Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Lună: mai 2018 (Page 1 of 5)

Anul omagial al unității de credință și de neam

Anul 1918 a fost anul statalității pentru mai multe popoare ale Europei. A fost, în mod indiscutabil, un an providențial, în care definirea statală a fost o reală „mișcare a popoarelor”[1]. Căci, dimpreună cu România, și-au primit identitatea politico-națională și Cehia, Slovacia, Polonia, Letonia, Estonia și Lituania[2]. De aceea, 2018 reprezintă pentru toate aceste state europene anul centenar, anul în care pun în relief roadele unității statale.

1. Unitatea de credință temelie a unității Bisericii[3]

Însă mai înainte de a avea un stat unitar la 1918, românii, timp de două milenii, s-au format ca neam cu conștiință de sine în Biserică și au năzuit, timp de secole la rând, la unitatea lor teritorială. Pentru că poporul român, fiind încreștinat de Sfântul Apostol Andreas [Ἀνδρέας][4], Apostolul românilor, și-a păstrat timp de două milenii unitatea de credință, cât și vatra strămoșească unde s-a format. Fapt pentru care putem să afirmăm fără dubii nu numai apostolicitatea Bisericii românești[5], ci și continuitatea neîntreruptă a românilor pe aceste meleaguri[6].

2. Credința în Dumnezeu și cultul creștin, factori de promovare a unității Bisericii Ortodoxe

Viața Bisericii izvorăște din cultul ei divino-uman. Pentru că noi trăim împreună cu Dumnezeu prin continua slujire a cultului Bisericii, în care El Se coboară, prin slava Lui, și ni Se revelează nouă. De aceea, cultul Bisericii ne împrospătează mereu credința, ne-o fortifică interior, ne reconfirmă continuu convertirea personală, dar ne și unește pe unul cu altul, pentru că să fim mădularele vii, mistice, ale Domnului nostru Iisus Hristos. Căci e nevoie de continua actualizare a statutului nostru de creștini, de continua implicare în viața Bisericii, pentru a ne simți oameni credincioși. Și când cei credincioși participă în mod activ la viața Bisericii, atunci, în mod bucuros, asistăm la minunea unității eclesiale. Pentru că oameni foarte diferiți stau unii lângă alții, fiindcă au același crez ortodox și aceeași aspirație de fond: dorința lor de a se mântui.

3. Sinodalitatea – formă de conducere și de păstrare a unității Bisericii

Dar Biserica, dintru început, a funcționat ca o instituție a sinodalității, a cooperării frățești între treptele ierarhice și între ierarhie și poporul credincios. Ierarhia sacramentală, instituită de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli în mod tripartit, este până azi izvorul, dar și liantul unității bisericești. Pentru că ierarhia bisericească slujește poporului celui credincios, format din mireni și monahi, și fără de care nu poate să fie funcțională. Pentru că noi nu ne slujim pe noi înșine, ci pe cei pe care îi păstorim duhovnicește și pe care îi hrănim și îi conducem spre mântuirea lor.

Căci a conduce înseamnă a sluji [Mt. 23, 11]. Iar a sluji înseamnă a-i păstra pe toți în staulul cel dumnezeiesc al lui Hristos [In. 10, 16], învățându-i că nicio persoană a Dumnezeului nostru treimic nu face nimic în mod separat de celelalte două, ci numai împreună, numai în mod comunional. Pentru că de la Dumnezeul nostru treimic noi am învățat comuniunea și slujirea bisericească, sensul profund al unității neamului omenesc și al Bisericii, atâta timp cât întreaga umanitate e chemată și așteptată să intre în Biserică și să devină un singur trup al Celui care a murit și a înviat pentru mântuirea ei. Căci toți suntem dintr-un trup și dintr-un sânge, din cele ale Sfântului nostru Protopărinte Adam, pentru ca să devenim mădularele cele duhovnicești ale lui Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne hrănește cu Trupul și Sângele Lui ca să avem în noi viața cea veșnică [In. 6, 54, BYZ].

4. Organizarea bisericească și unitatea de neam și credință

Însă primul scaun arhiepiscopal al românilor a fost cel de la Tomis, în Constanța de azi, și de acolo s-a răspândit Biserica în spațiul românesc. De la Arhiepiscopia autocefală de Tomis s-a ajuns la Mitropolia autocefală a Ungrovlahiei în 1359 și la Mitropolia autocefală a Moldovei în 1401[7], ambele fiind sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol. Mitropolia Ardealului a fost înființată canonic în timpul Sfântului Andrei Șaguna, în sec. al 19-lea[8], el fiind hirotonit Episcop de PS Iosif Rajačić, Episcop sârb[9].

Alexandru Ioan Cuza a promulgat decretul pentru înființarea Bisericii Ortodoxe Române pe data de 3 decembrie 1864[10]. Însă Biserica Ortodoxă Română se constituie în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei și a Moldovei de Patriarhia de Constantinopol, Mitropolitul Ungrovlahiei devenind Mitropolitul-Primat al României[11]. Primul Mitropolit-Primat al României a fost ÎPS Nifon Rusailă, păstorind între 1865-1875[12].

Pe 25 aprilie 1885 a fost recunoscută autocefalia Bisericii noastre de către Biserica mamă de la Constantinopol[13]. Iar Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la București pe 23 aprilie 1919. Biserica Ortodoxă Română a devenit Patriarhie la 1 noiembrie 1925, avându-l ca prim Patriarh al ei pe PFP Miron Cristea.

Arhiepiscopia Basarabiei s-a unit cu Biserica Ortodoxă Română pe 30 decembrie 1919, iar în 1927 a devenit Mitropolia Basarabiei, fiind păstorită de ÎPS Gurie Grosu[14]. De aceea, organizarea bisericească din teritoriile românești a păstrat unitatea de neam și de credință a poporului român. Căci „conștiința unității de credință s-a împletit întotdeauna cu cea a unității de neam sau, mai exact, unitatea de credință a întreținut, a cultivat și consolidat conștiința unității de neam”[15]. Pentru că românilor, prin Biserică, li s-a slujit și li s-a predicat în limba română, li s-au tipărit cărți de cult și de literatură diversă, și li s-a sădit în suflet conștiința că suntem de un neam și de o credință și că trebuie să trăim împreună aici, pe vechiul nostru pământ strămoșesc.

5. Sinodul de la Iași (1642) și unitatea credinței

Sinodul de la Iași, din 1642, a fost un eveniment bisericesc panortodox, pe care Patriarhia Constantinopolului l-a organizat în Moldova lui Vasile Lupu. Expositio fidei a Sfântului Petru Movilă a fost analizată și amendată sinodal, ea fiind receptată de toate Patriarhiile ortodoxe ca o mărturisire ortodoxă, iar Sinodul, în istorie, a rămas ca cel mai important Sinod panortodox de după căderea Constantinopolului[16]. Pentru că a dat o mărturie clară și luminoasă despre credința Bisericii, apărând astfel unitatea de credință a popoarelor ortodoxe și, în primul rând, a poporului român.

6. Mărturisirile de credință și rolul lor în păstrarea și afirmarea unității Bisericii

În 1981, Prof. Alexandru Elian va publica, în traducerea sa, mărturisirea Sfântului Petru Movilă scrisă în limba latină, care fusese acceptată sinodal în 1642, sub titlul Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe[17]. Mărturisirea de credință a Sfântului Petru Movilă fusese precedată de mărturisirea Patriarhului Mitrofanis Critopulos [Μητροφάνης Κριτόπουλος] al Alexandriei[18], din anul 1625, și a fost urmată de mărturisirea Patriarhului Dositeos al II-lea, Notaras, al Ierusalimului [Δοσίθεος Β΄, Νοταράς, Ιεροσολύμων], din anul 1672[19]. Părintele Profesor Ioan Ică sn. își va scrie teza doctorală pe tema mărturisirii lui Mitrofanis și o va susține în aprilie 1974, traducând și mărturisirea în limba română[20], pe când Prof. Vasile Loichiță publicase deja mărturisirea lui Dositeos, în traducerea sa, în anii 1942-1943[21].

Ultima mărturisire panortodoxă a Bisericii noastre a fost Enciclica Patriarhilor ortodocși din anul 1848. Ea a fost tradusă și comentată de Prof. Teodor M. Popescu în anul 1935[22]. Și toate aceste mărturisiri de credință vorbesc despre Biserica Ortodoxă ca despre singura Biserică a lui Hristos, zidită pe temelia Profeților și a Apostolilor, în care noi trebuie să ne mântuim.

7. Atitudinea Bisericii față de persecuții

Numai că Biserica nu a cunoscut doar perioade de pace și de înflorire ca cea de astăzi, ci și perioade crunte de persecuție și de retragere în sine. În primele decenii ale sale Biserica a fost persecutată religios de evrei[23]. Între anii 64-313, Biserica a fost persecutată religios de împărații romani, care erau păgâni idolatri.

Ereticii, pe timp de pace sau în momente de instabilitate politică, au persecutat și ei Biserica, alături de islam și, mai recent, de promotorii ideologiei ateiste. Însă, pe lângă persecuția fățișă, întotdeauna Biserica a fost persecutată tacit, sinaxarul Bisericii fiind plin de Sfinți martirizați pe timp de pace. Pentru că Biserica a văzut persecuția ca pe o încercare îngăduită de Dumnezeu, pe care trebuie să o treacă prin credință și răbdare. Ea nu a promovat răzbunarea și resentimentul, ci pacea și buna-înțelegere între oameni. Din acest motiv și ultima prigoană foarte dureroasă, cea ideologică, a comunismului ateist, a încercat să-și aservească Biserica, să o facă docilă, în timp ce i-a impus să se închidă în sine. Pe când fiii Bisericii, cei persecutați religios până la sânge, au trecut prin cele mai crunte închisori, ei neputând fi „reeducați”, pentru că au transformat închisorile în biserici vii, în care s-au sfințit ca Mărturisitori și Mucenici ai dreptei credințe[24].

8. Persecuții în spațiul românesc și martirajul ca mod de păstrare și mărturisire a dreptei credințe

Printre puținii Mucenici din vechime canonizați de Biserica noastră este și Sfântul Mucenic Savvas [Σάββας] de la Buzău[25], martirizat pe 12 aprilie 372. Avea 38 de ani și era Cântăreț bisericesc și a fost martirizat de goții păgâni[26]. Iar Sfintele sale Moaște au fost cerute și primite de Sfântul Vasilios cel Mare în mitropolia sa[27].

Pe 26 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Chirillos [Κυρίλλως], Chindeas [Κυνδαίας] și Tasios [Τάσειος][28]. Ei au fost martirizați la Axiopolis în timpul lui Diocletianus, pentru că nu au acceptat să se închine zeilor[29]. Pe 28 aprilie îi pomenim pe Sfinții Mucenici Maximus, Quintilianus și Dadas, originari din satul Ozovia. Au fost martirizați pe 28 aprilie 304 pentru că nu s-au închinat zeilor romani[30].

Dacă Sfinții Mucenici enumerați până acum au fost martirizați pe pământ românesc, Sfântul Mucenic Ioan Românul, pomenit pe 12 mai, fiind robit de turci în 1659, va fi martirizat la Istanbul, prin spânzurare, pe 12 mai 1662[31]. Pe 27 mai 304, la vârsta de 49 de ani, va fi martirizat Sfântul Mucenic Iulius Veteranul din Durostorum[32]. Pomeniți pe 4 iunie, Sfinții Mucenici Zoticos [Ζωτικός], Attalos [Ατταλός], Camasis [Κάμασις] și Filippos [Φίλιππος][33] de la Niculițel au fost martirizați la Noviodunum la începutul sec. al 4-lea[34].

Sfântul Mucenic Emilianos de la Durostorum a fost martirizat pe 18 iulie 362, într-o zi de vineri[35].

Sfinții Mucenici Brâncoveni vor fi martirizați la Istanbul pe 15 august 1714 prin tăierea capetelor[36]. Și „capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, în vârful sulițelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi în Bosfor”[37].

Sfântul Mucenic Nicolae Oprea din Săliștea Sibiului a fost martirizat la Kufstein, în Austria, pentru că a cerut Episcop ortodox pentru românii din Transilvania[38].

Sfinții năsăudeni Atanasie Todoran din Bichigiu, Vasile Dumitru din Mocod, Marin Grigore din Zagra și Vasile Oichi din Telciu au fost martirizați pe 12 noiembrie 1763. Pentru că au apărat credința ortodoxă și au afirmat identitatea neamului românesc[39].

Dar, pe lângă Sfinții canonizați, care au suferit din partea romanilor, a turcilor sau a ereticilor, Biserica românească a născut mult mai mulți Sfinți și pe ei trebuie să îi cunoaștem și să îi recunoaștem cu evlavie. Căci cu toții sunt exemple vii de credincioșie față de Biserica lui Dumnezeu și de adâncă românitate și ei ne pot ajuta să fim statornici în iubirea noastră față de Dumnezeu și față de neamul nostru.

9. Rolul Bisericii din Principatele Române în lupta de păstrare și afirmare a credinței ortodoxe

Însă Biserica românească nu a fost indiferentă față de celelalte Biserici Ortodoxe surori și nici față de Sfintele locuri ale Ortodoxiei.

Începând din anul 1369, din timpul Domnului Vladislav I, românii au ajutat Muntele Athos în mod direct și prin cele 140 de Mănăstiri românești închinate Sfântului Munte. Au fost ajutate cu bani toate cele 20 de Mănăstiri ale Athosului[40].

Sfinții Domni Neagoe Basarab și Constantin Brâncoveanu, alături de Domnii Vasile Lupu și Matei Basarab, au fost patronii întregii Ortodoxii, pentru că au ajutat toate Patriarhiile Ortodoxe ale lumii[41].

Mănăstirea Sfânta Parascheva din Iași, ctitorită în anul 1610 de Nestor Ureche, tatăl lui Grigore Ureche, a fost metoh al Mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai[42]. Vasile Lupu, Mihail Racoviță și Sfântul Constantin Brâncoveanu au făcut danii bogate către Muntele Sinai[43]. Nicolae Mavrocordat a închinat Mănăstirea Sfânta Treime din București Patriarhiei Ierusalimului[44]. Sfinții Constantin Brâncoveanu și Antim Ivireanul îl trimit pe Mihail Ștefanovici în Georgia și acesta, împreună cu echipa sa tipografică, editează în limba georgiană cărți de cult[45].

Între sec. 16-18, 10 Patriarhi ai Alexandriei au venit în Țările Române[46]. Când Sfântul Patriarh Chirillos Lucaris [Κύριλλος Λούκαρις][47] a venit în Țara Românească în 1613, el a primit multe donații, printre care și închinarea Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului, din Stănești-Vâlcea, Patriarhiei Alexandriei. Și această Mănăstire românească a fost închinată Patriarhiei Alexandriei până în decembrie 1863[48].

Sfântul Antim Ivireanul a tipărit pentru Patriarhia Antiohiei „primele cărți liturgice în limba arabă: un Liturghier greco-arab (1701) și un Ceaslov greco-arab (1702). Liturghierul greco-arab din 1701 a fost una dintre primele cărți tipărite cu litere mobile din lume având caractere arabe”[49]. Și prin toate aceste danii se văd mărinimia și credincioșia creștinilor români față de celelalte Biserici Ortodoxe și față de toată creștinătatea ortodoxă.

10. Sprijinul acordat românilor ortodocși aflați sub ocupație străină

Țările Române au ajutat în mod constant pe românii ortodocși din Transilvania, Banat, Basarabia, Bucovina și Dobrogea. Căci Transilvania, între anii 1699-1918, a fost sub stăpânirea imperiului habsburgic[50], Banatul începând cu 1718[51], Bucovina odată cu anul 1775, pe când Basarabia a fost anexată la imperiul rus în 1812[52]. Dobrogea, la rândul ei, s-a unit cu România în ziua de 14 noiembrie 1878, Domnitorul Carol I fiind în acea zi în Brăila[53].

În atare situație, Țările Române au sprijinit pe românii aflați sub stăpânire străină pentru a-și păstra identitatea lor națională și religioasă. Și acest sprijin responsabil din partea Țărilor Române s-a dovedit decisiv în cele din urmă.

Fericitul Mihai Viteazul, după ce a cucerit Transilvania la 1 noiembrie 1599[54], a obținut din partea Împăratului Rudolf al II-lea al Austriei „recunoașterea Bisericii Ortodoxe din Transilvania între confesiunile recepte”[55]. Căci Preoții români din Transilvania au fost alături de Mihai Viteazul, pentru că i-au simțit adânca lui conștiință religioasă[56].

Mitropoliții Ungrovlahiei aveau și calitatea de exarhi ai Plaiurilor, reprezentând Patriarhia Ecumenică în Transilvania[57], iar Domni munteni și moldoveni au ctitorit Biserici și Mănăstiri în Transilvania[58]. Ajungându-se astfel în secolul al 18-lea, ca românii ortodocși din Transilvania să aibă conștiința că sunt o națiune persecutată din punct de vedere religios, național și social[59] și dorindu-și libertatea.

Mulți Preoți bănățeni, care au fost persecutați în Primul Război Mondial, s-au refugiat în România[60]. În ianuarie 1918, când armata rusă ocupă Chișinăul, guvernul moldovenesc este reinstalat cu ajutorul armatei române[61].  De aceea, Sfatul Țării din Basarabia votează unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918[62]. Mulți tineri români din Bucovina, înrolați în armata austro-ungară la 1916, pentru ca să nu lupte împotriva fraților lor de sânge și de credință, au dezertat din armata imperială și s-au înrolat în armata română[63]. Bucovinenii refugiați la București „au format o adevărată elită dedicată eliberării ținuturilor natale. Printre cei mai înfocați apărători ai drepturilor românilor din Bucovina…[au fost] Emilian Slușanschi, Vasile Stoica, Simion Mândrescu, Preotul Lazăr Gherman”[64]. Anumite ziare din România au sprijinit și ele cauza Bucovinei[65]. Fapt pentru care, la inițiativa lui Sextil Pușcariu și Iancu Flondor, pe 14/27 octombrie 1918 s-a decis, în unanimitate de voturi[66], „unirea necondiționată, pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare, cu regatul României”[67].

Ziua de 1 decembrie 1918, ziua unirii Transilvaniei, a Banatului, a Crișanei și a Maramureșului cu România, a fost o zi de duminică. Și, la Alba Iulia, românii au venit cu multe steaguri tricolore[68] și erau cuprinși „de delirul bucuriei meritate”[69]. Actul unirii de la 1 decembrie 1918 a fost recunoscut la București pe 11 decembrie 1918 și prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920[70].

11. Rolul Bisericii Ortodoxe la realizarea unității de credință și de neam în Principatele Române

Subliniez faptul că introducerea limbii române în cultul Bisericii noastre a fost o problemă „de ordin național”[71] și nu o reformă religioasă. Prin românizarea cultului s-a căutat înțelegerea lui de către poporul credincios și, prin aceasta, Biserica „a contribuit la succesul acțiunii de dezvoltare a conștiinței și culturii românești moderne. [Căci] Liturghia săvârșită pe teritoriul românesc în limba românească a devenit un factor de unificare națională, de dezvoltare a conștiinței naționale”[72].

În cărțile de cult tipărite în spațiul românesc s-a vorbit în mod explicit despre românitatea locuitorilor din Principatele Române. Diaconul Coresi, în epilogul Evangheliarului de la Brașov, din 1561, socotea cartea tipărită de el ca fiind pentru toți românii[73]. Iar fiul său, Diaconul Șerban, în Palia de la Orăștie din 1582, vorbea despre Biserica cea sfântă a românilor și dorea tot binele și mântuirea creștinilor români[74].

În Răspuns la Catehismul calvinesc (1645), Sfântul Varlaam al Moldovei recunoștea faptul că creștinii din Transilvania sunt de neam român[75].

Mitropolitul Teodosie I al Ungrovlahiei tipărea Liturghierul de la 1680 cu conștiința că el este pentru tot neamul românesc, pentru că e în limba poporului[76]. Iar Sfântul Dosoftei al Moldovei, în Liturghierul său din 1683, pleda pentru limba națională în cult, pentru că ea este conformă Tradiției Bisericii[77].

În Biblia de la București, din 1688, se face referire la înrudirea românilor moldoveni și ungrovlahi[78], pentru că toți românii formează un singur popor. Biserica noastră a considerat Războiul de Independență (1877-1878)[79] „un război drept, un război de eliberare națională”[80] și l-a sprijinit în mod activ[81]. La Răscoala din 1907 au participat și Preoții Bisericii[82]. Asociația Astra, „înființată la Sibiu între 23 octombrie – 4 noiembrie 1861, a avut un rol însemnat în emanciparea culturală și politică a românilor din Transilvania”[83]. Ea a fost condusă inițial de Sfântul Andrei Șaguna[84] și a publicat Enciclopedia Română, în 3 volume, între 1898-1904[85].

Academia Română, instituită la 1 aprilie 1866[86], „a fost cea mai importantă instituție care a militat pe plan cultural-științific, vast și unitar pentru realizarea idealului național, înglobând între membrii ei în chip obligatoriu elemente din toate ținuturile locuite de români”[87].

România a intrat în război în 1916 pentru eliberarea românilor transilvăneni[88], fiind animată de „realizarea dezideratului de veacuri al poporului român: unirea tuturor românilor și a teritoriilor românești într-un singur stat”[89]. Un mare număr de Preoți români au murit pe front sau în închisorile din Austro-Ungaria și Germania[90]. Pr. Prof. Constantin Nazarie a fost Protoiereul Preoților militari, în urma alegerii lui de către Sfântul Sinod în ziua de 15 mai 1915[91]. Dintre Preoții care au slujit armata română pe front îi amintesc pe Preoții Ștefan Ionescu-Cazacu din com. Poiana, Nicolae Armășescu din Tomșani, jud. Vâlcea, Constantin Păunescu din Drăgănești, jud. Olt, Vasile Cernăianu din Racoți, jud. Gorj, Ioan Gheorghiu din Sulina, Dumitru Elian din com. Piscoiu, jud. Gorj, Ioan Florescu-Dâmbovița din București, Vasile Ionescu din com. Groșerea, jud. Gorj, Gheorghe Jugureanu din Mizil, Emanoil Mărculescu din Corabia[92].

În total, în războiul dintre anii 1916-1918 au fost 235 de Preoți care au lucrat în cadrul armatei române și peste 120 de Monahi și Monahii au slujit în spitalele Crucii Roșii. Alături de ei au fost Ierarhii Bisericii noastre și numeroși clerici[93], care cu toții au dorit unitatea de neam și de credință a tuturor românilor.

12. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Țara Românească

Revoluția lui Tudor Vladimirescu a fost de partea Bisericii, pentru că el cerea ca „toate dările preoțești să se scadă” și să fie hirotoniți numai bărbați destoinici și acolo unde e nevoie[94]. De aceea și Preoții au fost de partea lui[95], iar revoluția din Țara Românească a avut un puternic ecou la românii ortodocși din Transilvania[96]. Atunci când Tudor Vladimirescu a intrat în București, în ziua de 26 martie 1821, în dreapta lui avea un Preot care ducea Crucea. Ofițerii lui Tudor mergeau pe străzi însoțiți de Preoți[97]. Preotul Ilie din Butoi a fost arestat pentru că a lucrat în interesul românilor și nu al grecilor[98].

Preotul Radu Șapcă[99] din Celei, la 9 iunie 1848[100], „a fost chemat” de Căpitanul Nicolae Pleșoianu[101] „să sfințească mișcarea revoluționară [de] la Islaz”[102], Teleorman. Iar „rugăciunea pe care a rostit-o cu acest prilej, în genunchi, implorând ajutorul divin pentru izbânda luptei drepte și sfinte a poporului român, constituie un adevărat model de simțire caldă, patriotică și creștinească și de frumusețe stilistică”[103].

Ieromonahul Ambrozie, îngrijitorul metocului Episcopiei Buzăului, a fost de partea revoluției de la 1848[104]. Arhimandritul Iosafat Snagoveanu a fost un „om cu o cultură deosebită, profund pătruns de principiile revoluției și consecvent apărător al lor”[105]. El a activat, împreună cu Cezar Bolliac și Petrache Poenaru, în comisia pentru eliberarea țiganilor din robie, iar după revoluția din 1848 a fost închis, judecat și condamnat la exil, stabilindu-se la Paris și făcând o intensă propagandă românească[106].

13. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Moldova

Mitropolitul Meletie Lefter, dimpreună cu alți clerici, au fost de partea revoluției de la 1848[107]. Preotul Gheorghe Bodescu din Bârlad a fost arestat din cauza predicii sale din 30 mai 1848[108], pentru că era „plină de avânt patriotic și de idei înaintate, revoluționare”[109].

La 29 iunie 1856, Rectorul Seminarului din Huși, viitorul Episcop Melchisedec Ștefănescu, a rostit o predică însuflețitoare în favoarea unirii, cu prilejul hramului Catedralei din Huși. Mai apoi a publicat lucrarea Jertfă pentru Unirea Principatelor, care a avut un larg ecou în rândul românilor[110].

În 1856, la Mănăstirea Socola, s-a înființat un comitet al unirii, sprijinit de clerul din Mănăstiri și Biserici, iar printre cei care pledau pentru unire s-au numărat Arhim. Victor Lemeni, Arhim. Dionisie Romano, Iconomul Dimitrie Matcaș, Arhiereul Calinic Miclescu, Arhiereul Filaret Scriban, Inochentie Moisiu, viitorul Episcop al Romanului[111].

14. Ierarhi și clerici militanți pentru unitatea credinței și a neamului în Transilvania

Pe 13 octombrie 1784, în Biserica din satul Mesteacăn, Preotul Ioanăș Cazan a sprijinit răscoala lui Crișan[112]. El „a făcut atunci o slujbă specială, a binecuvântat adunarea și s-a rugat lui Dumnezeu pentru buna reușită a lucrului ce avea să înceapă”[113]. Preotul Ioan din Lupșa  a fost de partea lui Cloșca, iar Preotul Simeon din Lupșa era unul dintre oamenii de încredere ai lui Horea[114].

La 10 noiembrie 1784, Preotul Gavrilă Sulariu din Mogoș era de partea revoluționarilor[115]. El purta „ca steag o cruce roșie, înaltă de un stânjen și jumătate”[116]. Preoții Gheorghiță Nicula din Albac, Ioan Cocan din Pâclișa, Constantin Turcin și Dănilă din Crișcior și Dumitru din Certej au fost alături de Horea. Au luptat alături de iobagi Preoții Todor din Albac, Simei din Brădeștii Râmețului, Irimie din Râmeți sau Ponor, Ioan din Vingard, Simeon Gavrilă și Gherasim Petru Iancu din Lupșa[117]. Și când răscoala a fost învinsă, Preoții ortodocși români au fost pedepsiți pentru că i-au învățat pe români să-i combată pe nobili[118]. Alături de Horea, Cloșca și Crișan au fost arestați și condamnați la moarte și Preoții Constantin Turcin din Crișcior, Ioan Crișănuț din Bistra și Ioan din Bedelen[119].

Gherasim Adamovici, Episcopul ortodox al Transilvaniei, a scris cu ajutorul lui Iosif Meheși, fiul Protoiereului greco-catolic din Mănăștur, Supplex libellus valachorum Transsilvaniae [Petiția cea mică a românilor Transilvaniei][120] și pe aceasta a înaintat-o Curții de la Viena în ziua de 30 martie 1792, dimpreună cu Ioan Bob, Episcopul greco-catolic de Blaj[121]. Și prin ea „se solicita ca poporul român să fie considerat ca națiune egală cu celelalte națiuni din țară, iar clerul, nobilii și poporul de rând să se bucure de aceleași drepturi cu clerul, nobilii și poporul de rând al celorlalte națiuni, fie că aparțin Bisericii Orientale, fie celei Occidentale”[122].

Avram Iancu a fost ajutat de Preoți și de tineri teologi în lupta sa. Sfântul Andrei Șaguna a fost de partea lui[123]. Alături de Episcopul greco-catolic Ioan Lemeni[124], Sfântul Andrei Șaguna s-a luptat pentru scoaterea poporului român din starea de înjosire în care se afla[125].

În aprilie 1848, Preoții români din Așchileul Mic, Gâlgău, Borșa, Mod, Chechiș, Tihău, Gălacea, Buia, Kecem, Târnava au fost de partea mișcării țărănești[126]. Preoții Simon Balint din Roșia de Munte, Simian Gnoza, Vasile Moldovan, Maxim Hulea și Protoiereul Ștefan Moldovan din Mediaș au lupta pentru cauza românească[127].

Alături de ei au fost și Preoții Ioan Moldovan din Racovița și Nicolae Popa, viitorul Episcop al Caransebeșului. Preotul greco-catolic Ioan Munteanu, din Măldărașul de Câmpie, la Adunarea de la Blaj din mai 1848[128], a strigat: „Ardealul de acum nu mai este Ardeal, ci Românie”[129].

Preotul Ioan Pop Bariț, alături de numeroși Preoți români din Banat, au suferit în timpul revoluției de la 1848[130]. Astfel, „70 dintre aceștia au fost arestați sub acuzația de «necredință față de habsburgi», iar fruntașii lor, Preoții Dimitrie Petrovici-Stoichescu, Ștefan Chirilescu, George Petcu, Mihai Velceanu au fost condamnați la pedepse grele”[131].

15. Domnitori militanți pentru afirmarea independenței politice și a organizării autonome a Bisericii din Principatele Române

Ultimul Domn al Moldovei și al Țării Românești a fost Alexandru Ioan Cuza, până în 11/23 februarie 1866[132]. De aceea, Domnitorii României care au militat pentru independența României și pentru organizarea autonomă a Bisericii Ortodoxe Române au fost primii doi: Carol I al României, care a domnit între aprilie 1866-27 septembrie/10 octombrie 1914[133] și Ferdinand I al României, care a domnit între 10 octombrie 1914- 20 iulie 1927[134], ultimul fiind supranumit Întregitorul, pentru că în timpul său s-a format statul unitar român. Astfel, în cinstea unirii românilor de la Alba Iulia, Ferdinand I a fost încoronat Rege al României Mari la 15 octombrie 1922 în Catedrala din Alba Iulia[135].

Carol I a ajuns incognito în România, sub numele de Karl Hettingen, călătorind cu trenul până la Budapesta și a depus jurământul în fața Mitropolitului Nifon Rusailă pe 10/22 mai 1866[136]. Constituția din 1866[137], adoptată în timpul său, afirma în art. 1 că „Principatele-Unite-Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România[138], iar în art. 21 că „Libertatea conștiinței este absolută. Libertatea tuturor cultelor este garantată, în măsura în care cultul lor nu aduce vreo atingere ordinii publice sau bunelor moravuri. Religia ortodoxă a Răsăritului este religia dominantă a Statului Român. Biserica Ortodoxă Română este și rămâne liberă față de vreo Patriarhie străină, păstrându-și unitatea cu Biserica Ecumenică a Răsăritului în privința dogmelor. Activitățile spirituale, canonice și disciplinare ale Bisericii Ortodoxe Române vor fi conduse de o singură autoritate sinodală centrală, conform unei legi speciale. Mitropoliții și Episcopii eparhioți ai Bisericii Ortodoxe Române sunt aleși după modul indicat într-o lege specială”[139].

Iar dacă România și Biserica Ortodoxă Română erau, pentru Carol I, la stadiul de proiect, în timpul lui Ferdinand I, la 1918, avem România Mare, iar în 1925, cu aproape 2 ani înainte de moartea sa, Biserica Ortodoxă Română a fost ridicată la statutul de Patriarhie. Ceea ce înseamnă că primii doi Domnitori ai României și-au asumat și au împlinit două deziderate ale românilor de veacuri: o Românie pentru toți românii și o Biserică națională autocefală, cu rangul de Patriarhie, aflată în comuniune canonică frățească cu toate Bisericile Ortodoxe surori.

16. Emanciparea națională și crearea României moderne. Rolul Bisericii în împlinirea acestui deziderat

Începând cu a doua jumătate a sec. al 19-lea, „unirea tuturor românilor într-un stat unitar devine…obiectivul dominant al aspirațiilor românilor”[140]. Iar clericii Bisericii au arătat cel mai înalt patriotism în această perioadă, luptând pentru unirea Principatelor Române. Dintre aceștia îi amintesc pe Mitropolitul Sofronie Miclescu al Moldovei, Episcopii Neofit și Filaret Scriban, Nectarie Hermeziu și Ghenadie Șodrea, Preoții Dimitrie Metcaș și Ion Bobulescu, Arhim. Victor Lemeni, Preoții Constantin Butureanu și Ștefan Tuboca, Protoiereul George Dimitriu din Moldova[141] și Mitropolitul Nifon Rusailă, Sfântul Calinic de la Cernica, Arhidiac. Dionisie Maldarescu, Preoții Ilie Benescu, Grigorie Referendarul și Veniamin Catulescu, Arhim. Iosafat Snagoveanu, Protosingh. Anastasie Stoenescu, Protoiereii Iancu Sachelarie și Vasile Serea din Țara Românească[142]. Căci „ideea unirii devenise o forță morală care dădea avânt întregii mișcări de eliberare națională”[143]. Tocmai de aceea, „delegații la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, ținută între 18 noiembrie-1 decembrie 1918, într-o atmosferă de pace, de libertate națională și de echitate pentru toate naționalitățile, au dat expresie aspirațiilor seculare ale românilor spre pace, libertate, unitate, prietenie și frăție între popoare, decretând unirea cu România”[144].

Și e foarte relevant, din punct de vedere religios, modul cum s-a făcut unirea de la 1918. Căci între cei 1.228 de delegați ai Adunării Naționale Constituante au fost și 5 Episcopi, 4 Vicari, 10 delegați ai consistoriilor bisericești și 129 de Protoierei ortodocși și greco-catolici[145]. „Proclamarea Unirii de la Alba Iulia a fost precedată de slujba Sfintei Liturghii și de slujba de Te Deum, oficiate în locuri diferite de clerici ortodocși și clerici greco-catolici, întrucât Unirea cea Mare era trăită ca o lucrare sfântă și solemnă a comuniunii românești, a unității și libertății naționale. […]

La altarul Bisericii Ortodoxe din Alba Iulia, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de Episcopul Ioan Papp al Aradului și Locțiitor de Mitropolit al Ardealului, care, în obișnuita încheiere a Sfintei Liturghii, a rostit: Cel ce a înviat din morți și a înviat astăzi și neamul nostru românesc, Hristos, adevăratul Dumnezeu[l nostru]...Iar Episcopul ortodox român de Caransebeș, Miron Cristea, viitorul Patriarh al României Mari, a citit, la sfârșitul Sfintei Liturghii, Rugăciunea pentru dezrobirea neamului românesc, într-o atmosferă de profundă emoție patriotică, intonând apoi, împreună cu toți românii prezenți, imnul Deșteaptă-te, române![146].

Episcopii de Arad și Oradea, alături de Gheorghe Pop de Băsești, au prezidat lucrările Adunării. Ierarhii s-au adresat celor 100.000 de români adunați la Alba Iulia[147], „pe Câmpul lui Horea, actualul platou din fața Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia”[148].

„În Marele Sfat al națiunii române, ca și în Consiliul Dirigent, au fost aleși, de asemenea, și Slujitori ai Bisericii, iar Episcopul și viitorul Patriarh Miron Cristea, împreună cu Episcopul greco-catolic de Gherla, Iuliu Hossu, au fost aleși membri în delegația de patru persoane care va prezenta Actul Unirii la București Regelui Ferdinand I al României Mari”[149].

Astfel, România Mare, această mare dorință de veacuri a românilor, a devenit, cu harul lui Dumnezeu, o realitate. Pe 24 decembrie 1918, Regele Ferdinand I a emis decretul de unire al Transilvaniei cu România[150], formându-se astfel România Mare sau România Întregită[151]. Însă România Mare a fost o realitate încântătoare numai pentru 22 de ani[152]…Căci acum, la 100 de ani de la România Mare, noi trăim într-0 Românie nedeplină, căreia îi lipsesc „Basarabia, jumătatea de nord a Bucovinei, ținutul Herța, Cadrilaterul și Insula Șerpilor”[153]. Pentru că lecția lui Dumnezeu pentru noi e aceasta: un mare dar se poate pierde foarte repede, dacă nu îl păstrezi cu multă grijă.


[1] Marea Unire – România, la 100 de ani (documentar Agerpres, intervenția Acad. Ioan Aurel Pop), min. 4, cf. https://www.youtube.com/watch?v=tGFL9LwAEqQ. [2] Ibidem.

[3] Toate capitolele conferinței de față au fost stabilite de Permanența Consiliului Național Bisericesc, prin hotărârea nr. 3.346, luată în ședința sa din 24 martie 2016. Cf. http://ziarullumina.ro/anul-unitatii-credintei-si-al-centenarului-marii-uniri-129558.html.

[4] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1321/sxsaintinfo.aspx.

[5] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[6] „Poporul român a avut neîncetat conștiința că este de aici, că nu vine din altă parte. El a avut continuu sentimentul înrădăcinării sale în acest pământ. A trăit în mod profund o familiaritate totală cu aceste locuri, o familiaritate moștenită din moși-strămoși, care nu se poate explica decât prin faptul că a fost [aici] dintotdeauna”, cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, Ed. Basilica, București, 2018, p. 75. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mitropolia_Ardealului.

[9] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Andrei_Șaguna și https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Sârbă.

[10] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[11] Cf.  https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[12] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Nifon_Rusailă.

[13] Cf. http://ziarullumina.ro/85-de-ani-de-la-ridicarea-bisericii-ortodoxe-romane-la-rang-de-patriarhie-34166.html.

[14] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă_Română.

[15] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 2018 – Anul omagial al unității de credință și de neam (14 mai 2018), cf. http://basilica.ro/patriarhul-daniel-in-deschiderea-conferintei-preotesti-romania-mare-este-si-o-implinire-a-bisericii-ortodoxe-romane/.

[16] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_de_la_Iași.

[17] Mărturisirea de credință a Bisericii Ortodoxe (1642), trad. [din latină] de Alexandru Elian, Ed. IBMBOR, București, 1981, 182 p.

[18] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Μητροφάνης_Κριτόπουλος.

[19] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Δοσίθεος_Β΄_Ιεροσολύμων.

[20] Cf. http://basilica.ro/pr-prof-univ-dr-ioan-ica-la-80-ani-de-viata/. Titlul tezei: Mărturisirea de credință a lui Mitrofan Kritopoulos. Importanța sa istorică, dogmatică și ecumenistă. Anexă: traducerea din grecește a Mărturisirii, 276 p., cf. Ibidem.

[21] Mărturisirea lui Dositei. Întâia traducere românească, după textul original grecesc publicat la 1690 în București, în rev. Candela, an. LIII-LIV, 1942-1943, p. 173-256, cf. http://biserica.org/WhosWho/DTR/L/VasileLoichita.html.

[22] Enciclica Patriarhilor Ortodocși de la 1848. Studiu introductiv, text și traducere, în rev. BOR, an LIII, 1935, nr. 11- 12, p. 545-688 (și extras, 144 p.), cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Teodor_M._Popescu.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Persecution_of_Christians_in_the_New_Testament.

[24] Cred că e nevoie de o instituție teologică, aflată sub îndrumarea Sfântului Sinod, care să studieze în mod sistematic viețile Sfinților români din timpul persecuției comuniste.

[25] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2627/sxsaintinfo.aspx.

[26] Cf. http://basilica.ro/biserica-ortodoxa-cinsteste-pe-sf-sava-de-la-buzau/. [27] Ibidem.

[28] Cf. https://www.dervent.ro/s/i/index-Inscr.AXIOPOLIS.html.

[29] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-chiril-chindeu-si-tasie-2/

[30] Cf. http://basilica.ro/sfintii-maxim-cvintilian-si-dadas/.

[31] Cf. http://basilica.ro/sfantul-ioan-valahul/.

[32]  Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Iuliu_Veteranul și  https://www.catholic.org/saints/saint.php?saint_id=4135.

[33] Cf. http://www.deltadunarii.info.ro/cultural/obistorice/Niculitel/Inscriptie.jpg  și http://www.saint.gr/4420/saint.aspx.

[34] Cf. http://basilica.ro/sfintii-mucenici-zotic-atal-camasie-si-filip-de-la-niculitel-2/.

[35] Cf. http://basilica.ro/18-l-†-sf-mc-emilian-de-la-durostorum-sf-cuv-pamvo/.

[36] Cf. http://basilica.ro/sfintii-martiri-brancoveni-2/. [37] Ibidem.

[38] Cf. http://basilica.ro/viata-si-acatistele-sfintilor-cuviosi-marturisitori-visarion-si-sofronie-ale-sfantului-mucenic-oprea-si-ale-sfintilor-preoti-marturisitori-ioan-din-gales-si-moise-din-sibiel-2/ și https://ro.wikipedia.org/wiki/Kufstein.

[39] Cf. https://doxologia.ro/liturgica/vietile-sfintilor/viata-sfintilor-martiri-marturisitori-nasaudeni.

[40] Cf. http://ziarullumina.ro/darnicia-romanilor-catre-muntele-athos-42383.html.

[41] Cf. http://ziarullumina.ro/relatiile-bisericii-noastre-cu-patriarhia-ecumenica-20654.html.

[42] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mănăstirea_Sfânta_Ecaterina_din_Muntele_Sinai.

[43] Cf. https://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/legaturile-istorice-ierusalimul-82385.html. [44] Ibidem.

[45] Dr. Gianina Picioruș, Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și Opera, teză doctorală, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 90-91. A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/.

[46] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[47] Cf. https://el.wikipedia.org/wiki/Κύριλλος_Λούκαρις.

[48] Cf. http://basilica.ro/responsabilitatea-noastra-este-sa-proclamam-unitatea-pe-care-o-avem-in-legatura-dragostei/.

[49] Cf. https://doxologia.ro/documentar/relatiile-bisericii-din-moldova-tara-romaneasca-cu-patriarhia-antiohiei.

[50] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Transilvania.

[51] Constantin Cloșcă, Administrația românească în teritoriile vremelnic aflate sub dominația străină (Transilvania, Bucovina, Basarabia, Banat și Dobrogea), în rev. Zargidava. Revistă de istorie, vol. VII, Bacău, 2008, p. 90.

[52] Cf. http://www.scritub.com/istorie/TRANSILVANIA-SI-ALTE-PROVINCII23822.php.

[53] Cf. http://jurnalul.ro/it/stiinta/14-noiembrie-1878-ziua-unirii-dobrogei-cu-tara-681172.html.

[54] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Viteazul.

[55] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 89. [56] Idem, p. 91.

[57] Cf. http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html. [58] Ibidem.

[59] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 95.

[60] [Pr.] Adrian Ignat, Aportul Bisericii la Marea Unire de la 1 decembrie 1918, teză doctorală, Ed. Universitară, București, 2011, p. 233. [61] Idem, p. 238. [62] Idem, p. 239. [63] Idem, p. 241. [64] Idem, p. 242-243. [65] Idem, p. 243. [66] Idem, p. 259. [67] Idem, p. 260. [68] Idem, p. 274-275 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia. [69] Idem, p. 275. [70] Idem, p. 279. A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Declarația_de_la_Alba_Iulia și https://ro.wikipedia.org/wiki/Tratatul_de_la_Trianon.

[71] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 80. [72] Idem, p. 81. [73] Idem, p. 222. [74] Idem, p. 223. [75] Idem, p. 82. [76] Ibidem. [77] Idem, p. 83. [78] Idem, p. 231.

[79] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Războiul_de_Independență_al_României.

[80] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 131. [81] Ibidem. [82] Idem, p. 134.

[83] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/ Asociația_Transilvană_pentru_Literatura_Română_și_Cultura_Poporului_Român. [84] Ibidem.

[85] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Enciclopedia_Română.

[86] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Academia_Română.

[87] Cf. Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 138. [88] Idem, p. 141. [89] Ibidem. [90] Idem, p. 146. [91] Idem, p. 147. A se vedea și http://biserica.org/WhosWho/DTR/N/ConstantinNazarie.html. [92] Idem, p. 147-150. [93] Idem, p. 151. [94] Idem, p. 107. [95] Idem, p. 108. [96] Idem, p. 109-111. [97] Idem, p. 111. [98] Idem, p. 111-112.

[99] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Popa_Șapcă.

[100] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Revoluția_Română_din_1848.

[101] Ibidem și Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120 și p. 120, n. 90. [102] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 120. [103] Ibidem. [104] Idem, p. 120-121. [105] Idem, p. 121. [106] Ibidem. [107] Idem, p. 123. [108] Idem, p. 124. [109] Ibidem.

[110] † Patriarhul Daniel Ciobotea, 24 ianuarie 1959 –  Unirea Principatelor Române (22 ianuarie 2016), cf. http://patriarhia.ro/activitati-ale-slujitorilor-bisericii-pentru-unirea-principatelor-romane-8576.html. [111] Ibidem.

[112] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 101. [113] Ibidem. [114] Ibidem. [115] Ibidem. [116] Ibidem. Stânjenul este „unitate[a] de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a variat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m”, cf. DEX 1998. [117] Idem, p. 102. [118] Ibidem. [119] Idem, p. 103.

[120] Cf. Idem, p. 104 și https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[121] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Supplex_Libellus_Valachorum_Transsilvaniae.

[122] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 104. [123] Idem, p. 113.

[124] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_Lemeni.

[125] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 115. [126] Idem, p. 118. [127] Idem, p. 118-119. [128] Idem, p. 117, 119. [129] Idem, p. 119. [130] Ibidem. [131] Ibidem.

[132] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Țării_Românești și https://ro.wikipedia.org/wiki/Lista_domnilor_Moldovei.

[133] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[134] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ferdinand_I_al_României. [135] Ibidem.

[136] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Carol_I_al_României.

[137] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constituția_României_din_1866. Textul Constituției e acesta: http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.

[138] Cf. http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/constitutie/constitutiunea-din-1866.php.  Am diortosit textul. [139] Ibidem. Am diortosit textul.

[140] Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. I, ed. cit., p. 127. [141] Idem, p. 128-129. [142] Idem, p. 129. [143] Idem, p. 155. [144] Ibidem.

[145] † Patriarhul Daniel Ciobotea, Biserica a sprijinit Marea Unire (29 noiembrie 2014), cf. http://ziarullumina.ro/biserica-a-sprijinit-marea-unire-97093.html. [146] Ibidem. [147] Ibidem. [148] Ibidem. [149] Ibidem.

[150] Pr. Nicolae Șerbănescu, 1 decembrie – Sărbătoarea Națională a României, în Biserica Ortodoxă Română și Marea Unire, vol. II, Ed. Basilica, București, 2018, p. 297.

[151] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/România_Mare. [152] Ibidem. [153] Ibidem.

Studii teologice, nr. 3 (2017)

Studii teologice, seria a III-a, anul XIII, nr. 3, iulie-septembrie, București, 2017, 287 p.

Conține actele întâlnirii Societății Bibliștilor Ortodocși Români de la Mănăstirea Necula (15-16 mai 2017), vol. 1, ed. Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă și Asist. Dr. Stelian Pașca-Tușa.

*

Pr. Constantin Coman, Experiența niptică – reper ermineutic, p. 13-42. Autorul atrage atenția că titlul grecesc al Filocaliei conține și cuvintele niptici și minte, p. 16, n. 10.

Experiența niptică: „experiența copleșirii omului de harul dumnezeiesc, de lumina dumnezeiască”, p. 18. „Dacă în textele biblice avem o lectură teologică a istoriei, aceeași lectură poate fi aplicată și istoriei prezente, Dumnezeu fiind în continuare prezent și lucrător”, p. 20, în lume.

Căci „este necesar să acceptăm că Dumnezeu nu vorbește sau nu Se revelează numai în Biblie”, p. 21. Pentru că „este absurd să disociem Biblia de istorie”, p. 21.

Cunoașterea prin experiență, p. 28. Domnul nu Și-a scris El Însuși Evanghelia, pentru ca să nu existe riscul „înlocuirii lui Dumnezeu Însuși cu Scripturile Sale și înlocuirii dialogului față către față dintre om și Dumnezeu cu invocarea continuă și suficientă a Scripturilor Dumnezeiești. Așa cum s-a întâmplat cu Vechiul Israel, care L-a înlocuit pe Dumnezeu cu Legea, idolatrizând ipocrit Legea”, p. 29.

Marea și monstruoasa rătăcire a celor care au susținut falsul principiu sola Scriptura, p. 31.

Puntea gnoseologică sunt Sfinții, p. 31.

*

Pr. Ioan Chirilă, Ermineutica biblică din perspectivă răsăritean-ortodoxă, p. 43-59.

„ceea ce mărturisim noi și ceea ce au mărturisit Părinții trebuie să fie în unitate și în continuitate”, p. 49. Sfântul Grigorios Teologul: sunt un instrument rațional la care cântă Duhul Sfânt, p. 49.

Exegeza Scripturii e pentru mântuirea oamenilor, p. 56.

*

Pr. Alexandru Atanase Barna, Considerații cu privire la caracterul profetic al literaturii patristice, martor al raportului unitar al literaturii biblice cu cea patristică, p. 149-172. Îl numește pe drept pe Sfântul Simeon Noul Teolog „un pnevmatodidact”, p. 166. Apoi îl citează pe ÎPS Ieroteos Vlahos cu afirmația: „Scriptura nu este Revelație, ci cuvânt despre Revelație”, p. 167. Pentru că revelația, în sine, e vedere mistică, iar în textul Scripturii se dă mărturie despre vederile mistice ale Sfinților lui Dumnezeu.

Trebuie să acceptăm că există în Biserică „o înțelegere unitară a raportului dintre Sfânta Scriptură și literatura patristică”, p. 169. Și termină cu afirmația: „dacă despre Dumnezeieștile Scripturi se poate afirma că sunt hristocentrice, despre literatura patristică se poate spune…faptul că este pnevmatocentrică”, p. 170. Eu cred că în ambele cazuri avem de-a face cu o literatură triadologică, pentru că slava este a Treimii. Iar evidențierea doar a lui Hristos sau doar a Duhului în detrimentul Treimii nu este conformă teologiei și experienței Bisericii.

*

Pr. Alexandru Moldovan, Scripturile Vechiului Testament – dificultăți și contradicții, p. 173-189. Autorul ne prezintă mai mult „contradicțiile” Scripturii decât înțelegerea lor. Și acolo trebuia să fii expert, la răspunsuri, dacă te-ai aventurat pe tărâmul întrebărilor tăioase.

Înțelepciunea lui Sirah, cap. 37, cf. LXX

1. Tot cel prieten va spune: „M-am împrietenit și eu”. Dar cel prieten [cu] numele este numai cel prieten.

2. [Oare] nu este întristarea până la moartea tovarășului [οὐχὶ λύπη ἔνι ἕως θανάτου ἑταῖρος] [nostru]? Și [nu-l vedem pe] cel prieten schimbându-se întru vrajbă [καὶ φίλος τρεπόμενος εἰς ἔχθραν]?

3. O, gândire rea! De unde te-ai vârât, [ca] să acoperi uscatul în înșelare?

4. Tovarășul cel prieten în[tru] veselie se bucură, dar în vremea necazului va fi împotrivă[1].

5. Tovarășul celui prieten împreună se ostenește pentru pântece, [dar] înaintea războiului își va lua pavăză.

6. Să nu-l uiți pe cel prieten în sufletul tău și să nu fii nepăsător față de el în averile tale.

7. Tot sfătuitorul scoate sfat [πᾶς σύμβουλος ἐξαίρει βουλήν], dar [mai întâi de toate el] este sfătuindu-se întru sine [ἀλλ᾽ ἔστιν συμβουλεύων εἰς ἑαυτόν].

8. De sfătuitor păzește sufletul tău și cunoaște mai înainte care [este] nevoia lui, căci și lui însuși va sfătui [și pe el se va sfătui]! Ca nu cumva să arunce asupra ta sorțul

9. și să-ți zică ție: „Bună [este] calea ta”, dar va sta [să-ți stea] împotrivă [ca] să vadă ce ți se va întâmpla ție.

10. Nu te sfătui cu cel care te privește pe sub sprâncene [μὴ βουλεύου μετὰ τοῦ ὑποβλεπομένου σε][2] și de la cei care te gelozesc ascunde sfatul [καὶ ἀπὸ τῶν ζηλούντων σε κρύψον βουλήν] [tău]!

11. Cu femeia pentru gelozia ei și cu cel fricos pentru război, cu negustor pentru schimb și cu cumpărător pentru vânzare, cu invidios pentru mulțumire și cu cel nemilostiv pentru bunătate, cu cel leneș pentru tot lucrul și cu zilierul cel anual pentru terminare, [cu] slujitorul cel leneș pentru multa lucrare. Nu lua aminte spre aceștia pentru tot sfatul,

12. ci mai mult cu bărbatul cel evlavios să rămâi! Pe care ai să-l cunoști păzind poruncile[3] [și] care, în sufletul său, [este] după sufletul tău și, dacă ai să te poticnești, îl va durea împreună [cu] tine.

13. Iar sfatul inimii să stea [καὶ βουλὴν καρδίας στῆσον]! Căci nu îți este ție mai credincios [decât] el.

14. Căci sufletul bărbatului a vestit uneori [ψυχὴ γὰρ ἀνδρὸς ἀπαγγέλλειν ἐνίοτε] [că] a fost obișnuit mai mult de șapte ținte peste cel înălțat [εἴωθεν ἢ ἑπτὰ σκοποὶ ἐπὶ μετεώρου], șezând peste înălțime [καθήμενοι ἐπὶ σκοπῆς].

15. Și peste toate acestea roagă-te Celui Preaînalt, ca să îndrepte în[tru] adevăr calea ta [ἵνα εὐθύνῃ ἐν ἀληθείᾳ τὴν ὁδόν σου]!

16. Începutul a tot lucrul [este] cuvântul [ἀρχὴ παντὸς ἔργου λόγος] și mai înainte de toată fapta [este] sfatul [καὶ πρὸ πάσης πράξεως βουλή][4].

17. Urma schimbării inimii patru părți răsare:

18. binele și răul, viața și moartea. Iar limba este cea care le stăpânește în mod neîncetat pe acestea.

19. Este bărbatul cel priceput, învățătorul de cele multe, dar [în] sufletul său este cel fără de folos[5].

20. Este înțelepțindu-se în cuvinte cel urât [și] acesta de toată hrana se va lipsi.

21. Căci nu i-a fost dat lui de la Domnul harul [οὐ γὰρ ἐδόθη αὐτῷ παρὰ Κυρίου χάρις], [pentru] că de toată înțelepciunea a fost lipsit [ὅτι πάσης σοφίας ἐστερήθη].

22. Este cel înțelept sufletului său și roadele înțelegerii sale [sunt] în gura celor credincioși.

23. Bărbatul cel înțelept pe poporul său îl va învăța [ἀνὴρ σοφὸς τὸν ἑαυτοῦ λαὸν παιδεύσει] și roadele înțelegerii sale [sunt] cei credincioși [καὶ οἱ καρποὶ τῆς συνέσεως αὐτοῦ πιστοί].

24. Bărbatul cel înțelept va fi umplut de binecuvântare [ἀνὴρ σοφὸς πλησθήσεται εὐλογίας] și îl vor ferici pe el toți cei care îl văd [καὶ μακαριοῦσιν αὐτὸν πάντες οἱ ὁρῶντες] [îl vor vedea].

25. Viața bărbatului [este] în numărul zilelor [ζωὴ ἀνδρὸς ἐν ἀριθμῷ ἡμερῶν] [sale] și zilele lui Israil [sunt] cele nenumărate [καὶ αἱ ἡμέραι τοῦ Ισραηλ ἀναρίθμητοι][6].

26. Cel înțelept în poporul său va moșteni credință [ὁ σοφὸς ἐν τῷ λαῷ αὐτοῦ κληρονομήσει πίστιν] și numele său va trăi întru veac [καὶ τὸ ὄνομα αὐτοῦ ζήσεται εἰς τὸν αἰῶνα].

27. Copile, în viața ta ispitește-ți sufletul tău [τέκνον ἐν ζωῇ σου πείρασον τὴν ψυχήν σου] și vezi care [este] răul lui [καὶ ἰδὲ τί πονηρὸν αὐτῇ] și să nu-l [mai] dai lui [καὶ μὴ δῷς αὐτῇ]!

28. Căci nu toate tuturor este [sunt] de folos [οὐ γὰρ πάντα πᾶσιν συμφέρει] și nu tot sufletul în tot [toate] binevoiește [καὶ οὐ πᾶσα ψυχὴ ἐν παντὶ εὐδοκεῖ].

29. Nu fi fără sațiu[7] în toată desfătarea [μὴ ἀπληστεύου ἐν πάσῃ τρυφῇ] și să nu te dai cu totul în[tru] mâncăruri [καὶ μὴ ἐκχυθῇς ἐπὶ ἐδεσμάτων]!

30. Căci în mâncărurile cele multe va fi boala [ἐν πολλοῖς γὰρ βρώμασιν ἔσται νόσος] și nesațiul va veni până la holeră [καὶ ἡ ἀπληστία ἐγγιεῖ ἕως χολέρας][8].

31. Prin nesațiu mulți s-au sfârșit [δι᾽ ἀπληστίαν πολλοὶ ἐτελεύτησαν][9], iar cel care ia aminte[10] va adăuga viață [ὁ δὲ προσέχων προσθήσει ζωήν].


[1] Împotriva ta.

[2] Care te minimalizează, te disprețuiește.

[3] Poruncile lui Dumnezeu.

[4] O vorbire profetică despre Dumnezeul nostru treimic. Pentru că începutul a tot lucrul Tatăl l-a făcut și îl face prin Cuvântul Său, prin Fiul Său, întru Duhul Sfânt. Iar mai înainte de toată fapta, de toată zidirea, a fost și este sfatul Treimii.

[5] Nu are un folos duhovnicesc.

[6] Sunt veșnice. Pentru că Israilul cel duhovnicesc, adică toți Sfinții Lui, vor moșteni viața cea veșnică.

[7] Fără măsură.

[8] Holera este o „boală epidemică gravă, adesea mortală, caracterizată prin crampe stomacale foarte dureroase, vărsături și diaree, care duce la o puternică deshidratare a organismului”, cf. http://www.dex.ro/holeră.

[9] Au murit.

[10] La sfaturile bune ale Scripturii și ale Sfinților lui Dumnezeu.

Lucas, cap. 12, 41-59, cf. BYZ

41. Și Petros I-a zis Lui: „Doamne, către noi zici parabola aceasta sau și către toți?”.

42. Și Domnul a zis: „Oare cine este iconomul cel credincios și cel înțelept [ὁ πιστὸς οἰκονόμος καὶ φρόνιμος], pe care îl va pune domnul peste slujirea sa [ἐπὶ τῆς θεραπείας αὐτοῦ], [pentru] a da la vreme măsura de grâu [τοῦ διδόναι ἐν καιρῷ τὸ σιτομέτριον]?

43. Fericit [este] robul acela, pe care, venind domnul său, îl va afla făcând așa[1].

44. Cu adevărat vă zic vouă, că peste toate averile sale îl va pune pe el.

45. Iar dacă are să zică robul acela în inima sa: «Întârzie domnul meu a veni», și are să înceapă a-i bate pe slujitori și pe slujitoare și a mânca și a bea și a se îmbăta,

46. va veni domnul robului aceluia în ziua [în] care nu se așteaptă [ἐν ἡμέρᾳ ᾗ οὐ προσδοκᾷ] și în ceasul [în] [pe] care nu îl știe [καὶ ἐν ὥρᾳ ᾗ οὐ γινώσκει] și îl va tăia în două pe el [καὶ διχοτομήσει αὐτόν] și partea lui cu cei necredincioși o va pune [καὶ τὸ μέρος αὐτοῦ μετὰ τῶν ἀπίστων θήσει].

47. Iar robul acela, care a știut voia domnului său, și [a trăit] nepregătindu-se și nici făcând către voia lui, va fi bătut [cu] cele multe [δαρήσεται πολλάς];

48. iar cel neștiind [voia sa], și făcând cele vrednice de bătăi [ποιήσας δὲ ἄξια πληγῶν], va fi bătut [cu] cele puține [δαρήσεται ὀλίγας]. Iar [la] tot căruia i s-a dat mult [Παντὶ δὲ ᾧ ἐδόθη πολύ], mult se va cere de la el [πολὺ ζητηθήσεται παρ᾽ αὐτου]; și căruia i s-au încredințat mult[e] [καὶ ᾧ παρέθεντο πολύ], mult mai mult[e] se vor cere [de la] el [περισσότερον αἰτήσουσιν αὐτόν].

49. Foc am venit să arunc întru pământ [Πῦρ ἦλθον βαλεῖν εἰς τὴν γῆν]. Și ce voiesc [καὶ τί θέλω], dacă acum a fost aprins [εἰ ἤδη ἀνήφθη]?

50. Și am botez să Mă botez [Βάπτισμα δὲ ἔχω βαπτισθῆναι]. Și cum Mă țin [καὶ πῶς συνέχομαι], până când are să se împlinească [ἕως οὗ τελεσθῇ]?

51. Vi se pare că pace am venit să aduc pe pământ? Nu, vă zic vouă, ci împărțire [ἢ διαμερισμόν].

52. Căci vor fi de acum cinci într-o casă despărțiți, trei împotriva a doi și doi împotriva a trei.

53. Se va despărți tatăl împotriva fiului și fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei și fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale și nora împotriva soacrei sale”.

54. Și [Iisus] le zicea și mulțimilor: „Când aveți să vedeți nor ridicându-se de la apusuri, numaidecât ziceți: «Vine furtună!», și se face așa.

55. Și când austrul [este] suflând, ziceți că: «Va fi zăduf!», și se face [așa].

56. Fățarnicilor, fața pământului și a cerului ați știut a încerca [δοκιμάζειν]! Dar vremea aceasta cum de nu o încercați [τὸν δὲ καιρὸν τοῦτον πῶς οὐ δοκιμάζετε]?

57. Și de ce nu judecați și din voi înșivă pe Cel Drept [Τί δὲ καὶ ἀφ᾽ ἑαυτῶν οὐ κρίνετε τὸ Δίκαιον]?

58. Căci precum mergi cu potrivnicul tău la stăpânitor, pe cale dă-ți silința să scapi de el! Ca nu cumva să te tragă la judecător și judecătorul să te dea temnicerului și temnicerul [ὁ πράκτωρ] să te arunce întru temniță.

59. Îți zic ție: Nu ai să ieși de acolo, până ce [nu] ai să plătești și cel din urmă ban [καὶ τὸν ἔσχατον λεπτὸν]”.


[1] Îl va afla priveghind.

Predică în lunea Sfântului Duh [2018]

Iubiții mei[1],

în Penticostar, praznicul de azi este închinat „Atotsfântului și Făcătorului de viață și Atotputernicului  Duh, unul [din] Dumnezeul treimic [τὸ πανάγιον καὶ ζωοποιόν καὶ παντοδύναμον Πνεῦμα, τὸν ἕνα τῆς τριάδος Θεόν], Cel de-o-cinstire și de-o-ființă și de-o-slavă [cu] Tatăl și [cu] Fiul [τὸ ὁμότιμον καὶ ὁμοούσιον καὶ ὁμόδοξον τῷ Πατρὶ καὶ τῷ Υἱῷ]”[2].

Și, cu toate acestea, de câteva secole în spațiul românesc, noi spunem că prăznuim azi nu o persoană a Treimii, nu pe Dumnezeu Duhul Sfânt, ci pe întreaga Treime, pe Dumnezeul nostru treimic, sub titlul „Sfânta Treime”, așa după cum putem citi și în calendarul pe 2018.

O schimbare importantă de accent teologic, care se păstrează în mod nescris, fără ca să se fi schimbat textul Slujbei. Slujba e aceeași în Penticostar, dar noi ne referim la un praznic cu o altă semnificație decât cea tradițională, căci avem și hramuri de Biserici închinate Preasfintei Treimi, care au loc astăzi.

De ce preferăm, așadar, o discuție triadologică într-o zi pnevmatologică? De ce, din punct de vedere liturgic, Îl prăznuim astăzi pe Dumnezeu Duhul Sfânt, dar prin acatist, prin predici, prin hramurile din această zi noi spunem că O prăznuim pe Preasfânta Treime, pe Dumnezeul nostru treimic?

Nu știu când și nici cum a început schimbarea de semnificație a praznicului de azi. Nu am auzit pe nimeni vorbind despre această mutație de sens. Ar putea fi una apologetică, de negare a unei perspective pnevmatologice extremiste și tocmai de aceea a început să se facă o fundamentare triadologică în această zi. Dar este evident faptul că de câteva secole în spațiul românesc avem Biserici închinate Preasfintei Treimi și că hramurile acestor Biserici se prăznuiesc astăzi, în lunea Sfântului Duh.

Însă, pe de altă parte, nimeni nu s-a atins de Slujba din Penticostar, de Slujba zilei. Și dacă nu ne-am atins de ea, dacă nu am schimbat-o în sens triadologic, recunoaștem în mod implicit că ea e bună, că ea e cea care trebuie, cea pe care o prăznuiesc toți ortodocșii. Dar, cu toate acestea, în ciuda textului Slujbei, noi, românii ortodocși, pledăm pentru o înțelegere triadologică a unui praznic pnevmatologic. Adică slujim una și interpretăm alta.

Pentru că Sfântul Duh e prăznuit azi, tocmai pentru că a fost în prim-planul praznicului de ieri. Și acesta este un principiu liturgic respectat în cadrul anului bisericesc.

Căci, spre exemplu, pe 25 decembrie noi prăznuim Nașterea Domnului, dar pe 26 decembrie avem sinaxa Născătoarei de Dumnezeu[3], pentru că ea a fost cea care I-a slujit Domnului cu această ocazie. Și, la fel, avem Botezul Domnului pe 6 ianuarie, iar pe 7 avem sinaxa Sfântului Ioannis Botezătorul[4], pentru că el a fost cel care I-a slujit Domnului la Botezul Său.

De aceea, praznicul de azi, din punct de vedere textual și liturgic și tradițional, trebuie păstrat așa cum este, iar el e închinat Duhului Sfânt și nu Treimii. Dar dacă vrem să atenționăm cu această ocazie, din punct de vedere teologic, asupra pericolului unidimensionării teologice a Duhului Sfânt, o putem face și e nevoie de acest lucru. Căci sunt dăunătoare pentru teologie și pentru viața duhovnicească și liturgică, deopotrivă, atât extremismul hristologic, cât și cel pnevmatologic. Pentru că nu poți explica toată mântuirea și viața eclesială numai prin persoana lui Hristos sau numai prin persoana Duhului Sfânt, ci cel mai înțelept e să gândești triadologic întreaga teologie și viață a Bisericii.

Mai pe scurt, eu pledez pentru ca acest praznic de azi să rămână al Duhului Sfânt, așa cum a fost și este în Penticostarul Bisericii. Să nu-l mai numim al Sfintei Treimi, ci lunea Sfântului Duh. Dar în orice zi, nu numai azi, suntem datori cu toții să subliniem faptul că Dumnezeul treimic e Dumnezeul mântuirii noastre și nu doar Hristos sau Duhul Sfânt sau Tatăl.

Pentru că, în mod distinct, noi Îl prăznuim pe Duhul Sfânt de Cincizecime și azi, pe Hristos Îl prăznuim în mai multe praznice și nu avem niciun praznic distinct al Tatălui și nici al Treimii. Dar persoanele Treimii Celei Preadumnezeiești nu sunt niciodată separate una de alta și noi, în orice zi, ne închinăm Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, unui singur Dumnezeu întreit în persoane, pentru că din veci și pentru veci Treimea e comunională, e perihoretică. Căci persoanele Treimii sunt una în alta fără amestecare, datorită faptului că au aceeași ființă și ele nu trăiesc în mod separat una de alta.

De aceea, din punct de vedere teologic, avem nevoie în mod continuu de o fundamentare triadologică a predicilor noastre, pentru că tot cultul Bisericii e triadologic. Dar nu trebuie să schimbăm semnificația praznicelor Bisericii, pentru că astfel începem să prăznuim altceva în comparație cu întreaga Biserică. Și cred că trebuie să ținem, mai degrabă, la unitatea credinței Bisericii, decât la o abordare apologetică a praznicelor.

Însă, care e teologia praznicului Sfântului Duh de azi? E cuprinsă în Vecernia plecării genunchilor, cu cele 7 rugăciuni speciale ale ei, în Pavecernița și în textul Utreniei de azi[5]. Unde ni se spune că Duhul Sfânt era, este și va fi veșnic, neavând început și nici sfârșit, pentru că El este veșnic împreună-unit și împreună-numărat cu Tatăl și cu Fiul. Căci El e Viață și Făcător de viață, Lumină și Dătător de lumină, Însuși Binele și Izvorul bunătății. Cel prin Care Tatăl Se cunoaște și Fiul Se preaslăvește[6].  Duhul Sfânt este Lumină și Viață și Izvor viu noetic [νοερά]/ înțeles cu mintea[7], cu mintea curățită de patimi. Mai bine-zis: a Cărui slavă e văzută cu mintea curățită de patimi.

Duhul Sfânt este Duhul înțelepciunii, al înțelegerii, e bun, drept, înțelegător, stăpânitor, curățitor de păcate, este Dumnezeu și îndumnezeitor [θεοποιοῦν], foc din foc purcezător [πῦρ ἐκ πυρὸς προϊόν], vorbitor, lucrător, e împărțitorul darurilor celor dumnezeiești, prin Care Sfinții se încununează[8], adică moștenesc Împărăția lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt este Împăratul nostru Cel ceresc, e Mângâietorul nostru, e Duhul adevărului, Care este pretutindeni și pe toate le împlinește. Este Vistierul bunătăților și Dătător de viață, iar când Se sălășluiește întru noi, prin slava Sa, El ne curățește pe noi de toate păcatele și ne mântuie, ca unul Care este Bun față de noi[9].

Duhul Sfânt a conlucrat la nașterea Fiului din Fecioară, iar Fiul, după înălțarea Sa în sânul Treimii, L-a trimis pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli și i-a umplut de harul Său cel neîmpuținat[10]. Căci Tatăl ne curățește pe noi cu lucrarea Sfântului Său Duh[11], dar și Fiul ne dăruie darul Atotsfântului Duh[12]. Pentru că lumina Duhului ne luminează pe noi și ne scapă din înșelăciunea drăcească, care e aidoma unui întuneric pentru noi[13].

Și noi nu putem să ne vedem înșelările noastre, adică faptele, gândurile, ideile noastre rele, până nu ne luminează Duhul Sfânt și nu ni le arată a fi lucruri drăcești, întuneric demonic.

Iar prin lucrarea cea mai presus de fire a Duhului, noi am crezut că Duhul e Dumnezeu, împreună slăvit cu Tatăl și cu Fiul[14]. Fiul L-a vărsat pe Duhul în Sfinții Săi Apostoli[15], adică a vărsat slava Lui în ei, căci Duhul e Cel care ne întărește pe noi. Pentru că harul Duhului, prin împărtășire de la Apostoli, a ajuns la toți cei credincioși. Iar harul Său ne luminează inima în mod rațional și ne întărește în credință[16].

Slava Duhului e puterea de sus cu care noi ne îmbrăcăm și ea lucrează în noi o înnoire mistică a cunoașterii noastre teologice. Căci Duhul Sfânt era și este în Tatăl, împreună preaslăvit cu Fiul. Și Tatăl pe toate le-a făcut prin Fiul, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh. Pentru că Duhul purcede din Tatăl și în Fiul Se odihnește[17].

Duhul Sfânt este Cel dumnezeiesc și împarte daruri dumnezeiești tuturor oamenilor, dar și Puterilor cerești, și pe toate le face cu voia Sa. Iar harul Său este purtător de lumină, ne curățește cugetul nostru, ne face vie mintea noastră și ne umple de sfințenia Lui[18]. Duhul e împreună-lucrător cu Tatăl și cu Fiul și El învață în mod continuu Puterile cerești, dar și pe oameni, să Îl slăvească pe Dumnezeu. Duhul e Făcător și Sfințitor a toate, Stăpân și Stăpânitor[19]. Duhul Sfânt ne dă temerea de Dumnezeu și pace, El știe toate, El ne păzește ca să nu cădem în păcat, El ne satură de lumina Sa, adică de vederea ei extatică, și ne dă să Îl slăvim pe Dumnezeu în timpul privegherilor Bisericii[20].

Legea harului a fost scrisă de Duhul Sfânt în inimile Sfinților Apostoli, ca Unul ce este Iubitor de oameni[21]. Duhul lui Dumnezeu ne face văzători de Dumnezeu, pentru că El strălucește întru noi. Duhul Sfânt e Cel care reface unitatea neamului omenesc, pierdută la împărțirea limbilor[22].

Slava Duhului este focul[23] despre care vorbea Domnul în Lc. 12, 49. Și focul Său ne face cunoscători ai tainelor celor cerești[24].

Și, după cum se observă, teologia praznicului de astăzi e foarte bogată și ne vorbește despre persoana și lucrările Duhului Sfânt în viața noastră, dar, totodată, și despre relația Lui veșnică și continuă cu Fiul și cu Duhul. Pentru că niciodată nu vorbim cu adevărat despre Duhul Sfânt, dacă nu Îl vedem în relația Lui veșnică cu Tatăl și cu Fiul.

Așadar, iubiții mei, întotdeauna trebuie să ne întoarcem la Sfânta Tradiție a Bisericii, atunci când vrem să cunoaștem și să vorbim despre cultul Bisericii, despre Sfinții ei, despre viața creștină, ortodoxă! Mereu trebuie să recitim sursele credinței, să le aprofundăm, să fim în relație vie cu Dumnezeu, cu Sfinții și Îngerii Lui.

…Recent s-au publicat în română, spre exemplu, dogmele Sinoadelor Ecumenice[25] într-un singur volum și canoanele Bisericii în trei volume[26]: ambele cu text grec-român. Deși, pentru mine, ambele traduceri pe care vi le recomand, nu sunt traduceri fidele ale textelor sinodale, pentru un începător în cunoașterea teologică ele sunt capitale. Dacă începi cu ele cunoașterea teologiei Bisericii, iar textul Scripturii îl înveți din Biblia de la 1688[27], dacă citești Filocalia Părintelui Dumitru Stăniloae în 12 volume, colecția Părinți și Scriitori bisericești[28], colecția Viețile Sfinților[29] și cărțile de cult ale Bisericii[30], atunci ai o cunoaștere bogată a Tradiției Bisericii.

Mai apoi, dacă faci studii teologice, dacă devii din ce în ce mai avansat în cunoașterea teologică și începi să îți traduci tu însuți textele sursă, vezi și lucrurile pe care, acum, mie nu mai îmi plac deloc. Și anume: traducerile infidele de tot felul. De la cele care falsifică textul în mod voit, la cele care îl interpretează ideologic sau confesional (și iarăși îl falsifică), în loc să îl redea așa cum este.

Pentru că, dacă vrem să știm cum arată Scriptura în LXX (Septuaginta) și în BYZ (ediția bizantină), Biblia de la 1688 e singura, în spațiul românesc, care ne poate ajuta într-o anume măsură. Pentru că textul Scripturii este adesea eliptic și de aceea e foarte greu, e antic și nu seamănă cu vorbirea noastră curentă, are multe greșeli de redactare și trebuie să fii teolog, filolog, om duhovnicesc, expert în multe științe pentru ca să îl traduci, nu conține note explicative, cel mai adesea același cuvânt poate fi tradus în mai multe feluri…și dacă nu rămâi la text, întotdeauna la text, la ce spune el, ajungi să fantazezi, să minți oamenii în timp ce le spui că „le traduci” Scriptura.

Dar problema Scripturii tradusă „degajat” și nu ascetic, nu e singura noastră problemă! Și edițiile românești ale cărților de cult și traducerile patristice pe care le avem în română și Viețile Sfinților au multe lucruri traduse greșit, trunchiat, interpretate netradițional…

Fapt pentru care, celor avansați în cercetarea teologică, le recomand să nu se încreadă în ele, până nu le verifică cu textul sursă! Pentru că teologia e știința certitudinii filologice și duhovnicești când e vorba de texte și e experiență vie, mistică, când e vorba de cunoașterea lui Dumnezeu. Ca să știi ce i-a spus, de fapt, Dumnezeu unui Sfânt într-o vedere dumnezeiască trebuie să cunoști textul sursă al Vieții lui. Ca să îți cunoști cu adevărat credința ortodoxă trebuie să înveți limbile vechi și pe cele noi în care s-au scris și se scriu textele Bisericii.

Da, cărțile traduse sunt bune și foarte bune, atunci când nu cunoști limba lor și nici nu ai puterea să le traduci! Dar când citești traducerile comparându-le cu textele sursă, nu se poate să nu te doară și să nu te enerveze în același timp lipsa de onestitate și de profesionalism a traducătorilor.

Și am avut parte, din păcate, de multe cazuri în care am luat cărțile la puricat și am constatat că greșelile nu erau cauzate de oboseală, de sfânta oboseală a muncii continue pe textele Bisericii, ci de rea intenție, de neștiință și de obrăznicie față de textele Bisericii.

Textul spune una, pe când traducătorul spune ceea ce vrea, deși vede negru pe alb ce spune autorul. Și aceasta se întâmplă pentru că traducătorul nu dorește să redea textul în mod smerit, așa cum este el, ci vrea să „îl îmbunătățească”. Și uneori „îl îmbunătățește” într-atât de mult, încât renunță cu totul la textul pe care îl traduce și croșetează, pe deasupra lui, un text…care nu există.

De ce? Pentru că cititorii români au fost învățați că o carte teologică, indiferent de secolul sau mileniul în care a fost scrisă, trebuie să pară „actuală”, „recentă”. Adică au fost învățați cu traduceri falsificatoare, cu traduceri care au edulcorat și au modificat textele…încât „să sune bine”. Și multe texte „sună foarte bine” în traduceri, dar până nu cunoști textul sursă. Pentru că atunci când îl cunoști, vezi că Sfântul vorbea smerit, vorbea într-un mod firesc, era pe înțelesul omului chiar și când era profund teologic, dar textul lui, în traducere românească, este unul savant, pedant, neologizat.

E de ajuns să pui mâna pe textul grecesc al Sfântului Grigorios Teologul sau al Sfântului Maximos Mărturisitorul sau al Sfântului Grigorios Palamas sau al Sfântului Dionisios Areopagitul și să începi să traduci orice vrei: un început de predică, de tratat, de confesiune. Pentru că vei vedea, din primele fraze, că textele lor au o naturalețe și o profunzime stilistică ieșite din comun. Că ei vorbeau în mod firesc, în mod smerit și în predică și în tratatul teologic și în apologie și în imn. Și că nu ai dreptul să le falsifici acest mod natural de a vorbi, firesc, pentru că tu vrei să faci textul „mai științific”.

Pentru că Scriptura, Sfinții Părinți, cărțile de cult sunt nu științifice, ci foarte științifice, nespus de științifice, pentru că sunt foarte pline de experiență și de cunoaștere teologică. Dar ele nu mizează niciodată pe stilul gol, pe emfază, așa cum mizează mulți traducători, ci măreția lor constă în experiența dumnezeiască pe care o conțin. De aceea, a reda simplu, așa cum e, un text înseamnă a reda adevărul acelui text, pe când a încerca să rescrii un text înseamnă a-l falsifica.

Așa că, începătorii în ale credinței ar fi bine să citească mult și ce e mai de calitate în materie de traducere teologică. Pentru că, mai apoi, vor înțelege ei înșiși micimile de tot felul…

Dumnezeu să ne întărească pe toți ca să facem voia Lui! Amin.


[1] Începută în ziua de 25 mai 2018, la odovania Înălțării Domnului. Zi de vineri, 12. 10, soare, 28 de grade.

[2] Penticostar, ed. gr., cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/Penticostar, ed. BOR 1973, p. 373.

[3] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1538/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/1650/sxsaintinfo.aspx.

[5] În greacă e aici: http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html. În Penticostar, ed. BOR 1973, e între p. 355-375.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 356. [7] Ibidem/ Ibidem. [8] Ibidem/ Ibidem. [9] Ibidem/ Ibidem. [10] Ibidem/ Idem, p. 357. [11] Ibidem/ Idem, p. 358. [12] Ibidem/ Idem, p. 359. [13] Ibidem/ Ibidem. [14] Ibidem/ Ibidem. [15] Ibidem/ Idem, p. 362. [16] Ibidem/ Idem, p. 366. [17] Ibidem/ Ibidem.

[18] Penticostar, ed. BOR 1973, p. 367. Nu există Pavecernița în textul online citat, de aceea citez doar ediția românească. [19] Idem, p. 368. [20] Idem, p. 369. [21] Ibidem. [22] Idem, p. 370.

[23] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p50.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 372. [24] Ibidem/ Ibidem.

[25] Hotărârile dogmatice ale celor șapte Sinoade Ecumenice, ed. coord. de Pr. Sorin Șelaru, Ed. Basilica, București, 2018, 574 p. Cf. http://www.editurapatriarhiei.ro/product_info.php?products_id=1223.

[26] A se vedea: http://basilica.ro/canoanele-bisericii-ortodoxe-editie-bilingva-aparuta-la-editura-basilica/.

[27] O puteți downloada de aici: https://archive.org/details/Biblia1688.

[28] Le puteți downloada de aici: http://www.arhiva-ortodoxa.info/.

[29] Aici, la nivel online: http://paginiortodoxe.tripod.com/vieti.html.

[30] O parte din ele sunt aici: http://www.stavropoleos.ro/biblioteca-digitala/carte-veche/carti-de-slujba-2/.

Lucas, cap. 12, 33-40, cf. BYZ

33. „Vindeți averile voastre și dați milostenie! Făceți-vă vouă pungi neînvechite [βαλάντια μὴ παλαιούμενα], comoară nesecată în ceruri [θησαυρὸν ἀνέκλειπτον ἐν τοῖς οὐρανοῖς], unde hoțul nu se apropie [ὅπου κλέπτης οὐκ ἐγγίζει], nici molia [nu] o strică [οὐδὲ σὴς διαφθείρει]!

34. Căci unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.

35. Să fie mijloacele voastre încinse și luminătorii voștri aprinși!

36. Și voi: asemenea oamenilor așteptându-l pe domnul lor, când are să se întoarcă de la nunți [ἐκ τῶν γάμων], ca, venind și bătând [în ușă], numaidecât să-i deschidă lui.

37. Fericiți [sunt] robii aceia, pe care, domnul venind, îl [îi] va afla priveghind [γρηγοροῦντας]! Amin zic vouă, că se va încinge și-i va așeza pe ei [la masă] și, venind, le va sluji lor.

38. Și dacă are să vină în a doua strajă și [dacă] în a treia strajă are să vină și are să-i afle așa[1], fericiți sunt robii aceia.

39. Și aceasta să știți: că dacă a[r fi] știut stăpânul casei [în] care ceas vine hoțul, a[r fi] privegheat și nu a[r fi] lăsat să-i spargă casa lui [διορυγῆναι τὸν οἶκον αὐτοῦ]!

40. Așadar, și voi fiți pregătiți! Căci [în] care ceas nu gândiți vine Fiul omului”.


[1] Dacă are să-i afle priveghind.

Predică la Cincizecime [2018]

Cincizecime 2018

Iubiții mei[1],

în duminica Sfintei Cincizecimi[2], noi retrăim ziua de naștere a Bisericii. Ziua cea prea plină de bucurie și de veselie dumnezeiască. Ziua în care slava lui Dumnezeu, după făgăduința Domnului, a coborât și a rămas în Sfinții Apostoli și în toți ceilalți Ucenici ai lui Hristos și i-a curățit și i-a luminat și i-a sfințit pentru a trăi creștinește în această lume. Căci slava cea veșnică și necreată a lui Dumnezeu a coborât de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt la Cincizecime și a rămas în cei care L-au cunoscut pe Dumnezeul treimic prin propovăduirea Domnului și care o așteptau împreună „[cu] rugăciune și [cu] rugă [ῇ προσευχῇ καὶ τῇ δεήσει]” [F. Ap. 1, 14, BYZ]. Pentru că Domnul Iisus Hristos ne-a vorbit despre Dumnezeul nostru ca despre o Treime de persoane dumnezeiești și ne-a făgăduit pe Duhul Sfânt [In. 14, 26; 15, 26; F. Ap. 1, 8], înțelegând prin Duhul Sfânt nu persoana Lui, pe care nu o poate cuprinde nicio creatură, ci slava comună a Treimii, dăruită nouă prin persoana lui Dumnezeu Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea și troparul praznicului este hristologic și ne spune că Hristos le-a trimis Apostolilor Săi pe Duhul Sfânt și Acesta i-a făcut atotînțelepți [πανσόφους][3]. Ei, Apostolii, erau pescari, erau oameni neșcoliți, nepregătiți ca să convertească lumea la credința în Dumnezeul treimic. Dar când au primit slava Duhului în ei, aceștia s-au făcut propovăduitori atotînțelepți ai lui Dumnezeu și, prin ei, Hristos a vânat lumea [τὴν οἰκουμένην][4]. Adică a adus lumea convertită, prin credința în El, în Biserica Lui. A făcut lumea păgână să fie creștină.

Însă, mai întâi de toate, să stăruim asupra făgăduinței Domnului! Din In. 14, 26 aflăm că Duhul Sfânt a fost trimis de Tatăl în numele Fiului și că Duhul ne va învăța pe noi toate cele ale mântuirii noastre și ne va reaminti propovăduirea Domnului. Ne-o va reaminti și ne-o va aprofunda continuu, aceasta fiind fundamentul apostolic al Bisericii.

Din In. 15, 26 aflăm că Duhul a fost trimis de Fiul de la Tatăl, că El este Duhul Adevărului, adică al Fiului, pentru că Duhul Se odihnește din veci în Fiul, dar că Duhul Sfânt purcede [ἐκπορεύεται] din Tatăl și El va mărturisi despre Fiul. Pentru că nu există nicio contrazicere între propovăduirea Fiului despre Duhul și propovăduirea Duhului despre Fiul, ci Ambii conglăsuiesc, Ei spun același adevăr.

De aceea nu este nicio contrazicere nici între In. 14, 26 și In. 15, 26 în ceea ce privește trimiterea Duhului în cei credincioși! Pentru că Duhul a fost trimis și de Tatăl și de Fiul în oameni, pentru că Duhul Sfânt a vrut El Însuși să coboare și să locuiască în oameni prin slava Lui. Pentru că Treimea cea Preadumnezeiască are o singură voință și o singură lucrare, pentru că are aceeași ființă dumnezeiască. Iar Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt lucrează în mod comunional la mântuirea noastră și nu separat. Căci, la Cincizecime, Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt S-au coborât prin slava Lor în toți cei credincioși și au făcut din ei o singură Biserică a Treimii. Așa după cum profețise Domnul în In. 17, 22: „Și Eu, slava pe care [Mi-]ai dat-o Mie, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum [și] Noi suntem una [καθὼς Ἡμεῖς ἕν ἐσμεν]” (cf. BYZ).

Căci slava cea dumnezeiască și veșnică, prin care Dumnezeul nostru treimic ne curățește și ne luminează și ne sfințește pe noi, cei mult păcătoși, este a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, este a întregii Treimi, e comună Treimii și pe ea, coborând-o Dumnezeu în noi, prin ea ne unifică interior, ne face una, după cum Dumnezeul nostru treimic este unul. Și slava Lui, unificându-ne interior, ne unește pe unul cu altul în Biserica Sa, pentru că în toți sălășluiește aceeași slavă a Sa, care ne învață aceeași mărturisire despre Dumnezeu.

Iar Sfânta Icoană a Cincizecimii, care ni-i prezintă pe Sfinții Apostoli împreună și pe toți umpluți de slava lui Dumnezeu, ne vorbește despre comuniunea noastră în credință și în experiență sfântă. Căci Biserica este expresia concretă a unității de credință și de experiență sfântă, pentru că ea îi cuprinde pe toți cei credincioși și care trăiesc în intimitate cu Dumnezeul nostru treimic.

La F. Ap. 1, 8, slava Duhului Sfânt ne-a fost profețită de Domnul ca „putere [δύναμιν]” [cf. BYZ]. Ca putere dumnezeiască, ca umplere de puterea lui Dumnezeu. Pentru că „veți lua/ primi putere [λήψεσθε δύναμιν], venind Duhul Sfânt în[tru] voi [ἐπελθόντος τοῦ Ἁγίου Πνεύματος ἐφ᾽ ὑμᾶς]! Și Îmi veți fi Mie martori și în Ierusalim [καὶ ἔσεσθέ Μοι μάρτυρες ἔν τε Ἱερουσαλήμ] și în toată Iudea și Samaria [καὶ ἐν πάσῃ τῇ Ἰουδαίᾳ καὶ Σαμαρείᾳ] și până la marginea pământului [καὶ ἕως ἐσχάτου τῆς γῆς]”[F. Ap. 1, 8, BYZ].

Căci martorul lui Dumnezeu, cel care dă mărturie despre El în cunoștință de cauză, trebuie să cunoască teologia Lui, să aibă în el slava Sa și să se nevoiască întotdeauna și pretutindeni să Îl propovăduiască pe El.

Iar astăzi, mai mult decât oricând, suntem chemați cu toții, toți creștinii Bisericii, să arătăm tuturor teologia Bisericii și experiențele noastre cele duhovnicești, trăite în Biserică, mergând cu râvna Lui peste tot ca să vorbim despre Dumnezeul mântuirii noastre. Căci în sate și în orașe, în călătoriile și în excursiile noastre teologice, dar mai ales online, noi trebuie să propovăduim în mod curat, cu evlavie și cu frică de Dumnezeu, credința și experiența Bisericii, pentru ca toți să le cunoască. Pentru că darul cel prea mare pe care l-am primit de la El, acela de a fi martori ai lui Dumnezeu, martori ai minunilor Lui cu noi, ne cere să fim mereu propovăduitori ai Săi cu fapta și cu cuvântul.

În cap. al 2-lea din Faptele Apostolilor avem coborârea slavei lui Dumnezeu în Sfinții Apostoli. Căci slava Lui li s-a arătat lor ca „limbi ca de foc [γλῶσσαι ὡσεὶ πυρός] și a[u] șezut în fiecare dintre ei [ἐκάθισέν τε ἐφ᾽ ἕνα ἕκαστον αὐτῶν]. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt [Καὶ ἐπλήσθησαν ἅπαντες Πνεύματος Ἁγίου] și au început a grăi [cu] alte limbi [καὶ ἤρξαντο λαλεῖν ἑτέραις γλώσσαις], precum  Duhul le da lor a vorbi [καθὼς τὸ Πνεῦμα ἐδίδου αὐτοῖς ἀποφθέγγεσθαι]” [F. Ap. 2, 3-4 BYZ].

Căci limbile ca de foc ale Duhului le-au dat lor să vorbească în limbile celor care aveau nevoie de mântuire [F. Ap. 2, 8]. Pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește mintea și ne face să gândim și să vorbim cu sfințenie celor doritori de mântuire.

Iar pentru ca Dumnezeu să ne încredințeze de faptul că toți suntem chemați la mântuire, El a dăruit o Cincizecime și păgânilor. Minune descrisă în F. Ap. 11, pe care ne-o aduce la cunoștință Sfântul Apostol  Petros, care a fost martorul ei: „Și când am început eu a grăi, Duhul Sfânt a căzut/ a coborât în[tru] ei [ἐπέπεσεν τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον ἐπ᾽ αὐτούς], precum și în noi, în[tru] început [ὥσπερ καὶ ἐφ᾽ ἡμᾶς ἐν ἀρχη]”. Adică la Cincizecime. „Și mi-am adus aminte cuvântul Domnului, că zicea: «Ioannis a botezat [cu] apă, dar voi veți fi botezați în Duhul Sfânt [ὑμεῖς δὲ βαπτισθήσεσθε ἐν Πνεύματι Ἁγίῳ]». Așadar, dacă Dumnezeu le-a dat lor același dar ca și nouă [τὴν ἴσην δωρεὰν ὡς καὶ ἡμῖν], crezând [ei] în Domnul Iisus Hristos, dar eu ce puternic eram să Îl opresc pe Dumnezeu?” [F. Ap. 11, 15-17, BYZ].

Iar când Biserica a auzit mărturia Sfântului Petros despre primirea slavei Duhului de către păgânii care crezuseră în Dumnezeu, ei Îl slăveau pe Dumnezeu cu bucurie multă și atunci au conchis: „Așadar [Ἄρα γε], Dumnezeu [ὁ Θεὸς] și neamurilor le-a dat pocăința întru viață [καὶ τοῖς ἔθνεσιν ἔδωκεν τὴν μετάνοιαν εἰς ζωήν]” [F. Ap. 11, 18, BYZ]. Căci cine se pocăiește, acela trăiește duhovnicește. Dar pentru ca să trăiești duhovnicește, trebuie să trăiești în slava Duhului, în slava comună Treimii, care se revarsă în noi de la Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt și prin care slavă, Dumnezeu locuiește în noi și este cu noi.

Pentru că de aceea viața noastră creștină este viață duhovnicească, e viață sfântă: pentru că e împreuna-petrecere a noastră cu Dumnezeu, în noi înșine, prin slava Lui. E viața noastră cu Dumnezeu, în care suntem învățați cele ale Sale. Căci de la Botez, de la Botezul nostru sacramental din pruncie, coboară în noi slava lui Dumnezeu și ne face pe noi locașuri vii ale Sale. Și întru slava lui Dumnezeu, noi suntem luminați și povățuiți continuu ca să înțelegem teologia Bisericii, cum să ne mântuim și cum să Îi slujim lui Dumnezeu și oamenilor. Pentru că suntem responsabili de mântuirea tuturor și nu numai de mântuirea noastră.

…O, Cincizecimea cea sfântă, ziua cea mare a Bisericii! Ziua care ne vorbește cu putere despre Dumnezeul nostru treimic. Căci Duhul Sfânt, Mângâietorul sufletelor și al trupurilor noastre, Cel care ne sfințește pe noi în întregime și ne face cu totul duhovnicești, este Cel de-o-ființă [ὁμοούσιος] și de-un-tron [ὁμόθρονος] cu Tatăl și cu Fiul[5].

Pentru că noi Îl lăudăm pe „Tatăl Cel-fără-de-început [τὸν ἄναρχον Πατέρα] și pe Fiul Cel-împreună-fără-de-început [καὶ τὸν συνάναρχον Υἱόν] și pe Atotsfântul Duh Cel-împreună-veșnic [καὶ τὸ συναΐδιον καὶ πανάγιον Πνεῦμα]”[6] cu Tatăl și cu Duhul, pentru că credem în Dumnezeul nostru treimic, în Dumnezeul mântuirii noastre. Căci Treimea cea deoființă [Τριάδα ὁμοούσιον][7] este Dumnezeul mântuirii noastre, așa cum ne-a descoperit nouă Fiul Cel întrupat.

Pentru că Iisus Hristos, Domnul nostru, a spus despre Sine că e Fiul Tatălui [In. 5, 17; 19-23, 26; 8, 18-19, 54] și că El a fost trimis de Tatăl în lume [In. 5, 24, 37-38; 8, 16, 18; 9, 4], iar Tatăl a confirmat faptul că Iisus este Fiul Lui cel iubit [Mt. 3, 17; 17, 5]. Și tot Fiul ne-a vorbit și despre Duhul Sfânt și ne-a spus că El purcede din Tatăl [In. 15, 26] și că e Mângâietorul nostru [In. 14, 26; 15, 26] și că El ne va călăuzi întru tot adevărul [In. 16, 13]. Iar revelația Fiului despre Dumnezeul nostru treimic a fost consemnată pentru noi de către Sfinții Apostoli.

Tocmai de aceea, fundamentându-se pe revelația Fiului despre Dumnezeul treimic, Crezul Bisericii, pe care l-am comentat de curând[8], ne vorbește în mod apostolic despre Dumnezeul treimic. Pentru că Crezul Bisericii ne dă mărturia apostolică despre Dumnezeul treimic. Și pentru că mărturia Apostolilor este cea pe care s-a întemeiat Biserica, tocmai de aceea Biserica e apostolică. Și noi rămânem în Biserica de la Cincizecime, în Biserica Apostolilor, dacă mărturisim, dimpreună cu toți Sfinții Bisericii, mărturia sfântă a Tradiției Bisericii. Căci toți Sfinții lui Dumnezeu s-au sfințit aici, în Biserica Lui, și aici trebuie să ne sfințim și noi, pentru ca să moștenim, împreună cu ei, Împărăția lui Dumnezeu.

Pentru că mântuirea noastră înseamnă să ne nevoim continuu la curățirea noastră de patimi, la luminarea și sfințirea noastră, încât să facem să țâșnească din noi strălucirile slavei lui Dumnezeu, cea sălășluită întru noi. Fiindcă Dumnezeu vrea ca slava Lui să strălucească din noi și, prin ființa noastră, tuturor oamenilor, ca, prin noi, El să fie slăvit.

De aceea, iubiții mei, să ne rugăm Dumnezeului nostru treimic ca întru slava Lui să ne bucurăm pururea! Pentru ca El să ne odihnească pe noi întru Împărăția Sa, dimpreună cu toți cei adormiți întru dreapta credință, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută la ora 9.04 minute, în zi de joi, pe 24 mai 2018. Soare, 22 de grade. Am preluat Sfânta Icoană de aici: http://ziarullumina.ro/img/crop/ziarullumina.ro/images//2017/06/06/Pagina-14//Icoana_Cincizecimii_w169_h125_q100.jpg.

[2] Titlul praznicului în Penticostar, cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p49.html. [3] Ibidem. [4] Ibidem. [5] Ibidem. [6] Ibidem. [7] Ibidem.

[8] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/05/19/predica-la-duminica-a-7-a-dupa-invierea-domnului-2018/.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort