Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Lună: aprilie 2018 (Page 1 of 5)

Învățătura ortodoxă despre Sfintele Icoane

Sfintele Icoane

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Învățătura Ortodoxă despre Sfintele Icoane, Ed. Basilica, București, 2017, 75 p., format mic.

Conține 5 texte ale autorului.

Primul dintre ele: Icoana ortodoxă, simbol de credință vizual. A fost publicat anterior în vol. Învățătura despre Sfintele Icoane reflectată în teologia ortodoxă românească, vol. I, Ed. Basilica, București, 2017, p. 5-18, cf. n. 1, p. 5, dar textul de față a fost revizuit de autor, cf. Ibidem.

Ceea ce Profeții au văzut tainic sau spiritual, Apostolii au văzut cu ochii lor trupești, p. 8, și cu cei duhovnicești în același timp. Pentru că nu L-au văzut doar ca om, ci ca Fiul lui Dumnezeu întrupat.

„memoria duhovnicească vizuală a Bisericii”, p. 11. „icoana reprezintă fața umană a Celui ce există veșnic”, p. 12. „participarea la Împărăția lui Dumnezeu este finalitatea întregii creații”, p. 15.

„teologia liturgică exprimată de ei în iconografie este o teologie mărturisitoare, misionară și universală”, p. 18.

Sfintele Icoane ne cheamă mereu la rugăciune, p. 19, și ele au funcție anamnetică, pentru că ne amintesc vizual de Domnul și de iconomia mântuirii Sale, p. 20. Sunt „un antidot împotriva uitării iubirii lui Dumnezeu față de lume”, p. 20.

Căci Icoana Domnului, „deși este arătată imediat ochilor trupești, [ea] vizează totuși pe cei sufletești ai credinței. [Căci] ochii trupești văd chipul pictat al lui Hristos, pentru ca ochii sufletului [nostru] să sesizeze prezența iubitoare a persoanei Lui”, p. 21.

„limbajul simbolic-vizual și mistagogic-sacramental al Bisericii”, p. 25. „cinstirea icoanei sfințește privirea după cum ascultarea cuvântului Evangheliei sfințește auzul”, p. 26, nostru.

„conținutul profund evanghelic sau scripturistic al icoanelor ortodoxe”, p. 26. Căci „icoana este creația Bisericii în stare de rugăciune și contemplație”, p. 27, este exprimarea vizuală și tainică în același timp a sfințeniei personale.

„Televizorul și internetul au devenit aproape tot atât de importante ca și cartea, iar pentru unii, poate, chiar mai mult”, p. 28.

Iar autorul subliniază un lucru absolut important aici și anume că „iconografia creștină este o creație sui generis a Bisericii”, adică o creație originală, unică a Bisericii, „și nu o simplă adoptare a artei greco-romane sau egiptene în cultul creștin”, p. 29. Că iconografia creștină s-a creat în Biserică, pentru că reprezintă o vizualizare a învățăturii Bisericii, și ea nu a fost „împrumutată” din arta păgână. Pentru că am auzit teologi „creștini” care spun contrariul: că am „împrumutat” pictura religioasă din arta păgână sau că am „încreștinat” arta păgână.

Al doilea text începe în p. 31: Dimensiunea pascală a picturii bisericești europene. Un mic discurs din 5 mai 2014, revăzut și el, p. 31, n. 1. „exegeza hristocentrică” a Scripturii, p. 32. Iar perspectiva iconografiei ortodoxe este cea pascală, p. 40.

Al 3-lea text începe în p. 43: Pictura bizantină – expresia liturgică vizuală a credinței ortodoxe și a vieții Sfinților. E un alt cuvânt al autorului, rostit la un congres internațional din 20-24 mai 2017, întrunit la București, cf. Idem, p. 43, n. 1.

Din p. 51 începe al 4-lea text al acestei broșuri: 2017-Anul omagial al Sfintelor Icoane, al Iconarilor și Pictorilor bisericești. Sfintele Icoane sunt „un sprijin pentru memorie”, p. 53. Ele sunt „expresii liturgice ale credinței ortodoxe și lumini ale Împărăției cerurilor”, p. 58.

Al 5-lea text este o predică a autorului la Duminica Ortodoxiei. Intitulată: Icoana arată adevărul și frumusețea Ortodoxiei, p. 63. Nu ni se spune însă în ce an a fost scrisă.  „Mărturisim ceea ce vedem cu ochii duhovnicești ai credinței”, p. 68. „Icoana ortodoxă este Evanghelie pictată”, p. 71. Sfinții ne cheamă pe toți la sfințenie, p. 73.

Editor: Pr. Mihai Hau, Redactor: Pr. Cristian Antonescu, Layout și copertă: Daniela Gabriela Pascu, publicată la Tipografia cărților bisericești.

La țigănci: semne și simboluri [3]

Proba alegerii e menită să-i demonstreze lui Gavrilescu faptul că nu e de vină „norocul artiștilor”, ci el a ales greșit, el e cel care nu a știut să aleagă când a renunțat la Hildegard pentru Elsa.

Gavrilescu dădea întruna vina pe noroc și pe fatalitatea care a făcut să o întâlnească pe Elsa: „Așa a început tragedia vieții mele. […] Dar m-am resemnat. Mi-am spus: <Gavrilescule, așa a fost să fie. Ceasul rău! Așa sunt artiștii, fără noroc>”[1].

Însă nu „ceasul său” și nici nenorocul artiștilor nu erau de vină pentru tragedia vieții sale, ci el însuși. Este ceea ce fetele sunt puse să îi demonstreze: el este cel care alege rău, din proprie voință, din cauza culturii și educației lui puține și a infatuării multe!

Ratând și această a doua alegere (a treia a vieții sale), consecințele sunt mai grele și mai de durată. Acum e nevoit să încerce să scape dintr-un adevărat labirint. Semnificația e aceea că alegerile greșite în viață te poartă pe drumuri înfundate, te conduc la situații fără ieșire.

Gavrilescu a crezut că va avea o viață mai ușoară cu Elsa decât cu Hildegard. Sau, cum spuneam mai devreme, a ales viața aparent ușoară în locul vieții mistice, a vieții cu Dumnezeu. Însă ceea ce la început pare că e mai ușor se transformă într-un adevărat calvar, într-un infern.

Este ceea ce, în mod simbolic/ metaforic i se întâmplă lui Gavrilescu în nuvelă.

De aici înainte intrăm, de fapt, pe un drum fără întoarcere. Simbolurile morții sunt multe și evidente: labirintul întunecat pe care trebuie să îl traverseze Gavrilescu, jocul de-a v-ați ascuns (îl folosește și Arghezi ca metaforă a morții într-o poezie care se numește chiar așa: De-a v-ați ascuns[2]), căldura insuportabilă și transpirațiile abundente, faptul că rămâne gol și că se vede „mai slab decât se știa, cu oasele ieșindu-i prin piele, și totuși cu pântecul umflat și căzut, așa cum nu se mai văzuse vreodată”[3], draperia care se strânge în jurul lui ca un giulgiu.

În căutarea lui dezorientată prin labirint se împiedică de multe lucruri sau obiecte a căror prezență acolo este aparent absurdă:

„Descoperea la răstimpuri obiecte pe care îi era greu să le identifice; unele semănau la început cu o lădiță, dar se dovedeau a fi, pipăite mai bine, dovleci uriași înveliți în broboade; altele, care păreau la început perne sau suluri de divan, deveneau, corect tipărite, mingi, umbrele vechi umplute cu tărâțe, coșuri de rufe pline cu jurnale, dar nu apuca să hotărască ce-ar fi putut fi, pentru că descoperea necontenit alte obiecte în fața lui și începea să le pipăie. Uneori îi ieșeau în față mobile mari și Gavrilescu le ocolea prudent, căci nu le cunoștea formele și-i era teamă să nu le răstoarne”[4].

Eu cred că este o paradigmă a deșertăciunilor umane și a percepției eronate pe care o are adesea omul asupra lor, o paradigmă a mulțimii de lucruri fără semnificație de care omul se leagă în viața sa, pentru ca apoi, prin moarte, să le părăsească. Împiedicarea lui Gavrilescu de aceste lucruri arată împiedicarea oamenilor toată viața de nimicuri, de lucruri superflue, care în aparență par importante dat în realitate nu sunt.

Orbecăiala prin labirint se termină brusc, iar Gavrilescu încearcă să își reia itinerariul anterior, adică să meargă să-și recupereze servieta cu partituri. Constată însă că nu a stat câteva ore „la țigănci”, ci 12 ani. Locurile și oamenii s-au schimbat, a avut loc și o reformă monetară, vechii locatari pe care îi cunoștea s-au mutat, unii au murit, chiar despre soția lui, Elsa, află că l-a așteptat câteva luni, apoi s-a mutat înapoi în Germania, la familia ei.

Încearcă să se întoarcă „la țigănci”, pentru a descâlci misterul. Afară se înnoptase. „Era o noapte clară, fără lună, și pe străzi începea să se reverse răcoarea grădinilor”[5]. E însoțit la pas de o trăsură al cărei birjar fusese în tinerețe dricar. Aluziile funebre se întețesc. În dreptul unei Biserici se opresc să respire parfumul florilor și birjarul-dricar reflectează: „Dacă a fost vreo înmormântare astăzi, au rămas flori multe”[6]. Indiciile sunt că înmormântarea e chiar a lui Gavrilescu.

Întorcându-se „la țigănci”, o reîntâlnește pe Hildegard, care îi spune: „De când te-aștept”[7]

Și pleacă amândoi „spre pădure, pe drumul ăl mai lung”[8].

Concluzia ar fi că Dumnezeu îl primește chiar și pe omul mediocru, care nu și-a urmat chemarea, dacă devine conștient că a rătăcit drumul și e chinuit de remușcări. Iar Gavrilescu era o asemenea persoană…


[1] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. II, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 17.

[2] A se vedea: http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/a/tudor-arghezi-7zudsdu/de-a-v-ati-ascuns-6zudnpd.html#.WuCCqDO-mpo.

[3] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. II, ed. cit., p. 23. [4] Idem, p. 23. [5] Idem, p. 34. [6] Idem, p. 35. [7] Idem, p. 37. [8] Idem, p. 38.

Predică la Duminica a 4-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

din perspectiva unui bolnav cronic, omul e om când face bine. Când se definește ca om al binelui, ca om bun, ca om care vede nevoile altora. Pe când cel care nu le vede sau le trece cu vederea este scos din ecuația omeniei. Pentru că omul care nu mai e om e o canalie, o scursură…un om insensibil la dramele oamenilor. Și devine, la rândul său, o priveliște pe care nici tu nu mai ai chef s-o vezi. O priveliște a răutății personalizate…

De aceea, bolnavul de 38 de ani, bolnavul cronic de care s-a apropiat Domnul în Evanghelia de azi [In. 5, 1-15], era în fiecare zi înconjurat de oameni, de mulțimi de oameni, dar el nu îi caracteriza pe niciunul dintre ei a fi…oameni. Pentru că el i-a spus Domnului: „Doamne [Κύριε], nu am om [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]!” [In. 5, 7, BYZ]. Cu sensul: „Doamne, nu am om care să mă ajute, care să fie om cu mine!”. Căci oameni sunt destui, dar nu sunt destui și oamenii adevărați, aceia care să vadă nevoia ta și să sară în ajutorul tău în mod dezinteresat.

Și când auzi că de 38 de ani pe acest om nu l-a văzut decât Dumnezeu și doar El l-a ajutat, înțelegi că omenia e floare rară. Că oamenii adevărați sunt rari și, că atât de rari fiind, ei sunt un mare dar de la Dumnezeu, dacă ai prietenia lor. Pentru că, dacă te împrietenești cu un om al lui Dumnezeu, cu un om adevărat, atunci poți să faci diferența dintre oameni și canalii. Dar dacă nu ai acest mare dar de la Dumnezeu, datorită păcatelor tale, toată viața ta vei avea parte de prietenii de complezență, de fațadă și nu reale. Lucru pe care îl vezi de fiecare dată când ai o nevoie stringentă, neapărată și nimeni nu te ajută.

Da, sunt rari oamenii! Sunt rari oamenii de caracter, oamenii cu coloană vertebrală, oamenii valorici. Și ei nu sunt niciodată de vânzare! Pentru că oamenii reali se creează prin multă muncă, prin multă conștiință, prin multă smerenie, prin multă atenție la detaliile vieților lor și ale altora.

Trebuie să te construiești non-stop ca om valoric și asta în relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci vertebralitatea ta morală se fundamentează în relația cu Dumnezeu și în continua deschidere față de oameni.

Bolnavul Evangheliei de azi era un om public. El zăcea lângă scăldătoarea Vitesda [Βηθεσδά], alături de alți bolnavi [In. 5, 2-3]. El îl aștepta pe Îngerul vindecării lui Dumnezeu, pe Îngerul care venea să tulbure apa scăldătorii și, prin umplerea ei cu slava lui Dumnezeu, să vindece pe primul intrat în apă [In. 5, 4].

Și Sfântul Ioannis ne spune acest amănunt în acest verset, pentru ca să ne spună în subsidiar că Îngerul dăruia oamenilor aceeași slavă ca și Hristos, Cel care mergea printre oameni și îi vindeca. Le dăruia slava Lui și a Tatălui și a Duhului Sfânt, slava Dumnezeului nostru treimic, care este vindecarea noastră de orice boală. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui ne vindecă pe noi și ne ajută pe noi tot prin slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că în slava Lui ei trăiesc în veșnicie. Căci El lucrează în mod direct și prin Sfinții și Îngerii Lui la luminarea și vindecarea și sfințirea noastră, slava Lui cea necreată și veșnică fiind aceea prin care Dumnezeu lucrează în noi tot binele.

Așa că Îngerul care făcea bine oamenilor era Îngerul prin care Dumnezeu făcea bine oamenilor. Pe când, în persoana Domnului Iisus Hristos, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Însuși Dumnezeu locuia printre oameni și cu ei și El le făcea bine oamenilor și El era receptat de ei, de oamenii cărora le făcea bine, ca un om bun, foarte bun sau, și mai mult, ca Dumnezeu întrupat, Care le făcuse un mare bine.

Pentru că fiecare om, ca și azi, Îl receptează pe Dumnezeu după viața lui, după creșterea lui spirituală și teologică. De aceea, unii nu văd niciodată pe oamenii buni, pe oamenii valorici, pe cei care îi întrec, pentru că ei se cred „de neîntrecut” în bădărănia lor. Nu au ochi decât pentru ei. Și de aceea nu se văd nici pe ei și nici pe cei din jurul lor.

Dar cei care sunt deschiși spre Dumnezeu și spre oameni, privesc, dimpotrivă, mai puțin la ei, nu se iau în seamă tot timpul, pentru că vor să lege întotdeauna prietenii sfinte, profunde cu oamenii. Vor să vadă cum sunt alții, să se bucure de alții, să învețe de la alții, pentru că vor să fie mereu oameni frumoși și necesari în viețile altora.

Și cum devii necesar în viața altora? Prin sinceritatea debordantă, prin continua dăruire, prin continua revelare de sine în viața altora, prin caracterul tău frumos și demnitatea ta plină de noblețe. Și prin acestea toate ești resimțit de oameni ca fiind de neînlocuit în viața lor. Căci ei, cât timp trăiești tu și după moartea ta, se înrădăcinează în exemplul tău de viață, în vorbele și în faptele tale, pentru că te simt făcând parte din memoria lor cea plină de viață și de frumusețe. Pentru că, la urma urmei, când ne facem iar și iar recensământul interior și ne gândim care a fost om, care a fost exemplu, care a fost o frumusețe unică pentru noi, avem aceleași persoane care ne-au amprentat interior la modul unic.

Niciodată nu îi uităm pe cei care ne-au iubit cu adevărat!

Niciodată nu îi uităm pe cei care s-au intimizat nespus de profund cu noi!

Niciodată nu îi uităm pe cei care au făcut lucruri unice pentru noi!

Dar îi uităm – și e un mare dar al lui Dumnezeu să uităm răul suferit, durerea suferită și pe oamenii care ne-au făcut rău – pe cei care au fost doar spectatori, contemporani pasivi ai vieților noastre, pe cei care au fost străinii de lângă noi. Ne uităm colegii de la grădiniță, de la școală, de la facultate, pe cei cu care am muncit la un moment dat, pe cei cu care am vorbit lucruri de duzină…pentru că nu avem în noi amintiri care să ne lege la modul profund de ei. Și nu avem amintiri profunde cu ei, cu cei pe care îi uităm, pentru că nici ei nu au făcut fapte profunde în viața noastră.

Ne-am intersectat la un moment dat viețile pentru mai mult sau mai puțin timp, dar am rămas străini unii pentru alții, exteriori unii altora. Iar dacă, dimpotrivă, unii au dorit să rămână cu forța, prin nesimțire și tupeu în viața noastră, ei nu au rămas nicidecum, pentru că rămân doar cei care…ne fac bine. Cei care sunt oameni cu noi și ne ajută și pe noi să fim oameni, să fim umani.

Căci noi, ca și paradigmaticul bolnav vindecat de Domnul, îi resimțim ca oameni, ca oameni reali, neapărați, doar pe cei care ne văd, care au timp de noi cu adevărat, care ne respectă pentru profunzimea vieții noastre și pentru lucrurile pe care le facem. Iar despre ceilalți, despre mulții care nu ne văd, nu ne știu, nu îi interesăm, nu putem să spunem că sunt oameni, deși sunt contemporanii noștri.

…Și Domnul face cu acest bolnav, ceea ce ani la rând oamenii nu au avut timp să facă! Căci El a așteptat 38 de ani ca oamenii…să facă ceva pentru acest bolnav, pentru acest bolnav care își expunea public boala lui și nu și-o ținea într-un colț, lipsit de vederea oamenilor.

Și l-a vindecat imediat, ca un atotputernic, spunându-i: „Scoală-te [Ἔγειραι], ia-ți patul tău [ἆρον τὸν κράββατόν σου] și umblă [καὶ περιπάτει]!” [In. 5, 8, BYZ]. Pentru că la Dumnezeu vindecarea este o minune care se produce imediat. Imediat ce omul se deschide lui Dumnezeu, Care Se arată minunat în viața noastră.

Și când El Se arată minunat în viața noastră, iubiții mei, atunci minunile Lui sunt o înviere a noastră din morți, sunt o reînvățare a noastră cu bucuria, cu mersul vesel prin viață!

Căci îmi aduc aminte de anii plini de tristețe din viața mea, de perioada între 14 și 17 ani, când, ca elev seminarist și proaspăt convertit, eram avid de teologia și experiența Bisericii, dar mediul din jurul meu nu mă ajuta deloc la împlinirea mea interioară. Aveam nevoie de oameni reali, de cărți multiple, de experiențe îndumnezeitoare, de oameni care întrupau viața Bisericii. Și atunci, în plină tristețe teologică, în plină singurătate interioară (pentru că nu era ochi ca să te vadă și nici gură să-ți vorbească), Dumnezeu l-a introdus în viața mea pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, a cărui pomenire de 13 ani o vom face în curând[2].

Și, prin el, eu am spus: „Doamne, am om! Mi-ai trimis om care să mă înțeleagă, să mă iubească, să mă încurajeze și să mă întărească pe drumul meu spre Tine!”. Pentru că, deodată, prin el și prin viața lui mult-pătimitoare și prin întreaga sa operă[3] a intrat Dumnezeu în viața mea la modul masiv și total.

Căci convertirea e una și e necesară, dar viața reală duhovnicească se naște în cadrul realei ucenicii duhovnicești. Și până nu te naști de sus, de la Dumnezeu, prin slava Lui, sub povățuirea unui Părinte duhovnicesc, a unui om plin de slava Lui, până nu te umpli și tu de slava lui Dumnezeu, toată teologia și viața Bisericii îți sunt exterioare, chiar dacă tu ești ortodox, prin Botez, din pruncie.

Și ucenicind Sfântului Ilie, Părintelui meu duhovnicesc (care nu a fost niciodată cleric, ci mirean căsătorit), am învățat să las slava lui Dumnezeu să mă inunde și să mă conducă spre voia Sa…

Însă eu am așteptat doar 3 ani…un om, și asta din marea milă a lui Dumnezeu cu sinceritatea singurătății mele teologice! Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi așteptat 40 sau 80 de ani…un om? Ce s-ar fi întâmplat dacă niciodată nu m-aș fi întâlnit cu un…om?!

Înțelegeți gravitatea situației?…

Înțelegeți ce ne cere nouă Dumnezeu, atunci când ne spune că oamenii trebuie să-i ajute pe oameni, să-i odihnească, să îi mântuie prin exemplul vieții lor?

Pentru cine am fost noi exemple? Ce am făcut noi exemplar în viețile altora? Cine ne receptează pe noi ca fiind neînlocuibili în viața lor?

Eu cred că astea sunt întrebările fundamentale! Eu cred că asta ar trebui să ne întrebăm noi, fiecare dintre noi în parte: Cine ne va plânge cu adevărat lipsa, atunci când vom pleca de aici, de pe pământ?

Pentru că oamenii unici sunt de neînlocuit în viața noastră. Oamenii reali, oamenii care ne-au învățat să trăim frumos, să trăim cu Dumnezeu, să ne dăruim la modul dezinteresat nu pot fi înlocuiți cu alții.

Tocmai de aceea, prietenia se dăruie și nu se pretinde. Iubirea vine în întâmpinarea oamenilor și nu așteaptă să fie sunată la telefon. Credința face întotdeauna ceva bun pentru alții și nu așteaptă camerele de luat vederi ca să o pună în evidență. Pentru că nu avem nevoie de elogii pentru ca să fim oameni, ci trebuie să fim oameni, pentru ca oamenii să vadă în noi umanitate reală și să își găsească numai cuvinte bune de zis despre noi.

…Cum a intrat Domnul în viața bolnavului cronic, a celui uitat de către toți? Deodată, fără tatonări! Doar l-a văzut și a înțeles că e bolnav de mult [In. 5, 6]…și de atât a avut nevoie ca să-l ajute. Dar mai înainte să îl ajute cu fapta, Domnul a vorbit cu el! Pentru că minunea nu a început când Domnul l-a vindecat, ci din momentul când El l-a văzut și S-a oprit și a stat de vorbă cu el. Pentru că, cel mai adesea, omul se ridică din tristețea și neîncrederea lui cronică în oameni, doar când găsește oameni verticali, autentici.

Vindecarea oamenilor de singurătate începe în momentul când le vorbești cu adevărat și ei încep să te simtă pe tine în cuvintele pe care le rostești față de ei.

Căci cuvintele sunt „o ascundere de alții” numai în mintea celui prost, pe când ele, cuvintele, sunt realitatea ta. Sunt cine ești tu. Și ele te fac explicit. Iar dacă scoți pe gură cuvinte, dacă faci gesturi, dacă faci grimase, dacă îți miști mâinile și picioarele și ochii întru-un anume fel, prin toate vorbești despre tine. Și cel care te vede duhovnicește, te vede până în adâncul tău, iar pentru ochii lui curați nu ai nicio haină ca să te acoperi. Căci așa te vede și Dumnezeu: până în străfundurile ființei tale, tu neavând niciun lucru pe care să nu îl cunoască despre tine.

De aceea, pentru că trăiești printre oameni, printre tot felul de oameni…unii cred că te mint, alții că te prostesc, alții că te manipulează, alții că te folosesc pentru interesele lor, dar nu știu și cum îi privești tu. Căci dacă ar ști că tu îi privești așa cum sunt ei…mulți nu ar mai da ochii cu tine…și ar ști foarte bine de ce fac acest lucru…

Însă, vă dați seama că Domnul, Cel întrupat, Cel care mergea printre oameni, îi privea pe toți în acest fel? Că El îi vedea până în străfundurile lor și, cu toate acestea, mulți credeau că au lucruri „ascunse” de ochii Lui? Și pentru că ei credeau că „își tăinuiesc” gândurile și faptele, veneau în fața Lui și pozau în oameni „drepți”.

Fapt pentru care, acest fel de hoți „drepți”, atunci când l-au văzut pe cel vindecat, pe care nu îl văzuseră deloc în 38 de ani de boală, nu l-au felicitat pentru sănătatea lui, ci i-au dat în cap cu…legea lui Dumnezeu. I-au spus că nu își poate căra patul de sabat [In. 5, 10]. Deși Dătătorul Legii îi spusese celui vindecat să își care patul [In. 5, 8, 11], tocmai pentru ca oamenii să vadă că bolnavii din Israil sunt…mai puțini cu unul.

Și vindecatul a ținut-o pe a lui: și-a cărat patul mai departe! Bravo lui…și bravo nouă, dacă îi urmăm exemplul! Pentru că și noi trebuie să facem ca el: să ne cărăm cu noi tot timpul pomenirea păcatelor noastre. Așa cum Sfântul David ne-a învățat pe noi, prin slava lui Dumnezeu: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX]. Fărădelegile și păcatele noastre, adică pocăința pentru ele, trebuie să fie întotdeauna cu noi, căci ele sunt patul suferinței noastre, sunt cele din cauza cărora noi am suferit cu amar.

Pentru că atunci când vindecatul s-a întâlnit cu Domnul, El nu i-a spus: „Fă-ți de cap acum, că d-aia te-am făcut sănătos!”, ci, dimpotrivă, i-a spus: „Vezi [Ιδε], sănătos te-ai făcut [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ].

Iar ceva mai rău…e ceva veșnic rău, adică Iadul…Pentru că nerecunoștința față de Dumnezeu este Iadul.

Însă vindecatul nostru a fost recunoscător! El nu a tăinuit numele Vindecătorului său, ci s-a dus la iudei și le-a spus că Iisus l-a făcut sănătos [In. 5, 15].

Și iudeii ce-au făcut? Ce au făcut falșii „drepți”, care se izmeneau înaintea ochilor lui Dumnezeu? Ne spune Sfântul Ioannis: „De aceea iudeii Îl prigoneau pe Iisus [διὰ τοῦτο ἐδίωκον τὸν Ἰησοῦν οἱ ἰουδαῖοι] și căutau să-L omoare pe El [καὶ ἐζήτουν Αὐτὸν ἀποκτεῖναι]: că[ci El] făcea acestea în sabat [ὅτι ταῦτα ἐποίει ἐν σαββάτῳ]” [In. 5, 16, BYZ].

Și de ce L-ar fi omorât iudeii pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, dacă ar fi văzut cine este în fața lor? Sau de iubire Îl prigoneau și căutau ei să-L omoare, de prea multă evlavie? Numai că fanatismul religios nu are logică și nicio apologie a linșării altora nu are fundament. Lipsa de omenie, lipsa de evlavie, lipsa de dreaptă judecată sunt catastrofale. Ceea ce faci la nervi, la repezeală, din invidie sau din ură se dovedesc lucruri rele.

De aceea, ca să scoți răul din tine trebuie să te pocăiești și nu te poți pocăi decât în fața Dumnezeului Celui adevărat, a Aceluia care poate da iertare oricărui om. Pentru că El cheamă pe toate canaliile la Sine, pe toți neoamenii, pentru ca să îi facă oameni. Pentru că nu există om cu adevărat fără Dumnezeu. Fără El nimeni nu poate fi om și nu poate privi omenește pe alt om și nici nu poate înțelege adâncul unui om.

Fapt pentru care îndemnul meu e previzibil și adevărat: Întoarce-ți-vă la Dumnezeu, pentru ca să fiți oameni! Și El ne va face pe toți oameni cu adevărat, Sfinți ai Lui, dacă Îl vom urma pe El toată viața. Amin!


[1] Începută la 15. 54 în ziua de 26 aprilie 2018, zi de joi, cu mult soare, 29 de grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/03/predica-la-12-ani-de-la-adormirea-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai-2017/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 33, cf. LXX

1. Celui [pe cel] care se teme de Domnul nu îl va întâmpina cel rău [τῷ φοβουμένῳ Κύριον οὐκ ἀπαντήσει κακόν], ci [El îl lasă să cadă] în ispită [ἀλλ᾽ ἐν πειρασμῷ] și iarăși îl va scoate [καὶ πάλιν ἐξελεῖται][1].

2. Bărbatul cel înțelept nu va urî legea, iar cel care se fățărnicește în[tru] ea [este] precum corabia în furtună.

3. Omul cel înțelegător va crede legii și legea Lui [este pentru] cel credincios ca întrebarea celor limpezi.

4. Pregătește cuvântul și așa vei fi ascultat [ἑτοίμασον λόγον καὶ οὕτως ἀκουσθήσῃ]! Leagă împreună învățătura și răspunde [σύνδησον παιδείαν καὶ ἀποκρίθητι]!

5. [Ca] roata căruței [sunt] cele dinăuntru ale celui nebun [τροχὸς ἁμάξης σπλάγχνα μωροῦ] și ca osia întorcându-se [este] gândul lui [καὶ ὡς ἄξων στρεφόμενος ὁ διαλογισμὸς αὐτοῦ].

6. Calul întru împerechere [ἵππος εἰς ὀχείαν][2] [este] ca prietenul batjocoritor [ὡς φίλος μωκός]: nechează dedesubtul a tot celui care șade pe [el] [ὑποκάτω παντὸς ἐπικαθημένου χρεμετίζει].

7. Pentru ce ziua pe zi o întrece și toată lumina zilei anului [este] de la soare?

8. În cunoașterea Domnului au fost despărțite [ἐν γνώσει Κυρίου διεχωρίσθησαν] și [El] a schimbat vremuri și praznice [καὶ ἠλλοίωσεν καιροὺς καὶ ἑορτάς].

9. Din ele S-a înălțat și S-a sfințit și din ele a pus întru numărul zilelor

10. și oamenii toți [sunt] din țărână și Adam a fost zidit din pământ.

11. În[tru] mulțimea cunoașterii Domnul i-a despărțit pe ei și a schimbat căile lor.

12. Din[tre] ei a binecuvântat și a înălțat și din[tre] ei a sfințit și către El s-a[u] apropiat. Din[tre] ei a blestemat și i-a smerit și i-a întors pe ei de la starea lor.

13. [Toate sunt] ca lutul olarului în mâna Sa [ὡς πηλὸς κεραμέως ἐν χειρὶ Αὐτοῦ] [și] toate căile Sale [sunt] după bunăvoirea Sa [πᾶσαι αἱ ὁδοὶ Αὐτοῦ κατὰ τὴν εὐδοκίαν Αὐτοῦ]. Așa [sunt] oamenii în mâna Celui care i-a făcut pe ei [οὕτως ἄνθρωποι ἐν χειρὶ τοῦ ποιήσαντος αὐτοὺς], [ca] să le răsplătească lor după judecata Sa [ἀποδοῦναι αὐτοῖς κατὰ τὴν κρίσιν Αὐτοῦ].

14. Împotriva răului [este] binele și împotriva morții [este] viața. Așa [este și] cel păcătos împotriva celui evlavios.

15. Și așa privește întru toate lucrurile Celui Preaînalt: două [cu] două, unul împotriva altuia!

16. Iar eu, [ca] cel din urmă, am privegheat ca cel care adună după [zilele] secerișurilor.

17. În[tru] binecuvântarea Domnului am ajuns și, precum culegând, am umplut teascul.

18. Vedeți că nu numai mie am trudit, ci tuturor celor care caută învățătura!

19. Ascultați-mă, cei mai mari ai poporului, și povățuitorii adunării, plecați-vă urechea!

20. Fiului și femeii, fratelui și prietenului să nu le dai stăpânire asupra ta în viața ta și să nu dai altuia banii tăi, ca nu [cumva], căindu-te, să te rogi pentru ei.

21. Până ce încă trăiești și suflarea [este] în tine să nu te schimbi pe tine cu tot trupul.

22. Căci mai bine [este ca] copiii să se roage de tine decât a te uita întru mâinile fiilor tăi.

23. În toate lucrurile tu fă-te înalt [și] să nu dai prihană în[tru] slava ta!

24. În ziua sfârșitului zilelor vieții tale și în vremea morții împarte-ți moștenirea!

25. Mâncărurile și toiagul și poverile [sunt] ale măgarului, [pe când] pâinea și certarea și lucrul [sunt] ale slujitorului casei.

26. Lucrează în[tru] copil[3] și vei afla odihnă! Dezleagă mâinile lui și va căuta libertate!

27. Jugul și chinga gâtul îl vor îndoi și ale slujitorului casei celui făcător de rele [sunt] uneltele de chinuire și chinurile.

28. Pune-l pe el întru lucrare [ἔμβαλε αὐτὸν εἰς ἐργασίαν], ca să nu se facă leneș [ἵνα μὴ ἀργῇ]! Căci multă răutate a învățat lenea [πολλὴν γὰρ κακίαν ἐδίδαξεν ἡ ἀργία].

29. Întru lucruri așază-l precum i se cuvine lui! [Iar] dacă nu are să asculte, îngreunează-i cătușele sale!

30. Și să nu prisosești peste tot trupul și fără judecată să nu faci nimic.

31. Dacă îți este ție slujitorul casei, să fie ca tine, că în[tru] sânge l-ai dobândit pe el!

32. Dacă îți este ție slujitorul casei, du-l pe el ca pe un frate, că[ci] precum sufletul tău vei avea nevoia lui.

33. Dacă ai să-l chinui pe el și, depărtându-se, are să fugă, în care cale îl vei căuta pe el?


[1] Din ispită.

[2] Aflat în timpul actului sexual. Biblia de la 1688 a folosit verbul a mânzi, care înseamnă a fecunda (o iapă), a se împerechea, cf. http://www.dex.ro/mânzi. Pentru că ὀχεία înseamnă fertilizarea/ fecundarea unui animal.

[3] Educă-l! Sfătuiește-l continuu!

La țigănci: semne și simboluri [2]

Intrând în universul de „la țigănci”, bătrâna observă că „iar a stat ceasul”[1]. Adică timpul s-a oprit în loc. Întâlnirea planurilor temporale, al celui pământesc cu cel veșnic e sugerată de anomalia temporală, un fel de dilatare proustiană a timpului, însă cu alte consecințe și semnificații. La Eliade, rememorarea de tip proustian, durata afectivă și incoerența fluxului interior de gânduri nu e doar de natură psihologică, ci e spirituală. Se petrec evenimente esențiale nu numai în plan afectiv/ emoțional și de conștiință, ci care implică persoana umană în întregime, trup și suflet.

La Eliade, dilatarea timpului nu lasă omul exterior neatins. Ceva mai încolo, după proba labirintului din bordei, Gavrilescu va constata că a ajuns „gol, mai slab decât se știa, cu oasele ieșindu-i prin piele, și totuși cu pântecul umflat și căzut, așa cum nu se mai văzuse vreodată”[2]. Desigur, sunt aici și alte semnificații (despre care vom vorbi curând), dar cert este că evenimentele speciale modifică omul integral, nu doar pe cel interior.

Și aici e un punct esențial în care Eliade e în răspăr cu ideologia generală a romanului modern, contemporană lui, care pleca de la filosofia idealistă germană, pe care a teoretizat-o Camil Petrescu și care desființează pur și simplu transcendența ca realitate obiectivă și o transferă, în schimb, în lăuntrul omului, în psihicul și în conștiința umană. Mircea Eliade se dezice de această perspectivă filosofică, atât de iubită (cel puțin la nivel teoretic) de unii romancieri interbelici.

Experiențele lui religioase l-au învățat, în mod concret, că există Transcendentul asupra căruia omul nu poate interveni, care este o realitate supraființială, dar care coboară în imanent, cum zice Blaga, și totodată există entități spirituale distincte de persoana umană, exterioare ei și nesesizabile – dacă omul nu învață cum să le sesizeze –, decât atunci când vor să își facă cunoscute intervențiile (a se vedea Domnișoara Christina).

Și, prin această concepție, Eliade se întoarce la o filosofie mult mai veche, nearătându-se la fel de dornic ca alți confrați de a se sincroniza cu orice preț cu psihologia și filosofia moderne. De altfel, Eliade e mult mai realist în această direcție: interesul lui pentru romanul modern nu are de-a face cu complexul handicapului cultural pe care îl manifestă mulți intelectuali români.

Pentru el, romanul modern e o oglindă a societății moderne, un mod adecvat de a surprinde mentalitatea modernă. Și dacă omul modern a devenit o personalitate ștearsă, un intabulator de informații și comportamente pe care nu le mai gândește, ci le imită, adică un om inautentic, atunci singura autenticitate a romanului modern constă în a crea personaje inautentice, personalități stereotipe, susține el.

Nuvelele fantastice ale lui Eliade descoperă însă revelarea unei alte realități, supranaturale, în existența acestor personaje moderne mediocre. Ele nu sunt condamnate la mediocritate și inautenticitate atâta timp cât viața și ființa lor se deschid spre veșnicie.

Tot Eliade spunea că sentimentul sacrului e cel mai autentic sentiment al ființei umane.

Vedem, prin urmare, că el rezolvă problema autenticității într-un mod ingenuu pentru epoca sa literară, dar care se revendică dintr-o atitudine religioasă milenară.

Revenind la Gavrilescu, el este introdus într-o „încăpere ale cărei margini nu le putea vedea” și „în acea clipă se simți deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tânăr. Și toată lumea ar fi fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui”[3].

Trimiterea este explicită la regăsirea tinereții veșnice („Înnoi-se-va ca a vulturului tinerețea ta”, spune Ps. 102, 5, LXX), dar și la regăsirea iubirii adevărate prin restaurarea fericirii cuplului primordial (subiect eminescian).

Încercarea la care este supus personajul este de a ghici care dintre cele trei fete e țiganca, care grecoaica și care „ovreica”. Însă el tergiversează răspunsul. Mai întâi e cuprins de o sete teribilă, apoi încearcă să schimbe subiectul. Fetele cunosc ceea ce el nu vrea să recunoască: pricina ratării sale e frica.

Nu-și amintește ce s-a întâmplat, de ce nu s-a căsătorit cu Hildegard, pentru că „mă învățasem cu ideea. Îmi spuneam: <Gavrilescule, ce-a fost, a fost>. Așa sunt artiștii, fără noroc. Și deodată, adineauri, intrând aici la voi, mi-am adus aminte că am cunoscut și eu o pasiune nobilă, mi-am adus aminte că am iubit-o pe Hildegard!…”[4]. Cu alte cuvinte, omul se învață cu ratarea lui, se obișnuiește cu patimile și păcatele lui, încât…le uită. Și le ascunde atât de bine, de alții și de sine însuși, încât ajunge să creadă sincer că nu le mai are.

Acesta este unul din sensurile uitării la Eliade. Omul își adoarme conștiința până uită el însuși de sine, de aspirațiile și năzuințele sale cele mai profunde, pentru că nu le-a dat curs la timp și le-a lăsat să fie îngropate adânc în sufletul său.

Observăm, de asemenea, emiterea adesea, de către Gavrilescu, a unor reflecții banale, împrumutate din bagajul uzual de gândire al oamenilor mediocri, lipsiți de personalitate. De genul: „Când ești tânăr și artist, le suporți pe toate mai ușor”[5] sau „ce-a fost, a fost. Așa sunt artiștii, fără noroc”[6].

Tinerele pun însă degetul pe rană: problema lui Gavrilescu e frica. Pe aceasta trebuie să și-o recunoască și să și-o învingă. Descoperit în felul acesta, Gavrilescu încearcă să-și mențină superioritatea pe care credea că o deține în fața lor, el, „artistul”. Și aici Eliade atinge iarăși o problemă foarte fină de psihologie și pe care nu am văzut-o pusă în discuție de altcineva. Cei care un talent și nu îl pun în practică sau au un ideal și nu îl împlinesc, adormindu-și conștiința și nefăcând nimic, îngropând talantul precum în parabola evanghelică, se comportă însă ca și cum toată viața ar fi cules roadele eforturilor lor.

Gavrilescu se crede și afirmă continuu că este „artist”, deși știe prea bine că nu e decât profesor de pian, adică cineva care predă altora știința de a descifra partituri, compoziții muzicale. „Artist” este ceea ce ar fi dorit el să fie, dacă și-ar fi urmat visul de poet și ar fi ajuns să intuiască ce înseamnă arta pură.

Însă Gavrilescu se recomandă drept ceea ce visa odinioară să fie, nu drept ceea ce este! În mintea lui, potențele creative sunt identificabile cu ceea ce înseamnă realitatea unui geniu! Și aceasta pentru că nu vrea să recunoască faptul că nu a avut curajul și râvna pasiunii de a lupta pentru idealul său, pentru împlinirea sa interioară.

Slava deșartă îi face pe oameni să se manifeste ca și cum ar fi făcut lucruri de care, însă, nu s-au apucat niciodată în viața lor. Îi face să creadă că ar fi fost în stare să facă ceea ce au văzut la alții sau ceea ce ei înșiși au aspirat vreodată să facă. Prin aceasta încearcă să-și păstreze respectul de sine și să facă să amuțească în ei conștiința care altfel nu le-ar da pace.

Este ceea ce încearcă cele trei fete să trezească în Gavrilescu: adevărata conștiință de sine.

Acesta se crede în stare să ghicească etnia fiecăreia. Orgoliul lui fusese șifonat pentru că i se dezvăluise patima de căpetenie, frica, din care a derivat neîmplinirea lui intelectuală și spirituală/ duhovnicească.

În infatuarea lui, îi plăcea să creadă că „le ghicise de cum dăduse cu ochii de ele. Cea care făcuse un pas spre el, pe de-a-ntregul goală, foarte neagră, cu părul și ochii negri, era fără îndoială țigancă. A doua, și ea goală, dar acoperită cu un voal verde-pal, avea un trup nefiresc de alb și strălucitor ca sideful, iar în picioare purta papuci aurii. Asta nu putea fi decât grecoaica. A treia era fără îndoială ovreica: avea o fustă lungă de catifea vișinie, care-i strângea trupul până la mijloc, lăsându-i pieptul și umerii goi, iar părul bogat roșu-aprins, era adunat și împletit savant în creștetul capului”[7].

Însă Gavrilescu le identifică astfel orientându-se după noțiuni culturaliste periferice, pe care le vehiculează multă lume, crezându-le „științifice”. Eliade aduce, implicit, o critică acestui tip de cunoaștere cu totul superficială.

Încercând să identifice țiganca, află că de fapt cea dintâi era grecoaica. Aspectul ei nu este de mirare dacă ne gândim că Eliade identifică aici un tipar etnic și cultural al vechilor elini. El poate părea diferit de ceea ce știm noi astăzi, dar tocmai aici e „buba” lui Gavrilescu (și a multor altora): lipsa unor studii aprofundate, lipsa unor cunoștințe de ordin cultural care să depășească nivelul mediu și timpul prezent.

Ceea ce acuză Eliade, totodată, e absența oricărui interes al oamenilor pretins intelectuali de a merge până la rădăcinile civilizațiilor și ale umanității, de a căuta să se informeze asupra timpurilor vechi, asupra mentalităților și comportamentelor specifice. Dacă Eminescu a făcut aceasta, a fost (și încă mai este) considerat nebun

Iar pentru scriitorii generației interbelice, al cărei lider Eliade fusese proclamat, problema presantă fusese cum să se sincronizeze mai repede…

Însă mie modul de interpretare a lui Gavrilescu, care poate fi numit după ureche, mi se pare a fi utilizat în bună măsură chiar de către criticii noștri literari (și nu mă refer, desigur, numai la exegeza operei lui Eliade). Care adesea nu consideră că ar avea vreodată nevoie să știe mai mult decât știu…

Ratarea identificării primei fete are drept consecință o primă pedeapsă, aceea de a fi învârtit „într-o horă de iele”[8]. Din care, trezindu-se amețit, observă că decorul s-a schimbat, că încăperea era și nu mai era aceeași. Alegerile eronate pe care le fac oamenii în viață îi fac să fie și să nu mai fie aceeași, în același timp.

Alegerile pe care cineva le face, la un moment dat, în viața sa, schimbă decorul, deși pare să fie același, în mare. Ele îi poartă pe oameni ca într-o horă amețitoare, ca într-o stare de hipnoză, către un viitor în care poposesc fără să înțeleagă prea bine ce s-a petrecut cu ei, fără să fie în stare să conștientizeze profund urmările în suflet ale opțiunilor lor existențiale. Se vor trezi la un moment dat că viitorul este altul în comparație cu cel care ar fi fost dacă alegerea ar fi fost alta, mai ales dacă alegerea ar fi fost cea bună.

Omul care nu-și pune probleme morale, probleme de conștiință, alege ca Gavrilescu: încrezându-se orgolios în sine, considerând că alegerea pe care trebuie să o facă este una foarte simplă, care nu pune probleme. De aceea alege foarte des fără să gândească, fără să cugete profund la ce face, și mai ales fără să aibă un fundament intelectual și duhovnicesc care să îi sprijine opțiunile, care să îl apere de erori. Cu precădere epoca noastră postmodernă apreciază și încurajează acest tip de experiere juvenilistă a vieții, caracterizată prin ignorarea consecințelor vremelnice și veșnice.

În ce-l privește pe Gavrilescu, pedeapsa are totuși o urmare semnificativă: orgoliul propriu se depreciază într-o anumită măsură. Și consecințele se văd imediat: își amintește ceea ce nu mai dorea să își amintească de mult, pentru că „mă învățasem cu ideea” ratării, a vieții mediocre, și cu justificarea că „artiștii” sunt „fără noroc”. Și anume își amintește de ce nu s-a căsătorit cu Hildegard, ci cu Elsa. Povestea duce la concluzia pe care el încercase să o evite: frica lui de asumare a responsabilității. Frica lui de a ieși din rândurile oamenilor comuni, care nu vor să-și înmulțească talantul.

Dar lecția aceasta nu este suficientă. Gavrilescu nu a ajuns încă să înțeleagă esențialul. De aceea, și a doua oară, face tot o alegere greșită: identifică țiganca în cea pe care o crezuse inițial grecoaică, întinzând „melodramatic brațul către fata acoperită cu voalul verde-pal”[9]. Adică nu a fost în stare să renunțe deloc la deducțiile sale logic-primitive, elementare, fără fundamente raționale adânci.

Însă află că nici aceasta nu era țiganca, ci „ovreica”: „Ah! exclamă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit să înțeleg. Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Și avea un voal prin care se întrezărea tot, dar exista totuși un voal. Era ca în Vechiul Testament…[10].

Eliade se referă la locul din II Cor. 3, 14-16. Ca o paranteză: dacă nu spunea Eliade însuși aceasta și aș fi interpretat eu, desigur că ar fi fost considerată o interpretare hazardată…

Pare, însă, că lui Gavrilescu începe să-i revină judecata dreaptă, memoria care trebuie. Deși cu întârziere. „Cea cu părul roșu” se întreabă „de ce nu poate să ghicească”[11]. Iar răspunsul este: pentru că se deparazitează greu de logica vieții comune. „S-a rătăcit în trecut”[12] înseamnă că s-a rătăcit deprinzându-se prea mult cu perspectiva vieții acesteia. E prins în cutume existențiale pe care, în mod fals, le consideră eterne și inalienabile.

În esență, monahilor ortodocși, în mănăstire sau în viața sihastră, nu li se cere altceva decât să se desprindă de aceste tipare false. Acesta este sensul sintagmelor: se despart de viață și mor lumii și poftelor ei. Pătrund dincolo de catapeteasma subțire și efemeră a aparențelor…


[1] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. II, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 10. [2] Idem, p. 23. [3] Idem, p. 11. [4] Idem, p. 13. [5] Idem, p. 8. [6] Idem, p. 13. [7] Idem, p. 14. [8] Idem, p. 14. [9] Idem, p. 19. [10] Ibidem. [11] Ibidem. [12] Ibidem.

La țigănci: semne și simboluri [1]

Gavrilescu se întoarce acasă cu tramvaiul, pe o „căldură încinsă, înăbușitoare”[1]. E profesor de pian și a dat lecții de pian Otiliei, nepoata doamnei Voitinovici. E terorizat de căldură și caută mereu un colțișor de răcoare.

Canicula e aceeași din schițele lui Caragiale, numai că Eliade îl transformă pe Mitică într-un personaj mitic, zice Eugen Simion. Trebuie să ne întoarcem la Caragiale ca să vedem dacă, într-adevăr, semnificațiile teribilei călduri bucureștene sunt în mod fundamental altele…

Gavrilescu auzise niște tineri studenți vorbind despre Lawrence al Arabiei[2], trimitere livrescă ce va deveni un laitmotiv al nuvelei. Odată pomenită, devine un vector spre un simbol superior. Gavrilescu zice: „Dar când este omul cult, le suportă mai ușor pe toate”[3]. O apologie asemănătoare a făcut în literatura noastră mai întâi Ion Creangă, invocându-l pe bunicul său, David Creangă, și făcând trimitere la Viețile Sfinților.

Avem așadar, în nuvela lui Eliade, o primă sugestie: realitatea de foc se poate învinge prin eroism. Gavrilescu nu știe prea bine cine e Lawrence al Arabiei – deși pare că îl obsedează –, dar el este opusul lui, din punct de vedere caracterologic. Gavrilescu e tipul românului fricos, laș, care preferă o existență ternă, dar părut „la adăpost”.

Iar mesajul lui Eliade, vom vedea, este acela că există mântuire și pentru Mitici…

Eliade e singurul, în literatura noastră, care a pus problema conversiei spirituale a oamenilor și respectiv a personajelor de romane. Pe ceilalți romancieri pare să nu-i fi interesat deloc acest aspect – vag pe Rebreanu în Pădurea spânzuraților, unde putem remarca însă un tipar dostoievskian aproape ostentativ. Pe când Eliade propune o soluție originală, în nuvelele fantastice.

Ceva îl zguduie pe om, îl scoate din apatia, din toropeala vieții lui ordinare, nesemnificative.

Eliade preferă ca acest ceva să constea într-un eveniment extraordinar nu numai la nivel lăuntric, adică într-o luminare și încredințare lăuntrică personală, ci să fie un extraordinar în sensul unui eveniment sau al unui șir de evenimente ieșite din comun, dar pe care le percepe numai cel chemat la convertire.

Dintru început trebuie să spunem că aceste „convertiri” nu sunt cele tradițional-ortodoxe, așa cum apar în Sfânta Scriptură sau în Tradiția ortodoxă. Dar semnificațiile și simbolurile sunt nu de puține ori ortodoxe. Se poate spune însă și că Eliade propune o reformulare, pentru omul modern…

Să ne întoarcem la nuvela despre care am început să discutăm. În plină atmosferă caniculară, Gavrilescu are nostalgia grădinilor înflorite și umbroase. Vine vorba, în tramvai, despre locul numit „la țigănci”, un bordel, în fapt, dar care e o casă frumoasă cu o grădină mare cu nuci bătrâni.

Încep simptomele de amnezie – alt loc comun al nuvelelor eliadești: pierderea memoriei faptelor recente e însoțită de episoade de revelare a unei alte memorii, care țâșnește dintr-un adânc de conștiință refulat –, iar lui Gavrilescu i se par nefirești, pentru că se consideră încă în puterea vârstei la 49 de ani.

Își dă seama că și-a uitat servieta cu partituri la doamna Voitinovici acasă și se coboară din tramvai pentru a face cale întoarsă. Rutina lecțiilor de pian și a mersului săptămânal cu tramvaiul e întreruptă de acest accident aparent banal: uitarea servietei cu partituri acasă la o elevă.

Personajul reflectă: „<Gavrilescule”, șopti, „atenție! Că parcă-parcă ai începe să îmbătrânești. Te ramolești. Îți pierzi memoria. Repet: atenție! Că n-ai dreptul. La patruzeci și nouă de ani bărbatul este în floarea vârstei>… Dar se simțea obosit, istovit”…[4].

Nu este o oboseală și istovire oarecare, ci una existențială. Aceste stări sunt dictate de conștiință, chiar dacă Gavrilescu nu înțelege de la început prea bine ce se petrece. E atras de o grădină de tei din apropierea stației în care coborâse, către care privește „fascinat”[5], și face acolo un popas, în care începe anamneza. Mai întâi își amintește de Elsa, fără să aflăm alte amănunte, deși Elsa era soția sa.

Începe, de fapt, retrospectiva vieții sale, care va coborî în pivnițele conștiinței. Acolo unde numai personajul în cauză are acces.

Grădina, cu mireasma și răcoarea ei de tei, e un prim simbol paradisiac. Însă Gavrilescu simte că nici răcoarea și nici mireasma nu sunt atât de puternice pe cât și le-ar fi dorit: detalii nesemnificative, în aparență, dar care, din nou, indică o realitate psihologică și duhovnicească de profunzime: Gavrilescu e obosit și istovit de uzura unei vieți irelevante spiritual și caută mireasma și răcoarea adevăratei existențe, a omului paradisiac.

Așa încât prima grădină, de tei, e doar un semn de circulație pentru un itinerar lăuntric, care îl trimite mai departe, către grădina de nuci de „la țigănci”. Pentru că „nucul începe să dea umbră abia după treizeci, patruzeci de ani”[6]: simbol al omului care se maturizează spiritual abia după treizeci, patruzeci de ani.

Teii sunt simbol eminescian, al genialității juvenile. Gavrilescu ajunge prea târziu în grădina de tei: „Când ajunse, umbra i se păru mai puțin deasă. Dar se simțea totuși răcoarea grădinii și Gavrilescu începu să respire adânc, dându-și puțin capul pe spate. <Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile, cu teii în floare>, își spuse visător. […] <Prea târziu!> exclamă, zâmbind”[7]. A pierdut tramvaiul, trenul tinereții, al geniului care se manifestă de tânăr cu o ireproșabilă conștiință morală. Dar simte „mirosul amărui al frunzelor de nuc”[8]: amărui pentru că orice întârziere poartă cu sine regrete amare.

Dumnezeu ne întinde înainte grădini pentru orice etapă a vieții, care să ne cheme la El, înapoi în Rai.

Gavrilescu e însoțit de o „lumină albă, incandescentă, orbitoare”, dar simte și „văpaia fierbinte a străzii lovindu-l peste gură, peste obraji”[9], în drumul lui spre grădina de nuci.

Era grădina pentru vârsta lui: „La umbra nucilor îl întâmpină o neașteptată, nefirească răcoare […] parcă s-ar fi aflat dintr-o dată într-o pădure, la munte”[10]. E grădina sau pădurea prin care Dumnezeu ne cheamă înapoi în Rai și pe care Eliade a descifrat-o corect din tezaurul tradițional al literaturii și spiritualității românești. Este Edenul cu odihnă care ne poate izbăvi de văpaie…de văpaia Iadului, a neîmplinirii sufletești veșnice.

El „atâția ani trecuse cu tramvaiul prin fața acestei grădini, fără să aibă o singură dată curiozitatea să se coboare și să privească îndeaproape”[11]: nu avem curiozitatea să ne oprim din mecanica obiceiurilor cotidiene și să ne gândim la eternitate, la Dumnezeu, la ce urmează să se întâmple în viața veșnică.

Are loc o confuzie aparentă și aparent hulitoare între bordelul numit „la țigănci” și Rai, însă trebuie să fim atenți la semnificații, pentru că ceea ce ne comunică Eliade, în subtext, e că una e realitatea și alta e ce simte și caută omul.

În aparență, poate să caute păcatul, iar în realitate să fie însetat de veșnicie. S-au mai văzut cazuri…

Recurența cifrei trei este mai mult decât semnificativă: trei sunt fetele pe care i le oferă bătrâna, trei sute de lei plătește pentru ele, trei sunt și lecțiile de pian pe care le ținea săptămânal, ceasul „nu e nici trei”[12]… dar se apropie ora trei. Simbolul treimic îi însoțește existența lui Gavrilescu: Raiul e zidit de Sfânta Treime și trebuie să crezi în Ea ca să intri în el.

Lumea aceasta e un bordel din punct de vedere moral, dar în același timp singura cale către Împărăția lui Dumnezeu.

Acum începe Gavrilescu să dezvăluie drama vieții lui: „Pentru păcatele mele am ajuns profesor de pian, dar idealul meu a fost, de totdeauna, arta pură. Trăiesc pentru suflet”[13].

El repetă de mai multe ori: „pentru păcatele mele”[14] (ca și Leana din În curte la Dionis), fapt care trebuie să ne facă atenți. Pentru păcatele noastre suntem pe pământ și nu în Rai, în vipia patimilor și a ispitelor și nu în odihna Grădinii desfătării.

Gavrilescu ajunge să conștientizeze păcatul lui capital: „înainte de a fi ajuns, pentru păcatele mele, un biet profesor de pian, eu am trăit un vis de poet. […] la douăzeci de ani eu am cunoscut, m-am îndrăgostit și am iubit pe Hildegard”[15].

Dar nu și-a urmat iubirea. Nu și-a împlinit menirea. N-a dat curs idealului său de tinerețe. Nici visul de poet nu l-a împlinit, nici la arta pură nu a ajuns, nici iubirea pentru Hildegard nu a avut curaj să o împlinească. A întâlnit o altă fată, Elsa, printr-un accident, cu care s-a căsătorit și s-au stabilit în România. Unde a trăit ca modest profesor de pian, dar cu conștiința că este un ratat. Conștiință pe care și-a adormit-o până la o vârstă, după care și nucii încep să dea umbră, și unii oameni să simtă că au rătăcit drumul în viață. Că de fapt caută și doresc altceva…

Intrând în bordeiul fetelor, i se oferă „o țigancă, o grecoaică, o ovreică”[16]. Ele sunt efigia a trei culturi/ religii deosebite în mod fundamental în istoria umanității: cea primitiv-barbară, cea elenică-idolatră și cea iudaică. Simbolic, sunt trei desfrânate, pentru că niciuna nu L-a cunoscut sau acceptat pe Hristos Dumnezeu, „bărbatul doririlor”.

Gavrilescu e condus la bordei, deși, „dacă ar fi fost după mine, eu aș fi rămas aici, în boschetele astea, și arătă cu pălăria spre copaci. Îmi place natura. Și pe o arșiță ca asta, să poți respira aer curat, în răcoarea asta, ca la munte…”[17].

Însă răcoarea este ca la munte, nu este a muntelui adevărat. Și această grădină e un semn de circulație. De circulație mai departe. Nu trebuie să ne oprim în loc, pentru că ni se pare că e mai confortabil, că ne e bine la un moment dat. Aici e o grădină de nuci cu frunze amărui, o grădină de substituție, în care a căzut Adam, care a gustat din păcatul amărui. Nu e adevărata Grădină. Nucii fac umbră deasă și mare, dar o umbră în care se simte și gustul amintirii păcatului.

Omul ar fi putut trăi un vis de poet în Rai, ar fi putut cunoaște arta pură: adevărata iubire, adevărata fericire și desfătare. Hildegard e numele unei „mistice” romano-catolice, monahie din sec. XII, inițiată în muzică și în alte câteva științe. Simbolismul este următorul: Gavrilescu a renunțat la înțelegerile înalte, mistice, la viața sfântă pentru confortul aparent al unei vieți comune, banale (Elsa este cealaltă, alternativa comună, nesolicitantă prea mult). E cazul multor români…

Gavrilescu nu a vrut să treacă prin probe, prin chinuri, prin asceză. Nu a vrut să treacă prin arșiță și durere pentru Hildegard, pentru viața cu Dumnezeu. Însă acum e condus în bordei tocmai pentru a fi pus la probe. Fără de care nimeni nu poate să intre în Rai.

Prin urmare, păcatele lui Gavrilescu și păcatele capitale ale omului sunt: neîmplinirea vocației/ chemării sale, necăutarea lui Dumnezeu și ignoranța față de viața mistică.


[1] Mircea Eliade, Proză fantastică, vol. II, ediție și postfață de Eugen Simion, Ed. Moldova, Iași, 1994, p. 5.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/T._E._Lawrence.

[3] Mircea Eliade, Proză fantastică, ed. cit., p. 5.

[4] Idem, p. 7-8. [5] Idem, p. 8. [6] Idem, p. 6. [7] Idem, p. 8. [8] Ibidem. [9] Ibidem. [10] Idem, p. 9. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 10. [13] Ibidem. [14] Idem, p. 6, 13, 26. [15] Idem, p. 13. [16] Idem, p. 10. [17] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [153]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am ajuns prin urmare la concluzia că literatura română este un continent fără falii majore și am constatat inconsistența opiniilor care izolează literatura română veche de cea modernă și care consideră că cea din urmă a pierdut orice legătură cu tradiția literară medievală.

Demersul meu vine, așadar, să infirme și părerea, de largă răspândire în secolul trecut și care nu a fost reprobată cu argumente solide până acum, că nu există tradiție literară cultă românească și că folclorul este singura tradiție și adevăratul clasicism al literaturii române. Opinie pe care au formulat-o deopotrivă tradiționaliștii și avangardiștii perioadei interbelice (Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Pillat, Radu Gyr), precum și Călinescu[1], și care a fost cu obstinație alimentată și susținută în perioada comunistă. Din fericire, este doar o constantă teoretică

Pe de altă parte, Lovinescu, deși nu acorda importanță folclorului, nu recunoștea nici existența unei tradiții literare vechi: „Se poate spune, în deplină sinceritate a conștiinței, că avem o tradiție literară românească? Se poate cere ca scriitorii contemporani să se inspire din Cazania lui Varlaam sau din Psaltirea lui Dosoftei, din cronica lui Ureche sau din stihurile lui Miron Costin?”[2].

În mod indiscutabil nu se poate cere, dar destui scriitori ai epocii moderne, de la pașoptiști, Eminescu și Creangă până la Arghezi, Sadoveanu sau Nichita Stănescu, au ales de bună voie să se inspire din tradiția aceasta veche, atât de lejer disprețuită. Iar Mihail Eminescu s-a inspirat mai mult decât toți (a cuprins cu privirea, față de ceilalți, un orizont mult mai vast al literaturii vechi), deși, în mod paradoxal, intrarea literelor românești în modernitate cu adevărat i se datorează în cea mai mare măsură.

Opera lui Eminescu este, prin urmare, fundamentală pentru literatura și cultura română grație genialității și talentului său poetic de excepție, dar și faptului că, datorită lui, un patrimoniu vizionar extrem de profund, al literaturii române vechi, a fost conservat și transmis mai departe.

Acest patrimoniu este greu de descoperit și Eminescu a avut un rol semnificativ în conservarea lui. Ajungând un reper aproape absolut pentru literatura și mai ales pentru poezia modernă, mulți dintre poeții secolului al XX-lea au preluat adesea, prin Eminescu, viziunea literaturii române vechi, unii nefiind întotdeauna sau pe deplin conștienți de acest lucru.


[1] A se vedea și Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, Ed. Cartea Românească, București, 2007, p. 143-144, 198-202, 207-214, 351-352.

[2] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), postfață de Eugen Simion, Ed. Minerva, București, 1989, p. 41.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno