Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Am ajuns prin urmare la concluzia că literatura română este un continent fără falii majore și am constatat inconsistența opiniilor care izolează literatura română veche de cea modernă și care consideră că cea din urmă a pierdut orice legătură cu tradiția literară medievală.

Demersul meu vine, așadar, să infirme și părerea, de largă răspândire în secolul trecut și care nu a fost reprobată cu argumente solide până acum, că nu există tradiție literară cultă românească și că folclorul este singura tradiție și adevăratul clasicism al literaturii române. Opinie pe care au formulat-o deopotrivă tradiționaliștii și avangardiștii perioadei interbelice (Ion Vinea, B. Fundoianu, Ion Pillat, Radu Gyr), precum și Călinescu[1], și care a fost cu obstinație alimentată și susținută în perioada comunistă. Din fericire, este doar o constantă teoretică

Pe de altă parte, Lovinescu, deși nu acorda importanță folclorului, nu recunoștea nici existența unei tradiții literare vechi: „Se poate spune, în deplină sinceritate a conștiinței, că avem o tradiție literară românească? Se poate cere ca scriitorii contemporani să se inspire din Cazania lui Varlaam sau din Psaltirea lui Dosoftei, din cronica lui Ureche sau din stihurile lui Miron Costin?”[2].

În mod indiscutabil nu se poate cere, dar destui scriitori ai epocii moderne, de la pașoptiști, Eminescu și Creangă până la Arghezi, Sadoveanu sau Nichita Stănescu, au ales de bună voie să se inspire din tradiția aceasta veche, atât de lejer disprețuită. Iar Mihail Eminescu s-a inspirat mai mult decât toți (a cuprins cu privirea, față de ceilalți, un orizont mult mai vast al literaturii vechi), deși, în mod paradoxal, intrarea literelor românești în modernitate cu adevărat i se datorează în cea mai mare măsură.

Opera lui Eminescu este, prin urmare, fundamentală pentru literatura și cultura română grație genialității și talentului său poetic de excepție, dar și faptului că, datorită lui, un patrimoniu vizionar extrem de profund, al literaturii române vechi, a fost conservat și transmis mai departe.

Acest patrimoniu este greu de descoperit și Eminescu a avut un rol semnificativ în conservarea lui. Ajungând un reper aproape absolut pentru literatura și mai ales pentru poezia modernă, mulți dintre poeții secolului al XX-lea au preluat adesea, prin Eminescu, viziunea literaturii române vechi, unii nefiind întotdeauna sau pe deplin conștienți de acest lucru.


[1] A se vedea și Paul Cernat, Avangarda românească și complexul periferiei. Primul val, Ed. Cartea Românească, București, 2007, p. 143-144, 198-202, 207-214, 351-352.

[2] Eugen Lovinescu, Istoria literaturii române contemporane (1900-1937), postfață de Eugen Simion, Ed. Minerva, București, 1989, p. 41.

Did you like this? Share it: