Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Este cert că Eminescu a înțeles corect funcționarea romantismului în literaturile europene și s-a afundat în cercetarea trecutului autentic al culturii sale (pe care entuziasmul occidentalizării rapide încerca să îl efaseze).

Acesta a fost un gest recuperator prin care, într-un mod care poate părea paradoxal unora, tocmai prin el a reușit să creeze un romantism românesc și nu o imitație literară searbădă. Dar tocmai acest lucru l-a făcut de neînțeles pentru contemporani și chiar și pentru mulți dintre urmași (pe lângă invidia imensă cu care a fost copleșit), încât Perpessicius putea să remarce: „despre Eminescu s-ar putea spune că între ai săi a fost și ai săi nu l-au cunoscut”[1].

Însă, după modelul german sau rusesc, romantismul românesc s-ar putea numi epoca lui Eminescu.

Rosa del Conte avea dreptate atunci când apropia experiențele poetice ale lui Eminescu și Leopardi, cel puțin în sensul în care, cu puțin timp înaintea lui Eminescu, Leopardi făcuse exercițiul similar, autodidact, zelos și precoce (începând de la 13 ani) de a studia cu pasiune ardentă literatura clasică și italiană, astfel încât, întâlnirea ulterioară cu romantismul să nu îi poată modifica în mod fundamental viziunea construită de propriile lecturi solide.

Astfel, Leopardi e un romantic ce poartă polemici cu romanticii, ceea ce „duce în cele din urmă la afirmarea unei poetici originale, de factură romantică, dar cu totul personală”[2].

Poate că Rosa del Conte a putut oferi o perspectivă mult mai profundă și mai coerentă asupra lui Eminescu decât se reușise anterior tocmai pentru că avea conștiința experienței romantice în teritoriul literaturii italiene.

Chiar dacă cele două literaturi, istoric vorbind, s-au dezvoltat multă vreme pe meridiane culturale diferite, esențială este similitudinea descoperirii, de către cei doi poeți, a unor tradiții literare și de gândire profund înrădăcinate în cultura lor, care le asigurau un tezaur de erudiție indispensabil.


[1] Perpessicius, Eminesciana, ediție îngrijită, prefațată și bibliografie de Dumitru P. Panaitescu, Ed. Junimea, Iași, 1983, p. 563.

[2] A se vedea Giacomo Leopardi, Cânturi, traducere, cuvânt înainte, cronologie, note și comentarii de Eta Boeriu, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 15.

Oarecum pe această traiectorie a sublinierii particularului, Al. Philippide considera lirica eminesciană „o poezie ce nu se supune categorisirii în vreun curent literar ci este din toate timpurile, și care este produsul unei firi romantice, luând aici romantic numai în înțelesul de conformație psihică, nu de școală sau de modă literară. Pentru că, vorbind de Eminescu, orice idee de modă, de curent literar sau de școală literară, se îndepărtează de la sine”, cf. Eminescu și vocația duratei, în Caietele Mihai Eminescu, V, Ed. Eminescu, București, 1980, p. 8.

Did you like this? Share it: