Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Predică la Duminica a 4-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

din perspectiva unui bolnav cronic, omul e om când face bine. Când se definește ca om al binelui, ca om bun, ca om care vede nevoile altora. Pe când cel care nu le vede sau le trece cu vederea este scos din ecuația omeniei. Pentru că omul care nu mai e om e o canalie, o scursură…un om insensibil la dramele oamenilor. Și devine, la rândul său, o priveliște pe care nici tu nu mai ai chef s-o vezi. O priveliște a răutății personalizate…

De aceea, bolnavul de 38 de ani, bolnavul cronic de care s-a apropiat Domnul în Evanghelia de azi [In. 5, 1-15], era în fiecare zi înconjurat de oameni, de mulțimi de oameni, dar el nu îi caracteriza pe niciunul dintre ei a fi…oameni. Pentru că el i-a spus Domnului: „Doamne [Κύριε], nu am om [ἄνθρωπον οὐκ ἔχω]!” [In. 5, 7, BYZ]. Cu sensul: „Doamne, nu am om care să mă ajute, care să fie om cu mine!”. Căci oameni sunt destui, dar nu sunt destui și oamenii adevărați, aceia care să vadă nevoia ta și să sară în ajutorul tău în mod dezinteresat.

Și când auzi că de 38 de ani pe acest om nu l-a văzut decât Dumnezeu și doar El l-a ajutat, înțelegi că omenia e floare rară. Că oamenii adevărați sunt rari și, că atât de rari fiind, ei sunt un mare dar de la Dumnezeu, dacă ai prietenia lor. Pentru că, dacă te împrietenești cu un om al lui Dumnezeu, cu un om adevărat, atunci poți să faci diferența dintre oameni și canalii. Dar dacă nu ai acest mare dar de la Dumnezeu, datorită păcatelor tale, toată viața ta vei avea parte de prietenii de complezență, de fațadă și nu reale. Lucru pe care îl vezi de fiecare dată când ai o nevoie stringentă, neapărată și nimeni nu te ajută.

Da, sunt rari oamenii! Sunt rari oamenii de caracter, oamenii cu coloană vertebrală, oamenii valorici. Și ei nu sunt niciodată de vânzare! Pentru că oamenii reali se creează prin multă muncă, prin multă conștiință, prin multă smerenie, prin multă atenție la detaliile vieților lor și ale altora.

Trebuie să te construiești non-stop ca om valoric și asta în relație cu Dumnezeu și cu oamenii. Căci vertebralitatea ta morală se fundamentează în relația cu Dumnezeu și în continua deschidere față de oameni.

Bolnavul Evangheliei de azi era un om public. El zăcea lângă scăldătoarea Vitesda [Βηθεσδά], alături de alți bolnavi [In. 5, 2-3]. El îl aștepta pe Îngerul vindecării lui Dumnezeu, pe Îngerul care venea să tulbure apa scăldătorii și, prin umplerea ei cu slava lui Dumnezeu, să vindece pe primul intrat în apă [In. 5, 4].

Și Sfântul Ioannis ne spune acest amănunt în acest verset, pentru ca să ne spună în subsidiar că Îngerul dăruia oamenilor aceeași slavă ca și Hristos, Cel care mergea printre oameni și îi vindeca. Le dăruia slava Lui și a Tatălui și a Duhului Sfânt, slava Dumnezeului nostru treimic, care este vindecarea noastră de orice boală. Pentru că Sfinții și Îngerii Lui ne vindecă pe noi și ne ajută pe noi tot prin slava lui Dumnezeu, a Dumnezeului nostru treimic, pentru că în slava Lui ei trăiesc în veșnicie. Căci El lucrează în mod direct și prin Sfinții și Îngerii Lui la luminarea și vindecarea și sfințirea noastră, slava Lui cea necreată și veșnică fiind aceea prin care Dumnezeu lucrează în noi tot binele.

Așa că Îngerul care făcea bine oamenilor era Îngerul prin care Dumnezeu făcea bine oamenilor. Pe când, în persoana Domnului Iisus Hristos, a Fiului lui Dumnezeu întrupat, Însuși Dumnezeu locuia printre oameni și cu ei și El le făcea bine oamenilor și El era receptat de ei, de oamenii cărora le făcea bine, ca un om bun, foarte bun sau, și mai mult, ca Dumnezeu întrupat, Care le făcuse un mare bine.

Pentru că fiecare om, ca și azi, Îl receptează pe Dumnezeu după viața lui, după creșterea lui spirituală și teologică. De aceea, unii nu văd niciodată pe oamenii buni, pe oamenii valorici, pe cei care îi întrec, pentru că ei se cred „de neîntrecut” în bădărănia lor. Nu au ochi decât pentru ei. Și de aceea nu se văd nici pe ei și nici pe cei din jurul lor.

Dar cei care sunt deschiși spre Dumnezeu și spre oameni, privesc, dimpotrivă, mai puțin la ei, nu se iau în seamă tot timpul, pentru că vor să lege întotdeauna prietenii sfinte, profunde cu oamenii. Vor să vadă cum sunt alții, să se bucure de alții, să învețe de la alții, pentru că vor să fie mereu oameni frumoși și necesari în viețile altora.

Și cum devii necesar în viața altora? Prin sinceritatea debordantă, prin continua dăruire, prin continua revelare de sine în viața altora, prin caracterul tău frumos și demnitatea ta plină de noblețe. Și prin acestea toate ești resimțit de oameni ca fiind de neînlocuit în viața lor. Căci ei, cât timp trăiești tu și după moartea ta, se înrădăcinează în exemplul tău de viață, în vorbele și în faptele tale, pentru că te simt făcând parte din memoria lor cea plină de viață și de frumusețe. Pentru că, la urma urmei, când ne facem iar și iar recensământul interior și ne gândim care a fost om, care a fost exemplu, care a fost o frumusețe unică pentru noi, avem aceleași persoane care ne-au amprentat interior la modul unic.

Niciodată nu îi uităm pe cei care ne-au iubit cu adevărat!

Niciodată nu îi uităm pe cei care s-au intimizat nespus de profund cu noi!

Niciodată nu îi uităm pe cei care au făcut lucruri unice pentru noi!

Dar îi uităm – și e un mare dar al lui Dumnezeu să uităm răul suferit, durerea suferită și pe oamenii care ne-au făcut rău – pe cei care au fost doar spectatori, contemporani pasivi ai vieților noastre, pe cei care au fost străinii de lângă noi. Ne uităm colegii de la grădiniță, de la școală, de la facultate, pe cei cu care am muncit la un moment dat, pe cei cu care am vorbit lucruri de duzină…pentru că nu avem în noi amintiri care să ne lege la modul profund de ei. Și nu avem amintiri profunde cu ei, cu cei pe care îi uităm, pentru că nici ei nu au făcut fapte profunde în viața noastră.

Ne-am intersectat la un moment dat viețile pentru mai mult sau mai puțin timp, dar am rămas străini unii pentru alții, exteriori unii altora. Iar dacă, dimpotrivă, unii au dorit să rămână cu forța, prin nesimțire și tupeu în viața noastră, ei nu au rămas nicidecum, pentru că rămân doar cei care…ne fac bine. Cei care sunt oameni cu noi și ne ajută și pe noi să fim oameni, să fim umani.

Căci noi, ca și paradigmaticul bolnav vindecat de Domnul, îi resimțim ca oameni, ca oameni reali, neapărați, doar pe cei care ne văd, care au timp de noi cu adevărat, care ne respectă pentru profunzimea vieții noastre și pentru lucrurile pe care le facem. Iar despre ceilalți, despre mulții care nu ne văd, nu ne știu, nu îi interesăm, nu putem să spunem că sunt oameni, deși sunt contemporanii noștri.

…Și Domnul face cu acest bolnav, ceea ce ani la rând oamenii nu au avut timp să facă! Căci El a așteptat 38 de ani ca oamenii…să facă ceva pentru acest bolnav, pentru acest bolnav care își expunea public boala lui și nu și-o ținea într-un colț, lipsit de vederea oamenilor.

Și l-a vindecat imediat, ca un atotputernic, spunându-i: „Scoală-te [Ἔγειραι], ia-ți patul tău [ἆρον τὸν κράββατόν σου] și umblă [καὶ περιπάτει]!” [In. 5, 8, BYZ]. Pentru că la Dumnezeu vindecarea este o minune care se produce imediat. Imediat ce omul se deschide lui Dumnezeu, Care Se arată minunat în viața noastră.

Și când El Se arată minunat în viața noastră, iubiții mei, atunci minunile Lui sunt o înviere a noastră din morți, sunt o reînvățare a noastră cu bucuria, cu mersul vesel prin viață!

Căci îmi aduc aminte de anii plini de tristețe din viața mea, de perioada între 14 și 17 ani, când, ca elev seminarist și proaspăt convertit, eram avid de teologia și experiența Bisericii, dar mediul din jurul meu nu mă ajuta deloc la împlinirea mea interioară. Aveam nevoie de oameni reali, de cărți multiple, de experiențe îndumnezeitoare, de oameni care întrupau viața Bisericii. Și atunci, în plină tristețe teologică, în plină singurătate interioară (pentru că nu era ochi ca să te vadă și nici gură să-ți vorbească), Dumnezeu l-a introdus în viața mea pe Sfântul Ilie văzătorul de Dumnezeu, a cărui pomenire de 13 ani o vom face în curând[2].

Și, prin el, eu am spus: „Doamne, am om! Mi-ai trimis om care să mă înțeleagă, să mă iubească, să mă încurajeze și să mă întărească pe drumul meu spre Tine!”. Pentru că, deodată, prin el și prin viața lui mult-pătimitoare și prin întreaga sa operă[3] a intrat Dumnezeu în viața mea la modul masiv și total.

Căci convertirea e una și e necesară, dar viața reală duhovnicească se naște în cadrul realei ucenicii duhovnicești. Și până nu te naști de sus, de la Dumnezeu, prin slava Lui, sub povățuirea unui Părinte duhovnicesc, a unui om plin de slava Lui, până nu te umpli și tu de slava lui Dumnezeu, toată teologia și viața Bisericii îți sunt exterioare, chiar dacă tu ești ortodox, prin Botez, din pruncie.

Și ucenicind Sfântului Ilie, Părintelui meu duhovnicesc (care nu a fost niciodată cleric, ci mirean căsătorit), am învățat să las slava lui Dumnezeu să mă inunde și să mă conducă spre voia Sa…

Însă eu am așteptat doar 3 ani…un om, și asta din marea milă a lui Dumnezeu cu sinceritatea singurătății mele teologice! Ce s-ar fi întâmplat dacă aș fi așteptat 40 sau 80 de ani…un om? Ce s-ar fi întâmplat dacă niciodată nu m-aș fi întâlnit cu un…om?!

Înțelegeți gravitatea situației?…

Înțelegeți ce ne cere nouă Dumnezeu, atunci când ne spune că oamenii trebuie să-i ajute pe oameni, să-i odihnească, să îi mântuie prin exemplul vieții lor?

Pentru cine am fost noi exemple? Ce am făcut noi exemplar în viețile altora? Cine ne receptează pe noi ca fiind neînlocuibili în viața lor?

Eu cred că astea sunt întrebările fundamentale! Eu cred că asta ar trebui să ne întrebăm noi, fiecare dintre noi în parte: Cine ne va plânge cu adevărat lipsa, atunci când vom pleca de aici, de pe pământ?

Pentru că oamenii unici sunt de neînlocuit în viața noastră. Oamenii reali, oamenii care ne-au învățat să trăim frumos, să trăim cu Dumnezeu, să ne dăruim la modul dezinteresat nu pot fi înlocuiți cu alții.

Tocmai de aceea, prietenia se dăruie și nu se pretinde. Iubirea vine în întâmpinarea oamenilor și nu așteaptă să fie sunată la telefon. Credința face întotdeauna ceva bun pentru alții și nu așteaptă camerele de luat vederi ca să o pună în evidență. Pentru că nu avem nevoie de elogii pentru ca să fim oameni, ci trebuie să fim oameni, pentru ca oamenii să vadă în noi umanitate reală și să își găsească numai cuvinte bune de zis despre noi.

…Cum a intrat Domnul în viața bolnavului cronic, a celui uitat de către toți? Deodată, fără tatonări! Doar l-a văzut și a înțeles că e bolnav de mult [In. 5, 6]…și de atât a avut nevoie ca să-l ajute. Dar mai înainte să îl ajute cu fapta, Domnul a vorbit cu el! Pentru că minunea nu a început când Domnul l-a vindecat, ci din momentul când El l-a văzut și S-a oprit și a stat de vorbă cu el. Pentru că, cel mai adesea, omul se ridică din tristețea și neîncrederea lui cronică în oameni, doar când găsește oameni verticali, autentici.

Vindecarea oamenilor de singurătate începe în momentul când le vorbești cu adevărat și ei încep să te simtă pe tine în cuvintele pe care le rostești față de ei.

Căci cuvintele sunt „o ascundere de alții” numai în mintea celui prost, pe când ele, cuvintele, sunt realitatea ta. Sunt cine ești tu. Și ele te fac explicit. Iar dacă scoți pe gură cuvinte, dacă faci gesturi, dacă faci grimase, dacă îți miști mâinile și picioarele și ochii întru-un anume fel, prin toate vorbești despre tine. Și cel care te vede duhovnicește, te vede până în adâncul tău, iar pentru ochii lui curați nu ai nicio haină ca să te acoperi. Căci așa te vede și Dumnezeu: până în străfundurile ființei tale, tu neavând niciun lucru pe care să nu îl cunoască despre tine.

De aceea, pentru că trăiești printre oameni, printre tot felul de oameni…unii cred că te mint, alții că te prostesc, alții că te manipulează, alții că te folosesc pentru interesele lor, dar nu știu și cum îi privești tu. Căci dacă ar ști că tu îi privești așa cum sunt ei…mulți nu ar mai da ochii cu tine…și ar ști foarte bine de ce fac acest lucru…

Însă, vă dați seama că Domnul, Cel întrupat, Cel care mergea printre oameni, îi privea pe toți în acest fel? Că El îi vedea până în străfundurile lor și, cu toate acestea, mulți credeau că au lucruri „ascunse” de ochii Lui? Și pentru că ei credeau că „își tăinuiesc” gândurile și faptele, veneau în fața Lui și pozau în oameni „drepți”.

Fapt pentru care, acest fel de hoți „drepți”, atunci când l-au văzut pe cel vindecat, pe care nu îl văzuseră deloc în 38 de ani de boală, nu l-au felicitat pentru sănătatea lui, ci i-au dat în cap cu…legea lui Dumnezeu. I-au spus că nu își poate căra patul de sabat [In. 5, 10]. Deși Dătătorul Legii îi spusese celui vindecat să își care patul [In. 5, 8, 11], tocmai pentru ca oamenii să vadă că bolnavii din Israil sunt…mai puțini cu unul.

Și vindecatul a ținut-o pe a lui: și-a cărat patul mai departe! Bravo lui…și bravo nouă, dacă îi urmăm exemplul! Pentru că și noi trebuie să facem ca el: să ne cărăm cu noi tot timpul pomenirea păcatelor noastre. Așa cum Sfântul David ne-a învățat pe noi, prin slava lui Dumnezeu: „fărădelegea mea eu o cunosc [τὴν ἀνομίαν μου ἐγὼ γινώσκω] și păcatul meu înaintea mea este pururea [καὶ ἡ ἁμαρτία μου ἐνώπιόν μού ἐστιν διὰ παντός]” [Ps. 50, 5, LXX]. Fărădelegile și păcatele noastre, adică pocăința pentru ele, trebuie să fie întotdeauna cu noi, căci ele sunt patul suferinței noastre, sunt cele din cauza cărora noi am suferit cu amar.

Pentru că atunci când vindecatul s-a întâlnit cu Domnul, El nu i-a spus: „Fă-ți de cap acum, că d-aia te-am făcut sănătos!”, ci, dimpotrivă, i-a spus: „Vezi [Ιδε], sănătos te-ai făcut [ὑγιὴς γέγονας]! Să nu mai păcătuiești [μηκέτι ἁμάρτανε], ca să nu-ți fie ție ceva mai rău [ἵνα μὴ χεῖρόν τί σοι γένηται]!” [In. 5, 14, BYZ].

Iar ceva mai rău…e ceva veșnic rău, adică Iadul…Pentru că nerecunoștința față de Dumnezeu este Iadul.

Însă vindecatul nostru a fost recunoscător! El nu a tăinuit numele Vindecătorului său, ci s-a dus la iudei și le-a spus că Iisus l-a făcut sănătos [In. 5, 15].

Și iudeii ce-au făcut? Ce au făcut falșii „drepți”, care se izmeneau înaintea ochilor lui Dumnezeu? Ne spune Sfântul Ioannis: „De aceea iudeii Îl prigoneau pe Iisus [διὰ τοῦτο ἐδίωκον τὸν Ἰησοῦν οἱ ἰουδαῖοι] și căutau să-L omoare pe El [καὶ ἐζήτουν Αὐτὸν ἀποκτεῖναι]: că[ci El] făcea acestea în sabat [ὅτι ταῦτα ἐποίει ἐν σαββάτῳ]” [In. 5, 16, BYZ].

Și de ce L-ar fi omorât iudeii pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, dacă ar fi văzut cine este în fața lor? Sau de iubire Îl prigoneau și căutau ei să-L omoare, de prea multă evlavie? Numai că fanatismul religios nu are logică și nicio apologie a linșării altora nu are fundament. Lipsa de omenie, lipsa de evlavie, lipsa de dreaptă judecată sunt catastrofale. Ceea ce faci la nervi, la repezeală, din invidie sau din ură se dovedesc lucruri rele.

De aceea, ca să scoți răul din tine trebuie să te pocăiești și nu te poți pocăi decât în fața Dumnezeului Celui adevărat, a Aceluia care poate da iertare oricărui om. Pentru că El cheamă pe toate canaliile la Sine, pe toți neoamenii, pentru ca să îi facă oameni. Pentru că nu există om cu adevărat fără Dumnezeu. Fără El nimeni nu poate fi om și nu poate privi omenește pe alt om și nici nu poate înțelege adâncul unui om.

Fapt pentru care îndemnul meu e previzibil și adevărat: Întoarce-ți-vă la Dumnezeu, pentru ca să fiți oameni! Și El ne va face pe toți oameni cu adevărat, Sfinți ai Lui, dacă Îl vom urma pe El toată viața. Amin!


[1] Începută la 15. 54 în ziua de 26 aprilie 2018, zi de joi, cu mult soare, 29 de grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2017/05/03/predica-la-12-ani-de-la-adormirea-fericitului-ilie-vazatorul-de-dumnezeu-4-mai-2017/.

[3] Idem: https://www.teologiepentruazi.ro/2012/05/29/despre-omul-imparatiei/.

Did you like this? Share it:

Previous

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 33, cf. LXX

Next

La țigănci: semne și simboluri [3]

8 Comments

  1. Teodor

    La recensamantul interior numarul oamenilor e dramatic de mic… Doamne ajuta, sarut mana!

  2. sofronie

    Unii dintre noi, Părinte, sunt bolnavi poate de mai puțin sau poate de mai mult de 38 de ani. Dar nu de paralizie ci de patimi paralizante, care ne fac să nu ne putem arunca singuri în apa milostivirii lui Dumnezeu. Predicile și prezența sfinției voastre ne-au împins însă pe unii în această apă pentru care nu am avut alți oameni care să ne ajute, lucru pentru care nu putem fi niciodată îndeajuns de recunoscători. Doamne ajută! Binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Mă bucur să aud acest lucru, domnule Sofronie! Și eu simt la modul dureros lipsa oamenilor…Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă bucure întotdeauna!

  3. Felicia

    E atât de pătrunzător acest cuvânt, mai ales acum, în plină „ascensiune” a „socializării” în care, ascunși după aparate și butoane, uităm cum e să respiri lângă cineva și ne simțim tot mai singuri… .Și cred că, da, e așa o nevoie de mare ca eu să fiu „omul” care aruncă pe aproapele în scăldătoarea nădejdi și a vindecării de răni și de singurătăți prin rugăciune și iubire! Căci atunci, cu siguranță nu voi rămâne nici eu fără OM și Oameni.
    Hristos a înviat!
    Sărut mâna, părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, doamnă Felicia! Vă mulțumesc frumos pentru comentariu și vă doresc numai bine!

  4. Pr. Ovidiu

    Foarte frumoasă predică, Părinte Dorin, plină de tărie! Domnul vă pune în gură cuvintele Lui. Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Părinte Ovidiu, și Dumnezeu să ne întărească și să ne lumineze întotdeauna! Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

istanbul escort istanbul escort istanbul escort