Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 2-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

în duminicile praznicului Învierii Domnului (care ține anul acesta până pe 16 mai, când e odovania praznicului) avem Evanghelii care ne reîncredințează asupra Învierii Domnului, ca astăzi, sau ne subliniază cu putere faptul că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu întrupat. Iar pentru noi, cei credincioși, aceste retrăiri continue ale Învierii Domnului sunt încântătoare, ne sporesc entuziasmul duhovnicesc, ne bucură profund, ne veselesc interior, ne motivează să suportăm toate pentru slava lui Dumnezeu, pentru rigorile credinței noastre. Căci praznicul Învierii Domnului este plin de lumină dumnezeiască pentru noi, e plin de deschiderea ușilor inimii, Sfintele Uși ale Altarului, lăsate deschise în Săptămâna Luminată, fiind imaginea simbolică a inimilor noastre deschise spre măreția slavei Dumnezeului nostru treimic.

Însă, oricât de mult s-ar strădui praznicul acesta să ne dovedească învierea cea de a treia zi a Domnului, am văzut de-a lungul vieții mele că pe nimeni nu îl poate convinge, dacă omul nu se lasă convins. Dacă omul nu se deschide spre Dumnezeu, dacă nu se face disponibil pentru El.

Căci oamenii care nu dau pe la Biserică au tabieturile lor, își găsesc întotdeauna altceva de făcut sau, dacă nu au ceva de făcut de praznice, de marile sărbători ale Bisericii, se bucură să lenevească în pat sau în fotoliu, la televizor, la computer, cu telefonul în mână sau să iasă la aer…Pentru că Biserica nu face parte din căutările lor zilnice.

Dar pentru noi, cei care avem întotdeauna Biserica în ochii noștri, înaintea ochilor inimii pe fiecare zi, praznicul nu vine în viața noastră pentru ca să ne tulbure sau pentru ca să ne convingă, cu obstinație, de lucruri pe care noi nu ni le dorim, ci el vine ca o bucurie care ne inundă. Pentru că noi trăim praznicul ca pe bucuria noastră de căpătâi, ca pe așteptarea care ne împlinește, ca pe desfătarea inimii noastre. Și aceasta pentru că noi suntem oamenii prăznuirii. Oamenii învierii. Oamenii bucuriei.

Însă cum am ajuns noi să ne bucurăm de lucruri care nu se văd, dar se trăiesc în lăuntrul ființei noastre și cu toată ființa noastră? Cum vorbim noi despre o bucurie și despre o veselie care coboară din cer, de la Dumnezeu, acum, chiar acum, în aceste zile de praznic, când numai ceea ce se cumpără „contează”? Pentru că suntem niște înviați din morți! Și praznicele Bisericii au relevanță cu adevărat numai pentru cei pe care Dumnezeu, din marea Sa milostivire, i-a înviat din morți și îi înviază iar și iar din morți.

Da, am să mă explic! Pot să explic acest lucru și nu vă duc deloc cu vorba. Pot să explic din interior cum stau lucrurile, pentru că eu sunt un înviat din morți. Unul dintre mulții înviați din morți ai Bisericii. Și eu pot face diferența foarte clară între ce înseamnă a fi un spectator la Biserică și a fi un om credincios.

Și pentru mine, până la 13-14 ani, praznicele Bisericii au fost zile exterioare mie. Dar, vedeam cu ochii acest lucru, pentru alții erau zile de mers la Biserică. Dar nu mi-am pus niciodată problema de ce oamenii merg la Biserică. Nu eram împotriva acestui fapt. Și eu eram dus, de bunica mea, din când în când la Biserică, mai ales când ne pomeneam morții. Dar, paradoxal, nu îmi puneam niciun fel de întrebare despre Biserică și viața ei. Despre ce se petrece acolo. Priveam, constatam, ascultam, miroseam tămâia, vedeam pictura Bisericii, ascultam Slujbele, vedeam veșmintele Preoților, închinările credincioșilor…dar nu mă întrebam deloc ce rol au, ce îmi cer mie, cine a făcut Biserica, cine o ține și de ce trebuie ca eu să merg la Biserică.

Însă, când într-o singură zi am văzut, la televizor, sute de oameni pe străzi, în prima zi a Revoluției Române din decembrie 1989, oameni care erau entuziaști la București, care își doreau libertatea cu ardoare, care sfidau tancurile, având flori în mâini, iar, mai apoi, au îngenuncheat pe șosea și s-au rugat…eu am fost înviat din morți de Dumnezeu! Pentru că atunci am simțit, am știut, am văzut, am înțeles că toți acești oameni sunt mânați, conduși, cuprinși de o stare interioară tulburător de frumoasă, care îi depășea pe toți la un loc…și că ea vine de la Cineva mai presus de toți oamenii și de întreaga creație. Deodată am înțeles că acel Cineva depășește toate și ține toate, că El îi poate mișca interior pe oameni la modul copleșitor, că El îi poate umple de un entuziasm fără termeni de comparație și îi poate face să sfideze moartea.

Căci, până atunci, văzusem numai oameni servili, tăcuți, înfricoșați, care vorbeau în șoaptă despre „starea de lucruri”, care făceau tot felul de compromisuri pentru ca să supraviețuiască, care spălau aparențele cel mai adesea…Aveam viață pe cartelă, trebuia să dăm cote de struguri la stat, eram dirijați, învățați să vorbim ideologic, monitorizați pas cu pas…

Și, deodată, apar oameni pe străzi, care vorbeau cu toată ființa lor! Care își strigau libertatea, credința, viitorul. Iar eu, bineînțeles, fiind avid de autenticitatea oamenilor, m-am bucurat cu toată ființa mea. Pentru că știam că oamenii nu se nasc cu botniță la gură, nu se nasc fricoși și perverși, ci plini de viață, pentru că eu mă simțeam plin de viață.

Și Dumnezeu m-a înviat prin acești oameni!…Atunci Dumnezeu a intrat în viața mea la modul copleșitor și orice lucru despre El și Biserica Lui au devenit cele mai relevante noutăți pentru mine. Iar când am mers la Biserică în mod angajat, când am mers la Biserică dorind să știu tot ceea ce se petrece acolo, când am mers ca un înviat din morți, atunci am început să înțeleg și să văd viața celor credincioși cu Dumnezeu și să caut să aflu toată istoria Bisericii.

De aceea, îi înțeleg la perfecție pe cei care nu înțeleg nimic din ceea ce se petrece la Biserică, pe cei care cască, pe cei care se plictisesc sau pe cei care boscorodesc împotriva Bisericii. Îi înțeleg și nu îi condamn. Pentru că credința nu este o zi cu roșu în calendar, nu e un obicei de familie, nu e o spălare pe creier, nu e o ipocrizie, nu e un mod de a trăi lejer, nu e o lipsă de logică, ci e o stare interioară.

Credința e prezența lui Dumnezeu în viața mea prin slava Lui. E o infinită certitudine, pentru că Dumnezeu nu îmi dă un motiv, două sau nouă, ci nesfârșite motive ale bunătății și ale dreptății și ale sfințeniei Sale. Din prima zi a credinței mele și până azi eu am crescut și cresc mereu în credință și în certitudini și în înțelegeri sfinte, pentru că credința, ca și viața mea, e un continuum, e o experiență nesfârșită. Și tocmai de aceea, eu nu trebuie să dovedesc nimănui că cred sau că sunt împlinit în credința mea și că mă simt bine, tare bine cu Dumnezeu, pentru că eu chiar așa mă simt! Eu mă simt bine, foarte bine, pentru că sunt un înviat din morți de Dumnezeu și trăiesc cu El.

Iar dacă atunci când m-am îndrăgostit de soția mea, ea a devenit o parte din mine, cum aș putea să fiu mai puțin bucuros și mai puțin împlinit, când Dumnezeu Însuși a început să facă parte din mine, din viața mea, din lăuntrul meu, din tot ceea ce sunt eu? De aceea, credința, ca și nădejdea, ca și dragostea sunt stări plenare, ale întregii ființe a omului, și noi le trăim ca atare și sunt una cu noi.

Iar a explica ceea ce trăim noi nu are nicio relevanță pentru cineva, dacă nu se află în aceeași barcă cu noi: în barca credinței. Pentru că aceste stări preaminunate ale credinței sunt înțelese numai de oamenii credinței. Numai de cei înviați din morți. Numai de cei care se nevoiesc continuu să se facă proprii lui Dumnezeu.

Și tocmai de aceea eu nu trăiesc niciodată starea neroadă de a intra cu forța în viața altuia…pentru ca să îl fac să creadă în ceea ce cred eu. Pentru că știu că oamenii nu se schimbă niciodată la comandă, nu se convertesc de frică și nici de rușine, ci pe ei îi convinge doar un singur lucru: dragostea fără margini a lui Dumnezeu. Dragostea Lui veșnică pentru noi, deși noi suntem căzuți și păcătoși și morți prin păcatele noastre…

Dacă cineva nu se deschide față de El ca să simtă dragostea Lui, niciodată nu va deveni un om credincios. După cum, dacă cineva nu vrea să admire o femeie și să se lase învățat de ea despre ceea ce este ea, femeia din fața lui, nu se poate îndrăgosti niciodată. Pentru că doar dragostea convinge!

Iar dragostea convinge prin rațiunea ei, prin sentimentele ei, prin voința pe care o simți crescând în tine, prin gesturile ei. Pentru că dragostea gândește profund, admiră mult, se încrede enorm de mult în celălalt, se dăruie celuilalt, merge împreună cu el în lumea largă, pentru că dragostea trăiește din sine. Din frumusețea vie care țâșnește în inimile a doi îndrăgostiți, a două persoane care se iubesc reciproc.

De aceea, încredințarea Sfântului Tomas de azi [In. 20, 19-31] e tocmai învierea din morți despre care v-am vorbit până acum. El, ca toți ceilalți Sfinți Apostoli, avea nevoie să fie încredințat de Domnul despre învierea Lui din morți. După cum și noi avem nevoie să fim încredințați de Domnul despre întreaga Lui viață și lucrare pentru mântuirea noastră și despre întreaga Lui revelare în Biserica Sa și în lume. Pentru că Dumnezeu nu S-a revelat doar în Scriptură oamenilor, nu Se revelează numai față de Sfinții și Îngerii Lui, ci El Se revelează în viața fiecărui om, credincios sau nu. Pe măsura lui și pe cât se deschide omul față de Dumnezeu. Și ne învață pe fiecare dintre noi lucruri absolut importante despre El: că El există și că El Se revelează nouă. Și El ni Se descoperă pe cât Îl lăsăm noi să ne extazieze cu dragostea Lui.

Pentru că viața credinței nu e una rece, ci una fierbinte, una de îndrăgostit, de entuziast, de om plin de slava lui Dumnezeu. Pentru că El nu stă distant față de noi, cei care credem întru El, ci vine spre noi, coboară în noi, rămâne în noi, locuiește cu noi prin slava Lui, iar noi Îl putem arăta pe El din noi înșine. Pentru că El face, împreună cu noi, toate cele ale mântuirii noastre.

Noi trăim tot timpul cu El. Tocmai de aceea ne numim creștini, adică ai Lui, ai lui Hristos. Și creștinii sunt cei pe care El i-a înviat și i-a asumat pentru vecie dimpreună cu El, pentru că El dorește să mântuie întreaga umanitate. Adică nu se comportă iubitor doar cu mine și cu familia mea și cu Biserica Lui din România, ci El dorește să fie astfel cu întreaga lume.

Așa că nimeni nu poate fi gelos pe convertirea mea la viața Bisericii, pentru că fiecare poate avea convertirea lui. Și nimeni nu îmi poate invidia relația cu Dumnezeu, pentru că toți putem avea o relație cu El, fără ca El „să obosească” sau „să ne plictisească” prin ceea ce ne dăruie.

Așadar, iubiții mei, Sfântul Tomas nu a cerut degeaba semnele răstignirii! Pentru că El a dorit să se încredințeze de faptul că a înviat Hristosul acela, Care a murit pe Cruce. Și când Acela, Cel care a fost răstignit pe lemn, a stat în fața lui și el a pus mâna în rănile Sale și s-a încredințat, Sfântul Tomas a devenit un martor al lui Hristos Cel răstignit și înviat, al Domnului slavei, pe care nimeni nu l-a mai putut convinge de contrariu.

Și ce s-a petrecut cu Sfântul Tomas, se petrece și cu noi! Pentru că El ne dăruie minuni, simțiri, vederi, înțelegeri dumnezeiești, pe măsura râvnei noastre pentru viața sfântă, pentru viața cu El. Căci și noi am avut și avem nevoie de continue certificări ale prezenței Lui cu noi. Vrem să Îl simțim când ne spovedim, vrem să Îl simțim când ne împărtășim cu El, vrem să Îl simțim în Sfinții Lui, vrem să citim noi minuni ale Lui, noi cărți ale Sfinților Lui pline de slava Sa. Vrem să Îl simțim când slujim Dumnezeiasca Liturghie, când sfințim apa, când se sfințește Biserica, când suntem hirotoniți sau introduși în monahism. Vrem tot timpul să ne îndulcim de prezența Lui, de vederea Sa cea dumnezeiască, de curăția și de sfințenia Lui. Vrem! Întotdeauna vrem să fim cu El!

Și cei care nu cred în El vor să fie cu El. Pentru că vor să le fie mai ușor, să știe ceea ce nu știu, să simtă ceea ce nu au simțit, să înțeleagă ceea ce nu știu. Și numai Dumnezeu ne poate face să trăim toate aceste lucruri. Căci orice om, orice vietate și orice lucru au nevoie de Dumnezeu, pentru că El e Creatorul tuturor și Cel care ne ține pe toți în existență.

Și când Dumnezeu ne-a creat, ne-a creat pentru veșnicie și nu pentru ca „să facă experiențe pe noi”. Ne-a creat pentru veșnica relație cu El, pentru ca să avem deplinătatea vieții și a bucuriei. De aceea ne-a făcut liberi: pentru ca să dorim noi înșine, cu totul, împlinirea noastră întru El. Dacă ne-ar fi făcut pe toți roboți, în serie și nu unicate, unicate care alegem ceea ce vrem să fim, viața ar fi fost cu totul anostă. Pentru că ar fi lipsit alegerea. Libertatea de a alege.

Căci și când păcătuim, noi alegem, alegem ceea ce vrem. Dar când alegem ceea ce ne împlinește, adică relația cu Dumnezeu, când o dorim cu totul, înțelegând ce primim, ce trăim, ce simțim, ce devenim alături de El, atunci alegerea noastră e cu adevărat cea mai mare binecuvântare a omului. Pentru că ne alegem fericirea cu mâna noastră.

Alegem să Îl iubim pe Cel cu totul vrednic de iubit și Care ne împlinește cu totul. Pentru că Dumnezeu are toate însușirile pe care noi ni le-am putea dori vreodată și infinit mai multe decât le-am putea conștientiza noi vreodată. Pentru că El depășește cu totul orice idee a noastră de bine, de frumos, de împlinire, venind în viața noastră ca veșnica noutate și copleșire a noastră.

Căci acum, stând online, suntem avizi mereu de noutate, de ceea ce n-am mai văzut, n-am mai simțit, n-am mai înțeles. Când ieșim din casă și plecăm prin lume, pentru ca să vizităm, să experimentăm, să ne îmbogățim interior, ne stăpânește aceeași aviditate de nou, de mult, de copleșitor, de sublim. Fotografiem, gustăm, atingem, îmbrățișăm, culegem, stăm de vorbă, vedem, continuu vedem, auzim, simțim…

Însă singura și cea mai mare căutare și copleșitoare realitate e Dumnezeul nostru, Părintele nostru, pe Care noi Îl căutăm în toți și în toate. Pentru că El a pus în noi setea, dorul nesfârșit de noutate, de iubire, de nemaivăzut, de nemaisimțit, de copleșitor. Și dacă ești necredincios, nu simți niciodată că te împlinești în căutarea ta. Pe când, dacă El te-a înviat din morți, atunci căutările tale sunt un preaplin, un preaplin care se revarsă și spre alții. Pentru că te bucuri să spui și altora despre minunile din viața ta, ale lui Dumnezeu din viața ta, fără ca să vrei să violentezi pe cineva în adâncul său.

Căci martorii minunilor lui Dumnezeu, propovăduitorii Lui sunt oameni vii, înviați de El din morți, sunt un popor al învierii și care așteaptă veacul ce va să vină. Veacul pe care îl va inaugura tot Hristos, prin a doua Sa venire întru slavă, ca să judece pe toți după faptele lor. Pentru că trebuie să fie o bucurie deplină și veșnică pentru cei care L-au ales pe El, cât și o…permanentizare a tristeții, pe care unii și-au ales-o încă de aici ca mod de viață.

Și oamenii aleg! Aleg tot timpul să moară sau să fie vii. Pentru că orice secundă a vieții noastre e o alegere, una cu consecințe veșnice.

Alegeți-L pe Dumnezeu, înviaților din morți! Alegeți-L pe Cel care v-a ales pe voi mai înainte de a fi lumea! Pentru că El dorește ca voi să fiți vii, pentru că El e veșnic viu. Amin[2]!


[1] Începută la ora 18. 30, în Vinerea Luminată (13 aprilie 2018), afară fiind încă soare și 27 de grade.

[2] Terminată la 20. 43.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas, cap. 11, 1-13, cf. BYZ

Next

Protoieria Roșiorii de Vede. Monografie-Album [1]

10 Comments

  1. sofronie

    Așa să dea Dumnezeu, Părinte, să avem și noi ușile inimii deschise pentru El după cum stau deschise ușile altarului. Revoluția a fost într-adevăr o minune pe care nu ar trebui să o uităm chiar dacă unii au deturnat-o ca să-și atingă scopurile. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Revoluția a fost minunea prin care Dumnezeu a eliberat România și, fără de care, mulți dintre noi nu am fi fost astăzi oamenii Bisericii. Eu am valorificat și valorific la maximum libertatea primită prin sânge de Martiri, mă bucur de fiecare clipă, iar cine consideră că libertatea e „mai puțin bună” în comparație cu dictatura, nu e în toate mințile. Vă doresc numai bine, domnule Sofronie!

      • sofronie

        Așa e, Părinte, și pe mine mă deranjează nostalgicii dictaturii, cred că au multe gărgărițe in cap. Le e dor de nițică foamete sau prigoană. Spor în toate! Doamne ajută.

        • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

          Numai bine, domnule Sofronie! Ar fi bine să fie nostalgici pentru tinerețea lor, cum e firesc, dar nu pentru un regim politic dictatorial. Chiar dacă, în acel regim, unii au dus-o bine. Chiar foarte bine, atâta timp cât au pactizat cu regimul…

  2. ariana

    Pe multi ne-a impresionat revolutia mai ales in zilele acelea dar despre asa o convertire n-am mai auzit . Ma bucur ca Domnul v-a calauzit si mai departe incat sa va faceti preot si sa ii invatati acum pe altii calea catre Biserica lui Dumnezeu . Hristos a înviat ! Lumina si bucurie !

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc, doamnă Ariana! Da, a fost harul exclusiv al lui Dumnezeu! Pentru că nimeni nu m-a ajutat să cred, nimeni nu mi-a predicat credința Bisericii, ci Dumnezeu, deodată, mi-a schimbat mintea și inima. Adevărat a înviat! Numai bine!

  3. Axios

    Sărut mâna, ziditoare predică, mulțumim!

  4. Anastasia L.

    Vrem să Îl simțim când ne spovedim și ne împărtășim, când sărutăm sfintele Moaște: așa și este! Vrem să simțim harul Lui, faptul că ne-a iertat, că ne vorbește, că este aproape de noi și nu ne-a părăsit. Sărut mâna, binecuvântați Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Anastasia! Dumnezeu să vă bucure întotdeauna!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén