De ce scriu despre literatura română, despre scriitori care poate că nu sunt credincioși/ ortodocși decât într-o anumită măsură sau chiar în mică parte, în orice caz nu cu toată ființa lor?

Pentru că există multe aspecte ortodoxe, profund ortodoxe, tradiționale, în operele lor, aspecte care au nevoie să fie relevate, scoase la lumină. Dacă nu dorim ca ateii să îi confiște cu totul pe acești scriitori și, prin ei, mare parte din cultura română. Dar se pare că ne vine mai la îndemână să spunem că, într-un mod oarecum evident, scriitorii nu sunt niște gânditori ortodocși, niște teologi ortodocși de calibru. Cel puțin la prima vedere, la prima lectură sau în aparență. Uneori pot să existe trăsături ortodoxe ascunse foarte adânc în operele lor. Dar nu la acest lucru vreau să mă refer.

Mă întorc la întrebarea inițială. De ce scriu totuși despre opere despre care se poate spune că nu sunt în întregime pătrunse de duhul ortodox, nu promovează cugetarea și valorile Ortodoxiei decât într-o anumită măsură (depinde de fiecare scriitor în parte în ce măsură)?

Fac aceasta pentru că altfel cultura română va fi interpretată – literatura română, în mod deosebit, privind prin prisma preocupărilor mele – numai de către cei care, mai mult sau mai puțin rău intenționați, nu pot să perceapă din operele lor decât aspecte/ trăsături/ elemente care să desfidă Creștinismul sau să fie anti-creștine: atee, nihiliste, eterodoxe, păgâne. Aspecte neortodoxe sau antiortodoxe.

Și revelând exclusiv aceste elemente – mă refer în particular la literatură pentru că eu mă ocup de literatură, dar în celelalte arte situația se prezintă cam la fel – criticii noștri literari au fost, adesea, oameni cu studii multe și cu lecturi bogate – oferind o interpretare, de multe ori, incitant de profundă și complexă (chiar și atunci când a fost mai mult creativă decât analitică) – , dar care, în marea lor majoritate, au avut foarte puține tangențe cu Biserica (sau deloc) și extrem de puține cunoștințe (vagi, provenite din lecturi eterogene) în ce privește domeniul teologiei creștine și în special al celei ortodoxe. Informația lor a fost mereu și este în continuare, din păcate, extrem de superficială la acest capitol, adesea inexistentă sau eronată sau irelevantă în privința literaturii patristice ortodoxe și a învățăturilor sale.

A avea cunoștințe temeinice de Teologie Ortodoxă – să fi citit Filocaliile, Sfinții Părinți, Viețile Sfinților – e ceva de negăsit la exegeții noștri. Aceasta în condițiile în care, nu de puține ori, scriitorii de care s-au ocupat fuseseră cultivați, afectiv și intelectual, în acest domeniu, unii la un nivel respectabil.

În această situație, eu cred că gânditorii ortodocși trebuie să se ocupe și de literatură și artă. E adevărat că sunt foarte multe de făcut, că golul este imens (și tocmai de aceea mă indignează profund plagiatorii care se țin de coada mea – mimând că, dacă provin din mediul teologic, automat „se pricep” –, când sunt atât de multe subiecte de abordat și  de lămurit exegetic, în afară de cele despre care am scris sau scriu eu. În loc să lucrăm în tandem și să ne completăm unii pe alții, pentru că sunt atâtea de făcut, sunt nevoită să îmi aud mai mereu „ecourile” în alții, care „descoperă” că „și ei știau aceleași lucruri” ca și mine…).

E adevărat că adevărații gânditori, adevărații Teologi sunt extrem de puțini. Abia dacă secolul al XX-lea ni l-a dat pe Stăniloae, ca un mare Teolog. Și care, și el, în limitele vieții sale, suportând și închisoare și toate celelalte privațiuni și umilințe de care a avut parte toată viața, de abia a putut să se ocupe de traducerea Filocaliilor și a unor Sfinți Părinți și să elaboreze câteva cărți esențiale de dogmatică. Încât nu i se poate imputa că nu s-a extins spre alte cercetări.

El era într-adevăr plin de vervă polemică, dacă ne uităm înspre lucrările sale de tinerețe – e de reținut replica admirabilă pe care i-a dat-o lui Blaga, dar pe care acesta a tratat-o cu dispreț tocmai pentru că nu îi venea să creadă că Teologia noastră naște gânditori…

Însă tot entuziasmul Fericitului Părinte Stăniloae i-a fost retezat, ulterior…dar de la el am reținut, spre exemplu, rezervele exprimate față de Coșbuc și de Vasile Voiculescu. Și mi se par foarte corecte, întemeiate, deși nu a spus decât puține cuvinte (ca om cu bun simț ce era, care n-a încercat să extrapoleze intuițiile sale și să le dea aparența unei judecăți globale), dar în ceea ce a formulat mi-am regăsit opiniile. Am aceeași perspectivă, fără să fi căutat să mă pun de acord cu el în mod ostentativ.

De ce scriu, deci, despre autori despre a căror operă nu se poate spune că este în întregime ortodoxă sau despre a căror viață și operă se poate afirma că nu sunt în conformitate cu dogmele și cu principiile vieții ortodoxe? Li se poate reproșa adesea scriitorilor că nu au avut o viață liturgică coerentă. Foarte puțini spre deloc fac trimitere la aspecte care să confeseze participarea lor la Slujbe, încadrarea într-un ritm liturgic normal, firesc.

De multe ori găsim la ei mai degrabă interpretări/ luminări personale asupra unor fragmente/ versete scripturale, asupra condiției omului în lume, o anumită înfiorare în relație cu creația, cu zidirea lui Dumnezeu, o anumită perspectivă asupra ființei umane, care are multe elemente ce provin din cugetarea ortodoxă, în mod evident, etc.

Adică diferențele de o gândire de tip romano-catolic, protestant și cu atât mai mult nihilist sau păgân sunt totuși enorme. Deși nu au fost deloc relevate de critica noastră literară.

Tocmai aceste lucruri doresc să le pun în evidență, să le fac cunoscute publicului larg, pentru că ele nu sunt minore. Nu sunt aspecte nesemnificative.

Acum, felul cum îi judecă Dumnezeu în veșnicie nu putem noi să spunem. Cum i-a judecat sau îi judecă sau unde îi va așeza sau în ce fel va judeca Dumnezeu credința sau procentul de credință pe care l-au manifestat în viața lor, acestea sunt lucruri care ne depășesc, cel puțin pe mine mă depășesc, și judecata lui Dumnezeu e a lui Dumnezeu.

Însă eu consider că, în ceea ce ne privește pe noi, nu trebuie să rămânem indiferenți față de ceea ce putem explica, din punct de vedere ortodox, în legătură cu operele literaturii române.

Sfinții Vasilios cel Mare și Grigorios Teologul, spre exemplu, nu au rămas indiferenți față de opera lui Orighenis, ei nu au spus: E un eretic, ce ne mai interesează de opera lui? Să-l aruncăm la gunoi cu totul! Iată că Sfinții Vasilios și Grigorios au pus mâna și au alcătuit Filocalia lui Orighenis, adică au stabilit ce e bun de citit din opera lui, ce e ortodox și foarte folositor, recunoscând ce e grâu și ce e neghină. Pentru că există lucruri bune și foarte bune și o gândire profund ortodoxă pe lângă înșelările și ereziile lui Orighenis. Și această gândire ortodoxă nu trebuie îngropată din cauză că autorul a greșit în multe alte puncte și e condamnat ca eretic de Biserică. Atâta câtă este, ea trebuie relevată dacă este un bun de care ceilalți se pot folosi foarte mult.

Mergând pe această logică, cu atât mai mult consider că nu trebuie să aruncăm la gunoi literatura română sau cultura română pe premisa că scriitorii, oamenii de cultură, artiștii n-au fost toți sau întotdeauna niște caractere ortodoxe, morale, ireproșabile. Pentru că n-au fost toți sau întotdeauna oameni credincioși. Pentru că au mai și căzut în păcate mai mari sau mai mici – unele mai sunt și inventate, dar altele sunt fapte incontestabile.

Desigur, și aici încape iarăși o discuție lungă: pentru că același păcat nu se face la fel de către doi oameni. Cu atât mai puțin nu se face la fel de către un geniu și de către un prost oarecare sau de către un om cu înțelegeri și simțiri grosolane. Nu e același tip de cădere în păcat în cazul unui nesimțitor și nepăsător față de ce e sfânt și în al unei personalități creatoare care are mintea obosită, care e tracasată sau, la un moment dat în viața sa, întâlnește obstacole existențiale aproape insurmontabile și e obligat la compromisuri, fără să le dorească.

Există tot felul de situații, nu intrăm acum în amănunte. Se pot face studii vaste, deși  pare că nu interesează pe nimeni, ci toată lumea observă doar păcatele făcute. Fără a se cerceta în ce condiții și de ce. Deoarece contextul poate fi exonerant sau agravant…

De aceea spun că este bine să nu oferim partidei ateist-satanice sau nihiliste, partidei ideologico-filosofice care se opune recunoașterii valorilor ortodoxe din operele literare și de artă, să nu-i oferim pe tavă pe cei care au creat cultura și literatura română și creațiile lor, și care au și părți de lumină intensă. Să nu le trecem cu vederea, considerând că erorile, păcatele, neîmplinirile – pe care, unii dintre ei, înșiși le-au conștientizat și le-au regretat –, sau pur și simplu limitarea lor omenească trebuie să ne facă să îi excludem și să nu ne ocupăm niciodată de ei, să nu le dedicăm timpul, studiile și energia noastră pentru a arăta românilor și lumii că tradiția, mentalitatea și spiritualitatea ortodoxă au mlădiat într-un mod cu totul specific literatura și cultura noastră.

În mod categoric, ele nu ar fi existat în formula cunoscută, dacă nu am fi fost ortodocși, dacă cei care le-au creat nu ar fi fost ortodocși, prin Botez și prin mediul existențial.

Did you like this? Share it: