Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am insistat deci pe premisa existenței, cu semnificație fundamentală, a unei tradiții literare românești, a cărților și manuscriselor vechi, destul de puțin cercetată și exploatată în beneficiul exegezei și al istoriei literare – motiv pentru care i-am dedicat nu numai acest studiu, ci și cele șase volume (până în prezent) din Epilog la lumea veche, ca și alte studii fundamentale în care am investigat Psaltirea în versuri, Istoria ieroglifică și Țiganiada[1]. O tradiție pe care Eminescu a pus-o la contribuție din plin, în mod conștient și programatic, în vederea conceperii unor opere în înțelesul modern al termenului de literatură. El a vrut să dea un răspuns românesc sau o reformulare românească pentru tot ce obsedase romantismul: primul/ marele romantism.

Rolul acestei literaturi vechi/ medievale este însemnat nu numai pentru Eminescu, dar și pentru Creangă[2], și după Eminescu, în epoca modernă, în tot secolul XX, mai ales pentru poezie, după cum am arătat în cărțile mele, amintite mai devreme.

S-a remarcat că „secolul al XX-lea începe sub auspiciu eminescian, după cum fenomenul Eminescu însuși își are rădăcinile autohtone în tradițiile pașoptiste și în literatura populară [în literatura cultă veche, nu în literatura populară, chiar dacă Eminescu n-a neglijat nici folclorul]”[3]. Și nu doar începe

Poeții moderniști, mai ales Arghezi, Blaga și Barbu, se revendică frenetic din rădăcina Eminescu (e termenul lui Blaga). S-a remarcat, de asemenea, și afinitatea lui Bacovia cu Eminescu[4]. Tradiționaliștii, la rândul lor, pretind că receptează din Eminescu fibra cea mai autentică, spirituală și națională. Iar revendicările lor stârnesc polemici: pe filonul ermetismului eminescian, poetul Ion Barbu se considera mai tradiționalist decât tradiționaliștii de la Gândirea[5].

Reprezentanții poeziei române din epoca modernă, moderniști și  tradiționaliști deopotrivă (dacă nu cumva dihotomia aceasta este artificială), au încercat să creeze un curent literar eminescianist[6], atât cei patru clasici ai liricii moderne (Arghezi, Bacovia, Blaga și Barbu) cât și tradiționalist-ortodocsiștii care l-au luat pe Eminescu drept punct de reper și emblemă, fără însă a-i (re)cunoaște fundamentarea în tradiția literară veche. Au eșuat și unii, și alții, pentru că unii și-au însușit mai mult ermetismul/ semantismul obscur și simbolismul („simbolul apare ca un element constitutiv al poeziei romantice – și nu numai al poeziei – de aceea unii teoreticieni îl socotesc intens caracteristic pentru întreaga poezie romantică”[7]), iar alții etnicismul (naționalismul) și spiritualismul[8].

Însă tradiția literară veche nu s-a pierdut, cu atât mai mult cu cât unii au avut ei înșiși, nu doar prin intermediul lui Eminescu – Ștefan Petică, Șt. O. Iosif, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Emil Botta, Nichita Stănescu și alții –, o relație fructuoasă cu această tradiție a limbii și a poeziei din literatura veche[9].


[1] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/cv-dr-gianina-maria-cristina-piciorus/.

[2] A se vedea articolul meu:
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/14/eruditia-lui-creanga-1/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/20/eruditia-lui-creanga-2/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2017/12/22/eruditia-lui-creanga-3/.

[3] Aurel Petrescu, Eminescu – Originile romantismului, Ed. Albatros, București, 1983, p. 297.

[4] George Gană, Melancolia lui Eminescu, op. cit., p. 328.

[5] Cf. Ion Barbu, Poezii. Proză. Publicistică, op. cit., p. 112-138.

[6] Vladimir Streinu, Clasicii noștri, Ed. Casa școalelor, București, 1943, reluat în: Poezie și poeți moderni, Ed. Minerva, București, 1983, p. 92.

[7] Vera Călin, Romantismul, op. cit., p. 167.

[8] Am enunțat această idee și în cartea mea, Epilog la lumea veche, Teologie pentru azi, București, 2012, vol. I. 4, p. 9, cf. www.teologiepentruazi.ro/2012/12/22/epilog-la-lumea-veche-i-4/.

[9] Totodată, „se poate spune că are loc un fenomen permanent de infuzie și transfuzie a eminescianismului în corpusul actual, trecut și viitor al literaturii române. Astfel, vom descoperi un eminescianism oracular la Antim Ivireanul, un eminescianism alegoric la Dimitrie Cantemir, un eminescianism sociogonic și imnic la Heliade, un eminescianism pre-romantic la Vasile Cârlova, un eminescianism paremiologic la Ion Creangă, un eminescianism filosofic la Vasile Conta, un antieminescianism la Macedonski [doar la nivel declarativ, pentru că Macedonski nu s-a sfiit să se inspire din poezia celui pe care îl denigra], un eminescianism epigonic la Vlahuță, un eminescianism mistic și pamfletar la Arghezi, un eminescianism mitic la Blaga, un eminescianism germanic la Ion Barbu, un eminescianism bacovian la Bacovia, un eminescianism inițiatic și vizionar la Sadoveanu, un eminescianism elin la Călinescu, un eminescianism elegiac la Nichita Stănescu, un eminescianism viitor la un poet viitor, care deși nu s-a născut este deja un poet eminescian”, cf. Marin Mincu, Cvasi-tratat de/spre literatură. A fi mereu în miezul realului, prefață de Bogdan Crețu, postfață de Ștefan Borbély, Ed. Paralela 45, Pitești, 2009, p. 434.

Did you like this? Share it: