlparea este ramura înverzită de salcie[5]. Dar dacă, dincolo de ramurile de salcie, nouă ni se cer ramuri de virtuți și fapte dumnezeiești înseamnă că esența praznicului stă în lucrarea lui Dumnezeu din noi înșine și nu în lucruri exterioare nouă. După cum, la imensul praznic al Învierii Domnului de duminica viitoare, accentul nu cade nicidecum pe candela sau pe lumânarea pe care o vom ține în mână, ci pe slava lui Dumnezeu care a coborât și este în noi.

Pentru că de aceea praznicul e mereu o noutate și o bucurie și o veselie dumnezeiască fără termeni de comparație: fiindcă esența lui constă în ceea ce Dumnezeu ne revelează în noi înșine. Prezența lui Dumnezeu în noi înșine, prin slava Sa, și ceea ce ne dăruie El să înțelegem și să simțim și să trăim la modul plenar este esența praznicului.

Iar dacă fiecare dintre noi e un smartphone[6] racordat la Furnizorul suprem de servicii media[7], la Dumnezeul slavei, și noi trăim ca oameni duhovnicești, pentru că suntem plini de slava Lui, atunci urarea „praznic fericit sau binecuvântat” nu este o tautologie, pentru că nu oricine merge la Biserică, la praznic, trăiește la modul fericit sau binecuvântat praznicul, ci doar cei care sunt ai lui Dumnezeu, doar cei plini de slava Lui și pe care El îi învață cele ale Sale.

De aceea, nu e de mirare că mulți nu trăiesc lucruri „speciale” la Slujbele Bisericii sau li se par „anoste”. Și aceasta, pentru că ei înșiși sunt anoști, sunt plictisiți de ei înșiși, sunt închiși noutăților adevărate, reale. Dar dacă vii cu toată credința la Biserică pentru ca să Îl întâlnești pe Dumnezeul slavei, pe Cel care Se arată fiecăruia după puterea lui de înțelegere și de simțire, atunci ai de fiecare dată o mare surpriză din partea lui Dumnezeu. Pentru că El ne surprinde cu totul prin ceea ce ne dă să trăim și să înțelegem, dar, totodată, ne și convinge să ne schimbăm tot mai radical, în funcție de înțelegerile pe care ni le dă.

De aceea, după orice întâlnire cu Dumnezeu, noi întotdeauna suntem perdanți și cei mai folosiți în același timp. Căci pierdem tot mai mult încrederea în noi, încrederea în propriile noastre patimi, pentru că le vedem tot mai mult în hidoșenia lor reală, dar câștigăm luminările cele prea folositoare ale milei lui Dumnezeu, câștigăm ceea ce El dorește de la noi, fără ca să ne forțeze cumva mâna.

Pentru că El ne pune mereu în fața faptului de a alege, de a alege orice lucru pe care îl facem, pe măsură ce ne luminează asupra adevărului nostru existențial. Căci ne spune mereu cine suntem, ce am făcut, ce ne lipsește, iar noi, văzându-ne tot mai bine în lumina Lui, alegem cu inimă smerită, dar bucuroasă, ceea ce ne-a luminat Dumnezeu.

Însă, fără luminările Sale, noi nu am fi cunoscut ceea ce ne lipsește și cum putem să ajungem la ceea ce ne lipsește. Nu am fi văzut cât de păcătoși suntem și, în același timp, nu am fi știut cum să creștem în sfințenie. Dar luminările Sale continue din viața noastră au tocmai acest rol: de a ne deschide ochii și de a ne dărui perspectiva pe care o poate căpăta viața noastră. Însă alegerea acestui mod și mai profund de existență depinde întotdeauna de noi.

De aceea, pruncii, care de obicei se joacă și au nevoie de hrană și de protecție din partea noastră, a celor maturi, iar despre care unii specialiști spun că „privesc foarte egoist” relațiile cu alții, în praznicul de azi, prin luminarea lui Dumnezeu, se comportă atipic. Căci ei, în loc să se joace, în loc să își vadă de jucăriile lor, au strigat în templu și au zis: „Osanna Fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ Υἱῷ Δαυίδ]!” [Mt. 21, 15, BYZ]. Din prunci au devenit teologi, într-atât de teologi încât i-au contrariat pe arhierei și pe cărturari [Ibidem]. Tocmai de aceea, în mod indirect, Îi cer Domnului ca să îi facă să tacă, atunci când Îl întreabă: „Auzi ce zic aceștia?” [Mt. 21, 16, BYZ].

Însă Domnul, tipicarilor, legaliștilor, „atotștiutorilor” le tâlcuiește Scriptura în mod duhovnicește și le spune: „Da [Ναί]! [Oare] niciodată [nu] ați cunoscut că [οὐδέποτε ἀνέγνωτε ὅτι]: Din gura pruncilor și a celor care sug Ți-ai pregătit laudă [Ἐκ στόματος νηπίων καὶ θηλαζόντων κατηρτίσω αἶνον]?” [Lc. 21, 16, BYZ].

Oamenii Vechiului Testament, bineînțeles, citiseră, auziseră aceste cuvinte…Dar de unde să știe omul neduhovnicesc, omul neînvățat de Dumnezeu ce înseamnă ele și când se vor împlini ele? Căci Scriptura e prea mare și foarte grea și din ea înțelegem pe cât ne luminează Dumnezeu. Dar dacă El nu ne luminează, de unde am putea să știm noi ce înseamnă una sau alta din Scriptură?

Însă pruncii s-au arătat preaminunați în acea zi, pentru că au vorbit din luminarea lui Dumnezeu. S-au lăsat conduși de Dumnezeu sau Dumnezeu a vorbit prin ei.

Căci prin ei s-a împlinit profeția de la Ps. 8, 3: „Din gura pruncilor și a celor care sug ai pregătit laudă. Pentru vrăjmașii Tăi ai făcut aceasta, pentru a nimici pe vrăjmaș și pe răzbunător”[8].

Dar nu lauda pruncilor l-a nimicit pe vrăjmaș și pe răzbunător, ci Domnul, Cel care astăzi merge spre Cruce de bunăvoie, ca să moară și să învie pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Însă „Preasfântul Duh le-a mișcat inimile lor spre lauda și slava lui Hristos”[9], acum, în acest praznic. Lor, pruncilor și oamenilor care L-au lăudat pe Domnul. Iar „prin stâlpări, adică prin ramuri fragede, s-a arătat mai dinainte biruința lui Hristos asupra morții”[10]. Pe când „mânzul de asină ne închipuie pe noi, poporul care ne tragem din păgâni. [Căci] Hristos șezând pe mânzul asinei și odihnindu-Se pe el este proclamat înălțător de trofee, biruitor și Împărat al întregului pământ”[11].

Domnul intră în Ierusalim…și, ne spune Sfântul Matteos, „s-a cutremurat toată cetatea [ἐσείσθη πᾶσα ἡ πόλις], zicând [λέγουσα]: «Cine este Acesta [Τίς ἐστιν Οὗτος]»?” [Mt. 21, 10, BYZ]. S-a cutremurat la modul fizic sau la modul interior? Căci nu se insistă asupra eventualelor pagube materiale, dar se subliniază imediat întrebarea din inimile tuturor: „Cine este Acesta?”. Și după atâtea minuni făcute în Israil de către Domnul, a întreba „cine e Acesta” înseamnă a sublinia neașteptarea, nedorirea Lui. De aceea tind să cred că cutremurul despre care vorbește aici Sfântul Matteos e unul interior. Pentru că intrarea Lui în Ierusalim a fost un cutremur interior pentru necredința lor. I-a cutremurat în necredința lor, i-a făcut să își pună întrebarea fundamentală: Cine este Iisus? Numai că o întrebare rămâne fără răspuns, dacă nu e însoțită și de efortul care trebuie depus pentru soluționarea ei.

Însă cei care L-au primit pe Iisus cu ramuri de finici [τὰ βαΐα τῶν φοινίκων] în mâini și I-au strigat: „Osanna [Ὡσαννά]! Binecuvântat [este] Cel care vine în numele Domnului, Împăratul lui Israil [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου, Βασιλεὺς τοῦ Ἰσραήλ (Jn. 12:13 BYZ)]” [In. 12, 13, BYZ], L-au mărturisit pe El a fi Hristos. Pentru că Iisus e Hristos. Iisus e Mașiah. Iisus e Cel despre care s-a profețit în Zah. 9, 9, LXX: Împăratul Ierusalimului.

Dar cei care nu-L așteptau pe Împăratul lor, de aceea s-au cutremurat: pentru că El venise spre Patima cea de bunăvoie, pentru că El era real, pentru că era chiar Acela prezis de Profeți.

Însă noi ne cutremurăm azi? Ne cutremurăm de prezența copleșitoare a lui Dumnezeu? Ne cutremurăm stând în fața Lui și slujindu-I Lui și mâncându-L și bându-L pe El?

Căci, atunci, poporul necredincios s-a cutremurat de necredință, de ură, de invidie la adresa lui Iisus Hristos, Domnul întregii creații. Raportarea lor la Hristos a fost una negativă, pentru că El nu a fost „pe placul” lor. Dar pentru ca să te cutremuri de mulțimea slavei Sale, adică în mod pozitiv, trebuie ca Domnul să ne umple de vederea Lui. Căci numai El ne poate cutremura, la modul sfânt, prin slava Lui.

De aceea, iubiții mei, praznicul nu e praznic pentru noi, dacă nu îl trăim fiind plini de slava lui Dumnezeu! Dacă nu îl trăim în slava Lui, el este o sărbătoare oarecare și oarecum plictisitoare, pentru că noi nu trăim esențialul praznicului: întâlnirea reală cu Dumnezeu. Dacă ne întâlnim cu El și El ne luminează și ne umple de simțirea și de vederea Lui, atunci prăznuim și suntem cu Dumnezeu. Dacă mimăm întâlnirea cu El, adică bucuria dumnezeiască a simțirii și a vederii Lui, atunci nu avem nimic și nu putem să dăruim nimic altora de praznic.

Și dacă nu te dărui, nu primești nimic de la El. Dacă nu te dărui, nu înțelegi nimic din dăruirea de Sine a Domnului pentru noi și pentru a noastră mântuire. Căci câștigul continuu al sfințeniei este dăruirea de sine, jertfirea de sine.

Așadar, intrăm in Săptămâna Patimilor Domnului, urmându-L pe El în tot locul unde a pătimit. Să mergem cu credință, cu nădejde și cu dragoste după Domnul nostru! Să mergem după El ca să învățăm toată dreptatea și toată evlavia slujirii lui Dumnezeu! Ca astfel să Îi slujim Lui tot restul vieții noastre și să ne mântuim prin El, prin Domnul slavei, Cel slăvit împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută dimineața, la ora 4. 05, în ziua de 29 martie 2018, zi de joi. Afară sunt două grade.

[2] Triodul, ed. BOR 2000, p. 528/ În ed. gr., Slujba praznicului e aceasta: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t07.html.

[3] Ibidem/ Ibidem.

[4] Ibidem/ Ibidem.

[5] Cf. http://www.dex.ro/stâlpare.

[6] A se vedea: https://www.emag.ro/telefoane-mobile/filter/tip-telefon-f4949,smartphone-v19400/c.

[7] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Media_service_provider.

[8] Cf. Psalmii liturgici, p. 13. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/03/05/psalmii-liturgici/.

[9] Triodul, ed. BOR 2000, p. 536.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas, cap. 9, 37-48, cf. BYZ

Next

Lucas, cap. 9, 49-62, cf. BYZ

7 Comments

  1. Pr. Ovidiu

    Sărut mâna, Părinte! Puțini sunt credincioșii noștri care încearcă să simtă prezența lui Dumnezeu în inima lor de fiecare dată, la fiecare praznic sau slujbă a Bisericii. Experiențele mistice pe care le mărturisiți sunt foarte rare. Îmi aduc aminte că într-o vreme și eu căutam să simt măcar cât de puțin harul lui Dumnezeu la sfintele slujbe. Uneori mi se părea că simt ceva, alteori nu simțeam nimic iar alteori chiar simțeam o bucurie lăuntrică sau liniște care izvora din adâncul sufletului când nu mă așteptam. Însă mă temeam adesea să nu ispitesc pe Dumnezeu prin această dorință a mea. Dar acum m-au copleșit tot mai mult grijile și nu mă mai gândesc că înainte.

    Mărturisirile pe care ni le faceți mă întăresc și vă pomenesc adesea în rugăciuni și vă rog să mă purtați și sfinția voastră în rugăciuni, fiind mai aproape de Domnul și mai intim cu El. Mult spor și har în tot ce faceți, Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc foarte mult, Părinte Ovidiu, pentru comentariu și pentru dorința dumneavoastră! Sunteți deja în rugăciunile mele și mă bucură prietenia pe care o simt în ființa dumneavoastră. Iar eu cred că nu numai la Slujbe, ci oricând trebuie să ne deschidem cu totul lui Dumnezeu, să ne încredem în El, pentru ca să simțim întărirea și bucuria Lui, pe care El dorește să ni le dăruie în orice clipă. Căci, în definitiv, ce înseamnă praznic, ce înseamnă sărbătoare a sufletului, dacă nu simțim slava lui Dumnezeu inundându-ne? Atâta timp cât nimic din lumea asta nu ne poate bucura cu adevărat, prezența lui Dumnezeu în noi e adevărata bucurie, e esența prăznuirii. Dumnezeu să ne întărească și să ne bucure întotdeauna! Vă doresc numai bine și vă spun de pe acum sărbători pascale cu pace!

      • Pr. Ovidiu

        Asemenea și eu vă doresc din suflet și mă bucur foarte mult de prietenia sfinției voastre!

  2. sofronie

    Ați făcut o precizare teologică de maximă importanță: nu noi dăm tonul sau facem praznicul ci Dumnezeu care l-a instituit și e prezent, fiind Centrul sărbătorii nu doar în amintire, ci la propriu, prin harul Său, El este Cel care dictează cursul evenimentelor. Dacă nu ne așteptăm la prezența Lui dinamică, a Maicii Domnului și a Sfinților Lui, atunci să nu ne mai mirăm că nu simțim nimic și că totul ni se pare un ritual repetat.

    Mi-a plăcut enorm de mult ce ați spus în această predică. Vă mulțumesc! Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și mie îmi place, domnule Sofronie, că înțelegeți la modul profund lucrurile pe care le scriu! Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă bucure întotdeauna! Numai bine!

  3. Flori

    Doamne ajuta Parinte ! Frumoasa predica !

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, doamnă Flori! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno