Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Praedicationes (vol. 14)

Praedicationes (vol. 14)

Pagina sursă

PDFEPUBKindleTorrent

*

Pentru o eclesiologie autentic ortodoxă noi trebuie să apelăm la Tradiția Bisericii, la Sfinții ei. Dar apelul la trecut trebuie să întâlnească în noi prezența lui Dumnezeu, slava Lui, prin care noi putem înțelege și învăța din Tradiția Bisericii. Căci teologii trebuie să fie creativi duhovnicește și nu speculativi. Speculațiile, în teologie, se încadrează la părere de sine.  Însă teologia personală începe de la luminarea și de la vederea lui Dumnezeu. De la darurile lui Dumnezeu pentru noi. Teologia începe de la ce ne învață Dumnezeu în mod personal. Și la ceea ce ne învață Dumnezeu noi trebuie să adăugăm ceea ce ne învață Tradiția Bisericii. Iar ceea ce ne învață Dumnezeu nu intră niciodată în coliziune cu ceea ce ne învață Tradiția, pentru că pe Sfinți tot Dumnezeu i-a învățat teologia Sa (p. 27).

Ca să ne curățim credința de bolile ei, trebuie să lepădăm de la noi faptele păcătoase și credințele deșarte, neconforme cu teologia și viața Bisericii. Să lepădăm băbismele, lucrurile preluate după ureche, superstițiile de tot râsul. Pentru că neștiința ticluiește multe „învățături” și „practici religioase” care nu au nimic de-a face cu Biserica, dar predica Bisericii trebuie să ironizeze și să deteste toate aceste contrafaceri (p. 28).

Omul duhovnicesc, chiar dacă e cunoscut și apreciat de mulți, nu caută prietenii și avantaje telurice, ci prietenii sfinte și să Îl cunoască pe El întru slava Sa. Pentru că cea mai înaltă cunoaștere a lumii e cu totul palidă în comparație cu o singură vedere a lui Dumnezeu. Căci ceea ce ne arată Dumnezeu în vedenia Sa e viață veșnică, e împărtășire de viața Lui, pe când orice cunoaștere umană e despre aici, despre ceva nedeplin, despre ceva trecător, despre ceva mic (p. 30).

Nu poți fi duhovnicesc, dacă nu iubești și nu ierți și nu ajuți așa cum ajută Dumnezeu. Căci iubirea duhovnicească nu iese în mod ostentativ pe stradă ca să-i îmbrățișeze pe oameni, dar ea se roagă în inimă pentru toți oamenii. Și iubirea duhovnicească, cea care-i îmbrățișează pe toți oamenii, zice numai cu cuvântul [Mt. 8, 8] în tăcerea și în iubirea inimii ei, dar e auzită imediat de către Dumnezeu. Pentru că El aude iubirea Lui din oameni, dar nu și vorbăria (p. 31-32).

Tocmai de aceea, unii se chinuie în chip și fel să pară „duhovnicești”, își înmulțesc cuvintele, își iau fețele de „sfinți”, citează lucruri pe care nu le-au înțeles și nici nu le-au trăit, și prin asta cred că sunt „convingători”. Însă pe cine poți convinge despre lucruri pe care nici tu nu le știi? Și la ce îți folosește că unii te laudă pentru aparenta ta „evlavie”, dacă nu te laudă și Dumnezeu? Pentru că lui Dumnezeu, când Îi place de pocăința noastră, de iertarea noastră, de iubirea și de milostivirea noastră, El ne umple imediat de slava Lui. Și dacă ne umple cu viața Sa înseamnă că El ne știe. Că El vede cu adevărat cine suntem, ce facem noi și de aceea nu ne mai trebuie lăudători orbi și iubitori de slavă deșartă ca mulți dintre noi. Pentru că oamenii nu pot vedea până unde vede Dumnezeu. Și dacă El coboară în noi și e cu noi, cu toate păcatele noastre, înseamnă că El, în mod fundamental, ne place și binevoiește întru noi. Și dacă El e cu noi, atunci nimeni nu poate să ne convingă de contrariul acestui fapt copleșitor (p. 32).

Viața cu Dumnezeu e adevărata viață a omului. Cea plină de păcate e o viață parazitară sau, mai degrabă, e o moarte ambulantă. Mergi, deși ești mort…Mergi cu Iadul în tine și nu vrei altceva…Deși e greu de înțeles și de admis faptul că preferăm lucruri care ne omoară. Pentru că orice păcat e o sinucidere. Și cum se numește acea sinucidere, care credem că „ne place”? Se numește viciu…Dar mulți se laudă cu viciile lor și nu văd că ele sunt sinucideri asumate. De aceea, dacă gândim profund o sinucidere, constatăm că ea e finalul dramatic a zeci și sute de sinucideri interioare. Căci până la faptul ca cineva să își ia viața, în el însuși s-a omorât sufletește în multe feluri. În așa fel încât, biata omorâre a trupului e consecința dureroasă a omorârii sufletului. Dar sufletul începem să ni-l omorâm din copilărie, de când învățăm să mințim, să poftim desfrânat, să ne mândrim, să ne lăudăm…Și chiar dacă nu mulți se sinucid, în ei înșiși se omoară permanent  (p. 35).

A fi om normal înseamnă a fi aprins de Dumnezeu, a fi transformat de El într-un rug aprins care nu se mistuie, pentru că slava lui Dumnezeu ne curățește, ne luminează și ne sfințește și nu ne omoară (p. 36).

La Sfântul Maslu, când noi, cei 5 Preoți, am început să ne rugăm pentru sfințirea uleiului, am simțit cum slava lui Dumnezeu s-a coborât în mine și m-a umplut iarăși de curăție, dar într-un mod specific Tainei, pe care îl cunoșteam anterior. Și când vă ungeam pe fiecare în parte, simțeam cum slava lui Dumnezeu se împânzește în toată Biserica și cum ea ne face bine tuturor, pentru că ea e viața noastră duhovnicească. Și am ales să vorbesc despre trăirile mele din aceste două zile sfinte ale parohiei noastre pentru ca…să-i mulțumesc Maicii lui Dumnezeu pentru darurile sale față de noi. Și pentru că mărturisirile bucuroase ale trăirilor duhovnicești sunt și ele fotografii…dar ale sufletului nostru (p. 38).

Și cred că e foarte multă nevoie de mărturisiri duhovnicești, de confesiuni ale adâncului nostru, pentru ca cei care au nevoie de certificare a propriilor lor trăiri să și le înțeleagă în relație cu ale noastre. Însă nu doar trăirile mistice trebuie împărtășite și altora, ci și ispitele, necazurile, nevoile, problemele de tot felul și rezolvările lor (p. 39).

Ne secătuim de adevăr și avem numai gânduri deșarte în mintea noastră, pentru că și inima noastră se întunecă când păcătuim, pentru că nu mai înțelege ce să creadă și ce să iubească și de aceea alege să iubească ceea ce e de neiubit, adică păcatele de tot felul (p. 47).

Dacă vrem să cunoaștem adevărul lui Dumnezeu, pentru ca să trăim o viață sfântă în Biserica Lui, atunci trebuie să citim Dumnezeiasca Tradiție a Bisericii, care cuprinde Sfânta Scriptură, cărțile Sfinților Părinți, cultul Bisericii, dogmele și canoanele Bisericii și întreaga istorie a Bisericii. Și pe măsură ce aflăm adevărul Bisericii, pe atât trebuie să renunțăm la înșelările noastre demonice, adică la minciunile pe care le consideram „adevăruri”. Iar eu, ca un convertit ce m-am lepădat și mă lepăd pas cu pas de idei și de gânduri și de sentimente și de fapte păcătoase, pe care nu le știam că sunt păcătoase până ce nu am citit despre ele în cărțile Sfinților lui Dumnezeu, în cărțile Bisericii, pot depune mărturie personală despre ce înseamnă să ieși din rătăcire. Să ieși din minciună. Și cât de eliberatoare e această ieșire din minciună…Căci atunci când am început să aflu că gândurile mele și sentimentele mele și faptele mele sunt pline de păcate, pentru că Sfinții lui Dumnezeu mi-au demonstrat-o în mod lămurit în cărțile lor, atunci m-am coborât într-un abis de durere, de pocăință, de rugăciune și de căutare înfrigurată a adevărului integral al Bisericii. Pentru că Sfinții lui Dumnezeu îmi dovedeau, la fiecare pagină scrisă de ei, că am multe de învățat, că am multe de aflat, că am multe de rectificat în mine însumi. Și așa este! Căci pe măsură ce am schimbat în mine minciuna cu adevărul, pe măsură ce am lăsat loc adevărului să mă inunde, pe atât m-am simțit liber [In. 8, 32] în harul lui Dumnezeu. Însă, dacă nu aș fi studiat Filocalia românească și Patericul egiptean și cele câteva volume patristice din PSB, alături de multă literatură, atunci, în anii adolescenței mele, și nu ar fi intrat în coliziune minciuna din mine cu adevărul din cărțile acestea sfinte, m-aș fi dus mai departe la Biserică și aș fi fost un ritualist, un tipicar, un chițibușar al cultului ca Preot și nu un om duhovnicesc cu perspectivă clară și largă asupra învățăturii Bisericii și a vieții duhovnicești. Pentru că aș fi rămas pe afară…și nu aș fi coborât niciodată înăuntrul meu, ca să mă văd pe mine însumi și să mă lupt continuu pentru curățirea mea de patimi. Însă Filocalia Sfinților Părinți m-a coborât în mine însumi. M-a făcut să pun mâna pe patimile mele, să le definesc, să le înțeleg, să le văd ca boala vie din mine însumi, să văd de unde pornesc și cum amuțesc toate aceste jivine din mine însumi. Și citind prin ochii pocăinței și ai luptei cu patimile din mine cărțile de cult ale Bisericii, am înțeles că ele sunt strigătul viu al credinței, că prin ele noi cerem și primim de la Dumnezeu mila Lui (p. 48-49).

Însă cine poartă de grijă rătăciților acestei lumi? Cine vrea să îl scoată pe curvar din gândurile lui? Cine vrea să îl aducă pe hoț la dreptate? Cine vrea să aducă prostituata la gândul căsătoriei și al vieții evlavioase? Cine se luptă, așadar, cu ideile greșite din oameni, cu întunericul lor, ca ei să își vină în fire? Și dacă avem în familie vreun caz, suferim…încercăm tot felul de strategii pentru a-l îmbuna, pentru a-l aduce la Biserică…Numai că la tot pasul întâlnim oameni care suferă, care rătăcesc, care caută acolo unde nu trebuie, care se lăfăie în minciună. Și parcă suntem foarte puțini cei care îi ajutăm pe cei nefericiți, pe cei singuri, pe cei ai nimănui…pentru că indiferența ne desparte pe unii de alții (p. 52).

Prin adevărul lui Dumnezeu noi ne ridicăm din boala noastră, ne luăm patul nostru și putem astfel merge la casa noastră [Mt. 9, 6]. Și patul nostru sau odihna noastră e adevărul lui Dumnezeu pe care l-am agonisit în noi înșine. Și prin adevărul Lui noi mergem la casa noastră din cer, în Împărăția Lui, pentru că adevărul Lui ne deschide nouă calea spre El. Iar calea spre El e viața cu El, aici, în Biserica Lui cea sfântă, unde noi trebuie să ne desfrunzim de patimi, pentru ca să ne îmbrăcăm în veșmântul slavei lui Dumnezeu (p. 54).

Pe fiecare pagină patristică sunt datele vieții noastre, este viața noastră duhovnicească, de care avem absolută nevoie (p. 54-55).

Și vă mărturisesc faptul că se poate trăi pacea lui Dumnezeu și vederea Lui oriunde am fi noi. Eu m-am liniștit și la bibliotecă și la Biserică și la masa de scris și pe câmp și în tren și în mijlocul lumii. Mă liniștesc interior și când slujesc și când scriu și când stau de vorbă cu oamenii. Pentru că liniștirea de la Dumnezeu nu înseamnă lipsa zgomotelor, lipsa zarvei din jur, ci înseamnă deschiderea cu totul spre Dumnezeu, întru evlavie și curăție, pentru ca El să stăpânească întru noi. Și Dumnezeu atât dorește de la noi: ca să Îl alegem pe El în locul tuturor și să ne deschidem cu totul Lui. Căci dacă facem această alegere din toată ființa noastră, El coboară și rămâne în noi pentru totdeauna (p. 62).

Când oboseala devine cronică, când se cronicizează în ființa noastră, niciodată nu te mai trezești complet refăcut, complet nou, ci te trezești ca și când nu ai fi dormit decât un ceas. Te trezești cam la fel. […] Uneori simt că nu mai pot să mă exprim din cauza oboselii mentale. Uit cuvinte uzuale, nu mai știu să fac anumite corelații între cuvinte, sunt nevoit să vorbesc și nu am chef, picioarele mă dor, transpir mult, viața practică îmi cere să mă mecanizez, să devin repetitiv, iar asta pe mine mă demoralizează…și cu toate acestea stau la masă și scriu sau slujesc în Biserică și nimeni nu știe ce se petrece în sufletul meu și în trupul meu (p. 65-66).

De aceea, când vorbim despre ridicarea crucii noastre în interiorul nostru, vorbim despre asceza noastră continuă în teritoriul oboselii celei mai mari (p. 68).

Nu e un lucru întâmplător, așadar, faptul că întâlnim un om și ne spune anumite lucruri sau ne sună un prieten și ne vorbește despre anumite lucruri. Căci dincolo de interesul minor sau major al unuia sau al altuia vizavi de noi, Dumnezeu îngăduie oamenilor să ne spună fragmente de adevăr despre noi și despre ce trebuie să schimbăm în noi. Dar pentru ca să auzim glasul lui Dumnezeu vorbindu-ne prin oameni, trebuie să avem smerenia de a-i asculta pe oameni dincolo de vorbele și faptele lor. Pentru că El ne vorbește, dacă noi ne pregătim să Îl ascultăm. El ne îndrumă într-o anume direcție, dacă noi binevoim să ascultăm glasul Lui (p. 78).

Oriunde aș fi și orice aș face, eu trăiesc cu Dumnezeu și pentru El. Nu mă interesează dacă oamenii mă înțeleg, dacă mă acceptă, dacă mă vor, dacă mă desconsideră…Pentru că eu sunt îndrăgostit de Dumnezeul meu și, ca orice îndrăgostit, nu mă uit la atmosfera din jur, ci sunt atras doar de El. De frumusețea Lui, de sfințenia Lui, de curăția Lui cea veșnică (p. 88).

Lumina dumnezeiască nu este „taborică”, pentru că nu emană din Muntele Tabor și nici nu se trăiește doar dacă te urci pe Tabor, ci pe ea o poți trăi oriunde și oricând, numai Sfânt să fii, după cum cunoașterea teologică nu o dobândești doar pentru că studiezi la Facultățile de Teologie de la București, de la Oxford sau de la Berlin, ci pentru că citești teologie de oriunde ar fi scrisă, o înțelegi, te umpli de ea și devii un om teologic (p. 89).

V-am auzit și văzut durerile, necazurile, bolile, nevoile, dar și strădaniile dumneavoastră de zi cu zi. Căci casa omului vorbește despre el, după cum fața lui îți comunică multe. Și fețele dumneavoastră bucuroase la venirea mea, bucuroase pentru că ați fost vizitați de noul Preot al comunității, mi-au făcut un nespus de mult bine. Pentru că eu am venit cu toată bucuria spre dumneavoastră, iar dumneavoastră m-ați primit cu aceeași inimă. […]  Pentru că nimeni nu s-a raportat la mine ca la un om sau ca la un bărbat, ci ca la Slujitorul lui Dumnezeu. Căci fiecare familie m-a așteptat pentru ca Dumnezeu să îi binecuvinteze prin mine și nu pentru ca eu să îi binecuvintez pe ei (p. 91).

Iar dacă toți creștinii ortodocși […] s-ar concentra pe prezența lui Dumnezeu în noi, în Biserica Lui și în întreaga Sa creație și nu pe păcatele unora sau ale altora, atunci n-am mai avea probleme deloc în Biserică. Pentru că uitarea la alții și nu la noi e izvorul a tot păcatul (p. 92).

Însă am întâlnit în comunitatea noastră pe cei câțiva bolnavi care zac la pat și care sunt în neputință extremă…și când am ajuns la ei, mai toți au sărutat Sfânta Cruce cu putere, cu bucurie, pentru că aveau nevoie și au de slava lui Dumnezeu. Adică omul bolnav nu mai se joacă cu viața, nu mai crede că sănătatea e o realitate care durează la nesfârșit, ci boala i-a revelat fiecăruia cât de mare și de prețioasă e viața în sănătate. Că sănătatea nu e doar trupească, ci și sufletească, și pentru ambele omul are nevoie de Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu e Cel care rezolvă bolile. El este Cel care ne vindecă. Cel care ne scoate din patul durerilor și al morții. Iar dacă nu ne ridică din boală, El este Judecătorul nostru, Care ne va judeca pentru fiecare cuvânt, gând, faptă, gest, intenție…(Ibidem).

Să postim cu bucurie, să vorbim cu eleganță, să arătăm inimă bună și milostivă! Căci nu atunci când suntem justițiari îi uimim pe oameni, ci atunci când suntem milostivi și buni și răbdători cu ei (p. 95).

Nimeni nu poate mima sfințenia, nimeni nu o poate fariseiza, pentru că sfințenia e veșnică. Ea nu ține cât scurta noastră viață de acum, ci ea ne împodobește veșnic. E podoaba noastră interioară, aceea care ne face să mirosim duhovnicește și cu trupul și cu sufletul nostru. Pentru că sfințenia e împlinirea reală a omului. Și dacă omul se sfințește în mod integral, dacă sfințenia se sălășluiește și în trupul și în sufletul nostru, atunci a fi după chipul lui Dumnezeu înseamnă a fi om cu trup și suflet, iar a fi după asemănarea Lui înseamnă a ne umple continuu de slava Lui cea veșnică. Pentru că El e veșnic viu și iradiază slava Lui întregii Sale creații și așa vrea să fim și noi: veșnici și plini de slava Lui cea veșnică (p. 96-97).

Pământul lui Dumnezeu e plin de mirosuri frumoase. E plin de încântare, de încântarea pe care ne-o aduce diversitatea coloristică și creațională a pământului. Dar acolo unde noi trăim iresponsabil, mirosurile grele și rele îți taie respirația. Pentru că mirosul muncii e frumos, dar mirosul curviei te bagă în Iad. Mirosul rugăciunii e duhovnicesc, dar mirosul minciunii te bagă în Iad. Și când ne mințim pe noi înșine la nesfârșit, când nu ne punem întrebările fundamentale, preferăm Iadul. Adică o singurătate iresponsabilă și un chin veșnic (p. 97).

– Când cădem în foc și când în apă [Mt. 17, 15]?

– Cădem în foc atunci când ne aprindem de desfrânare și o socotim „legitimă”, „bună”, „plăcută” în trupul nostru. Pentru că desfrânarea e focul satanic din pântecele nostru, e pornirea noastră spre plăcere, e rămânerea noastră în plăcere. Și cădem în apă atunci când cădem în ură și în invidie și în indiferență. Pentru că ura e ca o apă rece: îți îngheață pornirile bune, umane și te face să fii călău cu aproapele tău. Din invidie facem planuri rele vizavi de viața lui. Și invidia, într-un anume fel profund pervers, este indiferentă față de tot binele din aproapele nostru. Pentru că invidia nu vrea să vadă decât ceea ce pare să-l „minimalizeze” pe el, pe cel pe care îl urăște. Căci și demonii se prefăceau că luna e de vină. Însă nu luna îl făcea să pătimească, ci ei, cei ascunși în copil! Iar azi, prin horoscoape, prin acest mod infantil și pervers în același timp de a nega purtarea de grijă a lui Dumnezeu cu noi, nu facem altceva decât să repunem minciunile demonilor în prim-plan, ca în păgânism, declarându-ne „dependenți” de schimbările astrelor sau ale vremurilor (p. 99).

Domnul a scos demonul din copil [Mt. 17, 18], pentru că El ne vindecă de toți demonii care sunt în noi. Pentru că demonii fug de la slava Lui, când noi ne pocăim și ne cutremurăm în fața Sa. Și când slava Lui ne inundă, demonii se depărtează de la noi, pentru ca El, Dumnezeul nostru, să Se odihnească în noi și noi întru El. Dar El se odihnește în noi, când noi ne umplem de rugăciune și de post [Mt. 17, 21]. El mută munții patimilor din noi [Mt. 17, 20], când ne încredem cu totul în El. Și încrederea noastră în El înseamnă să acceptăm a fi părtași morții, dar și învierii Sale [Mt. 17, 23]. Înseamnă a accepta tristețea imensă, dar și bucuria fără margini (p. 101).

Da, nu putem face abstracție de exigențele postmodernității! Însă noi suntem creștini postmoderni, niște creștini cu rădăcini reale și nu ideologizați, dar care accesăm tehnologia și legislația momentului. Facem parte din lumea noastră, dar nu și din decadentismul lumii noastre. Pentru că nu acceptăm o lume a singurătății abisale, o lume fără Dumnezeu, ci o lume în care Dumnezeu e mereu prezent și e centrul de unificare al tuturor oamenilor. Din acest motiv, eu nu împărtășesc fricile față de prezent și viitor, nu mă interesează cabalele și planurile oculte, pentru că Dumnezeul nostru e mai puternic decât orice mașinație

umană sau demonică. Căci nu oamenii decid în istorie, nu demonii decid în istorie, nu întâmplarea decide în istorie, ci Dumnezeu decide de fiecare dată! Iar deciziile lui Dumnezeu sunt adevărata înțelepciune a omului. De aceea, dacă vrem să fim înțelepți, trebuie să ne umplem de pacea lui Dumnezeu și nu de frici demonice! Dacă vrem să fim evlavioși, atunci să Îi fim credincioși lui Dumnezeu! Și oamenii credincioși sunt absorbiți cu totul de ceea ce vrea și face Dumnezeu. Adică noi trebuie să ne umplem de teologie în mod zilnic, de cunoașterea Lui și de nimic altceva (p. 102-103).

Dacă am vrea să ne mântuim tot pe atât de mult pe cât vrem să ne găsim soție sau loc de muncă, cu toții ne-am lucra mântuirea cu evlavie. Pentru că viața ortodoxă e plină de evlavie, e plină de teologie, e plină de slujire. Și dacă cobori în acestea trei, dacă devii un om evlavios și care învață teologie tocmai pentru ca să Îi slujească lui Dumnezeu cu adevărat, atunci nu am mai fi maneliști sau cântăreți după ureche nici în ceea ce privește evlavia, nici în ceea ce privește teologia și nici în ceea ce privește slujirea Bisericii. Pentru că le-am învăța pe toate trei în mod responsabil. Împlinirea poruncilor lui Dumnezeu ne-ar învăța evlavia, Sfinții Bisericii ne-ar învăța teologia, iar slujirea lui Dumnezeu am învăța-o contemplând cultul Bisericii și profunzimile sale teologice (p. 110).

Viața Maicii Domnului nu are perioade de stat…degeaba. Ea a fost mereu în lucrare, în slujire, în dăruire. Și dacă vrem să călcăm pe  urmele ei, nici viața noastră nu trebuie să pară o pârloagă, ci trebuie să fie un teren cultivat și roditor. Pentru că trebuie să dăruim din ale noastre și altora, din darurile noastre primite de la Dumnezeu (p. 112).

Și acesta e motivul pentru care Biserica insistă pe rugăciunea care se lucrează cu mintea în inima noastră, pe rugăciunea isihastă, care ne liniștește și ne curățește pe noi: pentru că ea este calea rapidă spre Împărăția lui Dumnezeu din noi înșine. […] Pentru că starea firească a omului e tocmai aceasta: de adâncire în sine, de coborâre în sine. Și când omul este adâncit în sine, când gândește la sine în mod serios, el este continuu atent la sine. Iar dacă judecă anumite probleme, personale sau ale altora, el le aduce pe toate în sine și le judecă în mod pașnic, pentru că vrea să cunoască ce trebuie să facă în mod punctual. Dar când omul trăiește numai ieșit din sine, când trăiește în visări păcătoase, el trăiește pătimaș, alipindu-se de lucruri și ființe. Și omul pătimaș nu suportă liniștea, nu suportă mintea serioasă, nu e capabil de muncă atentă și solicitantă, pentru că el se grăbește interior spre iluziile lui. (p. 116).

Viața duhovnicească are nevoie de oameni profunzi, de oameni adânciți în ei înșiși, de oameni care se cizelează interior în mod continuu. Căci oamenii duhovnicești trăiesc cel mai adesea coborâți cu mintea în inima lor și primind strălucirile slavei lui Dumnezeu în curăția inimii lor (p. 117-118).

Dumnezeu pedepsește numai pentru ca omul să se îndrepte! Pedeapsa lui Dumnezeu nu e niciodată goală de iubire. Iar iubirea e cea mai mare libertate. Iubirea lui Dumnezeu e manifestarea libertății Sale celei atotsfinte față de noi, pentru că El ne iubește cu iubirea care ne vrea Sfinți. El ne iubește pentru ca să ne umple de sfințenia Lui și de libertatea Sa cea duhovnicească. Și tocmai de aceea, libertatea lui Dumnezeu e cea care ne oferă cadrul adecvat pentru a ne sfinți viața. Căci Dumnezeu Se milostivește de om, când omul își recunoaște fărădelegile lui în fața lui Dumnezeu. Iubirea plină de libertate a lui Dumnezeu cere libertatea noastră plină de iubire față de El. Căci El Se milostivește de noi, pentru ca să ne învețe pe noi să ne milostivim de semenii noștri (p. 119).

– Și mai putem noi, în ziua de azi, să fim Sfinți?

– Da! Pentru că ziua de azi e o zi ca toate celelalte de mai înainte. Și cum s-au sfințit toți Sfinții Bisericii așa ne putem sfinți și noi, pentru că El ne învață pe fiecare în parte cum să facem asta. Dacă am fi fost de unii singuri, ar fi fost imposibil. Dar dacă suntem împreună cu Dumnezeu, El face toate lucrurile să fie posibile. Pentru că El ne ajută în mod punctual la fiecare nevoie și neștiință a noastră, El ne aduce cărți și oameni, ne deschide ușile care ne mântuie, ne face vii împreună cu El și plini de har, pentru că El vrea acest lucru (p. 120).

Când ne facem prieteni prin milostenie și prin dăruire, când ne facem colaboratori reali prin caracterul și munca noastră, atunci valorizăm cu adevărat lucrurile materiale. Pentru că, mai întâi de toate, punem în evidență omul și nu materia. Iar omul este apreciat de noi, dacă îl valorizăm la nesfârșit și nu îl considerăm vandabil. Căci dacă socotim că un anume om costă atâția bani, arătăm prin asta că nu știm să-l prețuim. Pentru că cine iubește un om, acela nu îl vinde pentru nicio sumă de bani. Pentru că oamenii sunt fără de preț (p. 122-123).

Însă omul care trăiește cu adevărat și care se poate împlini cu adevărat trebuie să fie un om teologic. Mai înainte de toate, el trebuie să Îl cunoască pe Dumnezeu prin experiență personală, conform cu asceza și mistica Bisericii Ortodoxe, a Bisericii lui Dumnezeu. Și ca să știi ce spune Biserica, trebuie să citești cărțile Sfinților Bisericii și hotărârile ei dogmatico-canonice. Adică trebuie să fii teolog și să trăiești teologic, pentru că teologul trebuie să fie una cu propria învățătură a Bisericii. Iar clipa de față, cea pe care noi o trăim, e una din cele mai libere clipe care au fost vreodată pentru teologie, pentru că acum putem studia și putem trăi potrivit învățăturii Bisericii. Acum noi putem deveni teologici și ne putem sfinți viața, pentru că putem avea acces la foarte multe surse teologice ale Bisericii. Vastele biblioteci ale lumii, digitalizarea lor continuă, schimbul viguros de informație la nivel online ne asigură cel mai bun climat pentru teologie. Și când toate lucrurile, din purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ni se dau mură în gură, noi tocmai acum ne găsim „lucruri mai bune de făcut”, adică să pierdem timpul. Însă cine pierde timpul degeaba, nefăcând nimic pentru sine și pentru alții, pierde timpul mântuirii sale. Și ceea ce pierdem, pierdem în mod definitiv. Pentru că noi nu avem decât timpul vieții noastre, care nu știm cât de mare este și noi numai în acest timp trebuie să ne umplem de slava Împărăției lui Dumnezeu (p. 123-124).

Și ce înseamnă să ții în mod interior o poruncă? Să nu o uiți niciodată, ci să o lucrezi continuu! Și noi trebuie să lucrăm continuu porunca iubirii, porunca milosteniei, porunca iertării aproapelui care ne-a greșit cu ceva, porunca nerăzbunării, porunca nejudecării altora, porunca postului, porunca rugăciunii, porunca privegherii, porunca sfințeniei (p. 125-126).

împreună cu Dumnezeu și în slava Lui noi putem să ne mântuim, pentru că creștem mereu în cunoașterea și în slujirea lui Dumnezeu. Și oricât am crește noi aici, în această viață, noi ne mântuim întru El, pentru că în viața veșnică noi continuăm mântuirea începută aici. Adică continuăm să ne sfințim și să ne îndumnezeim întru El, întru slava Dumnezeului nostru treimic, pentru că sfințenia nu are limite, ci noi putem crește veșnic în sfințenia lui Dumnezeu. De aceea, din perspectiva oamenilor neștiutori, sfințenia înseamnă „lipsa oricărui păcat” și o viață „fixistă” și „lipsită de bucurii”. Dar, din perspectiva practică a oamenilor duhovnicești, sfințenia e viața în slava lui Dumnezeu și împlinirea poruncilor Lui, chiar dacă mai păcătuim într-o anumită măsură, dar fiind cu totul lipiți de El, pentru că dorim să se facă voia Lui în noi.  Așa stând lucrurile, iubiții mei, scara spre desăvârșire are multe trepte, toate sunt interioare, iar mântuirea e comoara din noi, e bucuria la care lucrăm continuu. Pentru că viața duhovnicească este trăirea cu Dumnezeu în noi înșine, este locuirea Lui în noi și iradierea din noi a slavei Sale (p. 127-128).

Suntem niște muncitori răi ai Celui mai bun angajator, Care ne vrea doar binele nostru. Căci Dumnezeu, angajatorul nostru, ne-a făcut prin Botez angajații Lui, care avem drept scop în viață nu să zidim blocuri, nu să culegem porumbi de pe câmp, nu să scoatem sare din mină, ci să ne zidim duhovnicește, interior. Vocația noastră creștină aceasta este: să ne sfințim viața. Și Dumnezeu pentru asta ne-a angajat în via Lui duhovnicească: ca să ne sfințim viața. Pentru ca să fim fericiți și aici și pentru veșnicie. Însă cine ne mai angajează pe lumea asta pentru ca noi să fim fericiți? Căci angajatorii actuali cer muncă, muncă și iarăși muncă de la noi, cer randament material și intelectual, dar niciunul aproape nu ne cere să fim fericiți. Să ne împlinim interior. Să ne sfințim viața (p. 148).

Rod al Bisericii e curățirea noastră de patimi, rod al Bisericii e orice faptă bună, rod al Bisericii e postul nostru și rugăciunea noastră și slujirea noastră în Biserică, rod al Bisericii e orice carte teologică scrisă sau tradusă sau citită de noi, rod al Bisericii e orice lucru valoros pe care îl facem pentru această lume (p. 150).

Căci de la închiderea predicii între zidurile Bisericii ne vine tot răul în societatea actuală. Predicăm numai pentru cei credincioși, ne pasă doar de turma noastră, de parohia noastră, și îi trecem cu vederea pe cei mai mulți dintre semenii noștri, pe cei care nu vin la Biserică, pe cei
care nu sunt creștini, pe cei care nu vor să audă de vreo formă religioasă de existență. Pentru ei nu spunem nimic, ca și când nu ar exista. Pentru ei nu facem nimic, pentru că i-am scos deja din ecuația existenței noastre. Însă porunca Domnului e aceasta: că suntem datori să ne spălăm picioarele unii altora! Că e obligatoriu să facem asta! Și cum ne spălăm duhovnicește picioarele unii altora? Prin aceea că ne învățăm unii pe alții ce e bine să facem și pe ce căi trebuie să mergem. Pentru că propovăduirea Bisericii trebuie să ne învețe calea evlaviei. Biserica trebuie să ne învețe pe toți teologia mântuitoare, adică cum trebuie să gândim, cum trebuie să simțim, cum trebuie să acționăm în viața noastră […] De aceea, munca mea online o continuă pe cea din Biserică și o universalizează. Oricât de mult aș propovădui eu în Biserica unde slujesc, nu aș putea niciodată să ajut tot mai mulți oameni așa cum o fac online. Însă, prin creația mea online, atât experiența mea teologică, cât și slujirea mea preoțească sunt relevante pentru toți (p. 157).

Tot efortul editorial al meu și al soției mele la nivel online și în viața noastră de zi cu zi e dăruire de sine față de toți. Nu ne pare rău că dăruim, pentru că ne împlinim dăruind. Nu ne uităm la cât timp pierdem, nu ne uităm la câți apreciază efortul nostru, nu ne uităm la răceala și invidia și răutatea pe care le naște acesta în diverși oameni, ci la folosul oamenilor. Adică ne uităm la lucrul principal: la folosul celor care ne citesc. La folosul lor personal. Și când oamenii se folosesc cu adevărat, ei devin alții. Și dacă devin alții, știu la rândul lor să fie recunoscători și să mulțumească și să învețe și ei să se dăruie (p. 159).

Dacă altădată, pentru mine, mersul la librărie și la bibliotecă însemnau o bucurie, acum sunt o corvoadă. Pentru că acolo mă întâlnesc cu lipsa de cultură și de muncă a multora, cu plagiate de tot felul, cu date și evenimente neverificate, cu multa lipsă de experiență încurajată editorial… Pentru că multul cărților e invers proporțional cu puținul adevăr personal pe care ele îl cuprind. Căci dacă tot citești, citești și iar citești, la un moment dat înțelegi cine sunt cei care fură ideile altora și le transformă în bibelourile lor de bibliotecă și cine transmite, cine dăruie ceva fundamental oamenilor. De aceea, deși toate cărțile par la fel, ele nu sunt la fel. Deși par a exista mulți autori în istoria umanității, ei sunt puțini în adevăratul sens al cuvântului, pentru că există multă maculatură. Și experiența cititorului versat împarte apele în materie de carte, pentru că există cărți și surogate (p. 166-167).

Crucea Domnului ne este pusă înainte pentru ca noi să o interiorizăm. Pentru ca noi înșine să devenim niște crucificați interior pentru Dumnezeu. Pentru că numai astfel coboară slava Lui în noi sau viața Lui cea veșnică: când ne dăruim lui Dumnezeu cu totul, când trăim viața noastră ca pe o crucificare interioară continuă (p. 178).

Iubirea înseamnă ieșire din sine, înseamnă dăruire, înseamnă asumarea celuilalt pentru totdeauna, pentru că ea, iubirea, coboară din cer și e de la Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu este iubire preasfântă și preacurată și El ne învață cum să ne iubim unii pe alții (p. 181).

Grupurile de oameni care Îl neagă pe Dumnezeu, care neagă viața, care neagă cunoașterea, care neagă progresul tehnologic, care sunt împotriva păcii pe pământ, neagă lucruri pe care le cunosc prea puțin. Căci dacă L-ar cunoaște pe Dumnezeu, dacă ar cunoaște ce mare dar e viața și ce importantă este ea pentru veșnicia noastră, nu ar putea să nege niciodată cunoașterea sau să fie împotriva progresului tehnologic sau să lupte împotriva păcii pe pământ. Dar pentru că nu cunosc, pentru că nu sunt liniștiți în ei înșiși, pentru că nu au scopuri clare și împlinitoare în viață, ei iau în brațe negația și se ratează. Pentru că negația nu te împlinește niciodată. Ca să te împlinești trebuie să Îl accepți pe Cel care coboară din cer iubirea lui Dumnezeu pentru tine, trebuie să accepți ca El să te umple de viața Lui cea veșnică (p. 183).

El are cu fiecare o lucrare a Lui, cu fiecare colaborează la mântuirea omului ca atare, dar fără ca omul să se simtă constrâns de prezența și lucrarea Lui. Pentru că El e preadelicat și preafrumos în relația cu noi, lăsându-ne toată libertatea de a ne sfinți viața, dar, în același timp, ne dăruie tot harul și tot ajutorul pentru a face acest lucru (p. 194).

Da, din păcate, nu toți cei care vin la Biserică vor și să se mântuie! Mulți vin doar pentru anumite Slujbe sau când le e mai greu în viață sau din obișnuință. Nu vor să se mântuie pentru că nu sunt conștienți de ce trebuie să facă pe pământ. Dar cei care au înțeles rostul adânc al mersului la Biserică și că viața Bisericii e o viață sfântă, aceia vor să se mântuie și vin la Biserică pentru ca să învețe calea mântuirii și pentru ca să o trăiască împreună cu toți cei credincioși (p. 195).

Slava lui Dumnezeu s-a coborât în mine la hirotonia mea întru Preot și pe ea am văzut-o în mod extatic. Am văzut, din mila lui Dumnezeu, ceea ce s-a sălășluit în mine în Taina Dumnezeieștii Preoții și o văd și o simt mereu în mine însumi când slujesc (p. 197).

Însă eu am fost chemat de Dumnezeu în mod direct la Preoție, prin slava Lui, și m-am lăsat convins de El după îndelungi minuni și luminări. Colegii mei, unii dintre ei, s-au hirotonit imediat după Seminar, alții după Facultate, iar eu abia am îndrăznit să accept voia lui Dumnezeu pe când eram deja la Doctorat. Și poate că nici atunci nu aș fi acceptat hirotonia, dacă Dumnezeu nu m-ar fi umplut de luminări dumnezeiești și nu m-ar fi chemat explicit întru slujirea Lui. Așa că eu am fost convins de El, în mulți ani la rând, că nu trebuie să fug de slujirea Lui, iar când am primit-o, prin mâna Episcopului Său, Preoția Lui m-a umplut de multă împlinire dumnezeiască (p. 199).

Viața preoțească, viața cu Dumnezeu, nu e o viață „falimentară”, ci e o viață cu multe împliniri și bucurii duhovnicești, pentru că e o viață care se trăiește la întretăierea veșniciei cu istoria (p. 200).

Adevărata frică e frica de reala schimbare. Domnul ne cere nouă, pentru a fi creștini, să ne schimbăm continuu și să ne facem asemenea Lui. Însă puțini doresc acest lucru, pentru că asta înseamnă o viață radical altfel. Și mulți doresc, în mod teribilist, să își depășească limitele, fricile, obsesiile, dar fără vreun scop pozitiv. Se duc și se aruncă în gol cu parașuta, se scufundă în mare și vor să vadă cât rezistă să înoate fără oxigen, beau în neștire la petreceri ca să vadă cât rezistă la băutură sau socotesc plăcerea sexuală drept „cea mai mare împlinire” a lor. Însă toți acești naivi teribiliști se tem să fie ei înșiși, adică se tem să renunțe la patimile lor. Pentru că ei știu cum e viața păcătoasă, cum e viața trăită la întâmplare, dar nu știu cum e viața sfântă. Și pentru ca să trăiești sfânt în lumea noastră decăzută, trebuie să ai curaj cu adevărat. Căci sfințenia înseamnă a trăi radical altfel decât oamenii lumești. Înseamnă a trăi după exemplul Domnului și după cuvintele Lui (p. 204).

Și așa se separă farsorii de Sfinți! Cei care mimează cunoașterea teologică și viața ortodoxă spun vorbe care nu au de-a face cu ei, pe când Sfinții spun vorbe din ei înșiși, din propria lor viață cu Dumnezeu. Farsorii nu suportă, în fapt, sfințenia și puterea cuvintelor dumnezeiești, de aceea le reduc la propria lor exegeză. Pentru farsori Însuși Domnul nu a trăit „ceva mai mult” decât ei și nici nouă „nu ne cere marea cu sarea”. Dar ei spun asta, pentru că nu știu ce e sfințenia. Nu știu cum trăiesc oamenii care se sfințesc și ce exigențe are Dumnezeu vizavi de noi. Însă cei care își sfințesc viața se bucură continuu de noi și noi înțelegeri dumnezeiești și trăiri sfinte. Ei sunt mereu în noutatea schimbării, pentru că trăiesc o viață pe care nu au știut-o și nici nu ar fi putut să o aproximeze în vreun fel. Pentru că ea, viața duhovnicească, le-a întrecut toate așteptările. Dar le-a întrecut toate așteptările pentru că au avut curajul realei schimbări, al convertirii adevărate, al celei care i-a făcut să fie cu totul altfel. Și de aceea se bucură zilnic de noutățile lui Dumnezeu din viața lor, de noutățile reale pe care le aduc în noi viața sfântă (p. 205-206).

Din punct de vedere faptic, Domnul l-a trimis pe Simon să pescuiască în largul lacului Ghennisaret […]. Însă ce i-a spus Domnul lui Simon, de fapt, din punct de vedere teologic? Că pentru a-I sluji lui Dumnezeu, trebuie să intre, fără teamă, în mijlocul mulțimilor și să le vorbească probleme teologice adânci, pentru că acelea îi convertesc pe oameni la viața cea bună, la viața Bisericii. Și Sfântul Petros a învățat foarte bine această lecție dumnezeiască! (p. 208).

Evanghelia de azi ne cere tocmai experiență teologică! Pentru că Simon era pescar, era un profesionist în ale pescuitului, dar el nu vedea cu ochii lui Dumnezeu pescuitul. Nu avea ochi teologici pentru pescuit. Pentru că nu vedea unde sunt peștii.  El nu știa care sunt peștii pe care el trebuie să îi prindă. Tocmai de aceea, poți fi un foarte bun filolog, poți scrie bine și atrăgător, poți avea o mare cunoaștere scriptică a teologiei și o memorie profesionalizată, poți fi confundat de mulți cu „adevăratul teolog” al Bisericii, dar prin asta nu ești un teolog. Pentru că teologii prind „mulțime multă de pești [πλῆθος ἰχθύων πολύ]” [Lc. 5, 6, BYZ], acolo, da, tocmai acolo, unde alții nu prind nimic. Teologii văd peștii, adică adevărul profund al textelor. Și acolo unde alții nu văd decât niște texte teologice „banale”, ei scot mulțime mare de pești, pentru că văd adâncul textelor teologice. Însă teologii nu pescuiesc de unii singuri, ci numai împreună cu Dumnezeu! (p. 212).

A-i iubi pe oameni înseamnă a-i ajuta în mod efectiv, cu lucruri practice, de care ei au nevoie, dar a-i ajuta, în același timp, și pentru ca ei să se mântuie. Pentru că degeaba le dăm pâine, dacă nu îi ajutăm să se curățească de patimi. Și mai importantă e cartea teologică dăruită oamenilor decât o haină, pentru că învățătura mântuitoare îl schimbă și îl încălzește cu adevărat pe om (p. 217).

Adevărul literaturii este estetic, pe când adevărul mântuirii e ascetic. Asceza îl umple de adevărata frumusețe pe om și frumusețea adevărată a omului e slava lui Dumnezeu, e sfințenia Lui coborâtă în om. Literatura adevărată e o fotografie sinceră, din interiorul omului, al lumii, dar asceza Bisericii e sinceritatea luptei totale cu tine însuți pentru a te umple de frumusețea lui Dumnezeu. Și cred că cea mai mare și mai sinceră literatură a lumii e cuprinsă în viețile Sfinților, pentru că aici gradul de frumusețe ascetică, adică de estetism real și de experiență reală, e la el acasă. Iar literatura adevărată trebuie să conțină în paginile ei nu doar experiența coborârii în iadul oamenilor, ci și pe aceea a intrării lor în Împărăția lui Dumnezeu (p. 240).

Pentru mine cei 40 de ani împliniți astăzi sunt doar o trecere organică într-o altă etapă a vieții mele, în care vreau să trăiesc și să muncesc ca și până acum: la cote entuziaste. Mai am foarte multe lucruri de făcut, proiectele mele teologice sunt în derulare, slujirea mea este aprinsă continuu, iar prezența mea online este evidentă pentru cine mă urmărește zilnic. De aceea, pentru toți cei care mă cunosc și nu mă cunosc, eu merg mai departe, cu harul și întărirea lui Dumnezeu! Călătoresc mai departe, împreună cu Dumnezeu, pe marea acestei vieți. Pentru că le uit pe cele din spatele meu, pe cele pe care le-am făcut, și mă întind mereu spre cele dinaintea mea [Filip. 3, 13, BYZ], cum făcea și Sfântul Pavlos, Părintele nostru. Pentru că trebuie să alergăm spre scopul vieții noastre, spre răsplata chemării celei de sus [Filip. 3, 14]. Căci cetățenia [τὸ πολίτευμα] noastră este în ceruri, din care noi așteptăm să revină Mântuitorul nostru, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să schimbe trupul nostru smerit întru unul asemenea trupului Său plin de slava Lui cea dumnezeiască [Filip. 3, 20-21] și să fie un cer nou și un pământ nou [Apoc. 21, 1], în care Dumnezeu va fi lumina noastră [Apoc. 22, 5]. Amin (p. 244-245).

Așa după cum chivotul Legii nu era „niște lemne”, pe care le cinsteau evreii, ci locul prezenței și al manifestării lui Dumnezeu în mijlocul poporului lui Israil [Ieș. 25, 22; 40, 34; II Cron. 5, 13-14], tot la fel Sfintele Moaște nu sunt „niște oase” la care se închină ortodocșii, ci niște biserici personalizate ale lui Dumnezeu, în care El locuiește prin slava Lui cea veșnică și necreată. Și dacă lui Dumnezeu nu Îi este „silă” să locuiască în aceste Oase Sfinte ale Sfinților Săi, ci slava lui Dumnezeu, ca și în timpul vieții Sfinților, este în ele, atunci cum ne-ar fi nouă „silă” de locul în care locuiește Dumnezeu?! Însă, dacă ești lipsit de evlavie, dacă noaptea ereziei e în tine, atunci numești templele lui Dumnezeu drept „idoli”, spre a ta judecată veșnică. Pentru că nu vezi lumina care este în ele și nu te împărtășești de binefacerile pe care Sfinții le fac prin Sfintele lor Moaște (p. 247-248).

Ce i-a spus Domnul celui vindecat? I-a spus: „Întoarce-te întru casa ta și povestește câte ți-a făcut ție Dumnezeu!” [Lc. 8, 39, BYZ]. Însă Dumnezeu nu a lucrat în viața lui doar când l-a vindecat de demoni, ci și când l-a întărit să suporte demonii în el însuși. Dumnezeu a lucrat în el și când a îngăduit demonilor să intre în el, dar și când i-a scos, cu putere dumnezeiască, din el. Pentru că Dumnezeu e mereu cu noi [Mt. 28, 20], chiar dacă noi credem că El e cu noi doar când ne e nouă bine. Nu, nu stau așa lucrurile! El e mereu cu noi, în orice clipă, pentru că El e atotvăzător și atotcunoscător. Căci El e cu noi și când suntem triști și când suntem bolnavi și când suntem disperați și când suntem agasați de demoni și când nu avem bani de chirie și când căutăm un mijloc de păcătuire și când săpăm groapa altuia…și cădem noi înșine în ea și când vrem să ne sinucidem și când credem că nu avem niciun rost pe fața pământului. Da, El e mereu cu noi și lângă noi! Și El așteaptă în fiecare clipă decizia noastră, schimbarea noastră interioară, ralierea noastră cu El (p. 260-261).

Însă cel mai cutremurător lucru pentru mine nu a fost și nu este judecata lui Dumnezeu, pentru că toți trebuie să primim după gândurile, simțirile și faptele noastre. Ci pe mine, din prima clipă a convertirii mele, m-a cutremurat mila lui Dumnezeu, grija Lui față de oameni, coborârea Lui până în Iad pentru a mântui oamenii. Adică mă cutremură iubirea lui Dumnezeu, frumusețea lui Dumnezeu, curăția lui Dumnezeu, delicatețea lui Dumnezeu, iertarea Lui care mă îngrozește. Și nu mă îngrozește pentru că mă înfricoșează la modul negativ, ci pentru că mă bulversează prin măreția iubirii Lui (p. 267).

Să Îl rugăm pe Dumnezeul slavei, pe Dumnezeul nostru treimic, să ne lumineze cărțile Lui cele sfinte, să ni le lumineze în inima noastră, pentru ca să facem voia Lui cea sfântă. Să Îl rugăm să ne lumineze Biserica și creația și umanitatea, adică adâncul lor de taină, pentru ca să știm cu ce umilință sfântă să cădem înaintea Lui și să I ne închinăm Lui, sărutând pașii Lui din creația Sa (p. 268).

Dar, cei care nu prea cunosc teologia și viața Bisericii, vin la Biserică doar pentru a împlini niște…„obiceiuri”. Vin ca să își pomenească părinții, dar vezi că nu prea mai cred în inima lor în Parastasele de care au nevoie părinții lor și pe care aceștia, la rândul lor, le-au făcut părinților lor cu multă credincioșie. Se pierde tot mai mult simplitatea gesturilor de credință, modul evlavios al închinării în Biserică, pentru că mulți se închină din automatism și nu din evlavie smerită în fața lui Dumnezeu. Și lumânarea sau coliva sunt mai importante pentru mulți ca rugăciunea pentru cei adormiți ai lor. Căci muncesc să aibă o bună prezentare la Parastas și la masa de pomenire, dar totul e făcut în grabă și nu cu rugăciune și cu dor viu pentru cei adormiți ai lor. De aceea, acasă și la Biserică, cei care nu trăiesc în ritmul teologiei și al vieții Bisericii se comportă lumește și nu cu evlavie. Iar pentru ca cineva să înțeleagă viața Bisericii are nevoie de inițiere litur- gico-teologică și de creștere în cunoașterea teologică și duhovnicească a vieții Bisericii (p. 274-275).

Eu îi am în mine pe bunicii mei și de aceea pot să îi pomenesc în orice zi și oriunde mă aflu. Dar când mă întorc acasă, îi aduc și pe ei cu mine acasă, în casa noastră, pentru că ei sunt vii în mine, niște lumini vii, niște persoane frumoase, care merg cu mine peste tot și de care mă las sfătuit adesea. Mă las sfătuit de iubirea lor și de educația pe care mi-au dat-o (p. 302).

Explicându-ne viața fiecărei cete de Îngeri în parte, Sfântul Dionisios ne-a spus cum slujește fiecare în mod desăvârșit lui Dumnezeu și cum își transmite una alteia cunoașterea nemijlocită a lui Dumnezeu și cum ne este predată ea, de către ierarhia îngerească, și nouă, ierarhiei celei pământești a lui Dumnezeu. Pentru că ierarhia cerească este creația lui Dumnezeu, pentru ca să fie școala autentică de predare a cunoașterii lui Dumnezeu. Pentru că Puterile cerești din treptele de mai jos sunt introduse în cunoașterea lui Dumnezeu de cele de deasupra lor (p. 308-309).

Odată, o putere nevăzută, dar plină de tărie dumnezeiască, m-a dat la o parte în mod fizic din calea unei mașini. Care era pe punctul de a mă strivi. Și atunci am știut în mod clar că a fost un Înger al lui Dumnezeu. Adesea, când slujesc Dumnezeiasca Liturghie, simt că Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu sunt cu noi, cu cei care slujim, că sunt plini de slava lui Dumnezeu și că îmi împărtășesc din evlavia și din tăcerea lor și din bucuria lor extatică. Care sunt nespus de profunde și de simple în același timp și care te fac un izvor viu de veselie sfântă (p. 311).

Dacă se înmulțesc ideile în mintea noastră, dacă se nasc în inima noastră înțelegeri și sentimente sfinte, dacă suntem îndemnați de Dumnezeu, în mod interior, să facem lucruri bune, atunci toate acestea sunt consecințele studiului sfânt, ale rugăciunii, ale slujirii lui Dumnezeu, ale iubirii aproapelui nostru, pe care Dumnezeu le bine- cuvintează și le face să crească în noi (p. 323).

Nivelul trupesc al viețuirii pe pământ e format din mâncare, băutură, odihnă și veselie, după cum nespus de bine ne spune Domnul în această parabolă. Nivelul de viețuire sufletească înseamnă a citi și cărți, a ne informa, a ne educa, a scrie literatură, a fi oameni de cultură, dar fără o consecință soteriologică. Ne educăm pentru ca să fim performanți, pentru ca să fim sociabili, pentru ca să fim iubiți de oameni. Numai când trecem de nivelul trupesc și de cel sufletesc al omului și ajungem să ne umplem de slava lui Dumnezeu și de luminările Lui dumnezeiești, omul devine cu adevărat om, pentru că începe să trăiască așa cum l-a creat pe el Dumnezeu: ca om plin de slava Lui, ca un purtător de Dumnezeu (p. 327).

Nu enervează decât adevărul personalizat. Adevărul mimat, adevărul spus într-o doară, adevărul relativizat, adevărul fanfaronicizat…nu enervează. Dar enervează adevărul care e una cu tine, enervează adevărul spus apăsat, adevărul milostiv și bun cu toți (p. 339).

Atunci când ne uităm la Apostolii Domnului vedem niște Sfinți Bărbați, care au lăsat toate pentru El, pentru ca să devină vistierii ale prezenței și ale propovăduirii Sale. S-au dezgolit de ei și de lumea lor, s-au sărăcit de cele ale lumii, pentru ca să se lase pictați dumnezeiește de Chipul ființial al Tatălui, de Fiul Lui, Cel întrupat pentru noi și pentru mântuirea noastră. Și Fiul Tatălui S-a pictat în ei, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, și i-a făcut biserici sfințite pe fiecare în parte și propovăduitori dumnezeiești ai Lui în Biserica Sa. Pentru că ei au avut nevoie să devină cărți vii, scrise de Dumnezeu și care să vorbească în armonie unii cu alții, pentru ca toți să vadă că sfințenia e personală, dar că ea se trăiește numai în comuniunea Bisericii (p. 344-345).

Conștientizarea de sine e întotdeauna pândită de pericolul îndrăgostirii de sine. Ne putem transforma frumusețea, deșteptăciunea sau condiția socială într-un idol, pe care să îl venerăm toată ziua și acest idol să ne omoare toată ziua. Pentru că nu ne mai vedem decât pe noi, nu mai vedem decât calitățile noastre deosebite, ne lăudăm cu ele în fața celor care nu le au, dar nu le dezvoltăm, nu le punem în cadrul unui proiect mai larg, care să Îl aibă pe Dumnezeu în centrul său. Și de aceea mulți oameni cu capacități fizice și intelectuale extraordinare, mulți oameni cu mulți talanți de la Dumnezeu, îi folosesc nu pentru a ajuta și a se ajuta, nu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ci se reduc la a face bani, la a fi oameni de lume, la a fi bine poziționați în societate. Din acest motiv, de regulă, cei mai frumoși și mai deștepți oameni ai societății nu au intimitate cu Biserica și cu slujirea lui Dumnezeu, ci la Biserică vin ceilalți…Cei care își venerează propriul lor trup și fac bani de pe urma lui sau cei cărora le merge mintea numai la afaceri și la scos bani din nefericirile altora, se ocupă toată ziua cu banii lor, cu investițiile și oportunitățile pe care le observă (p. 366).

Și vedem din parabola talanților, că fiecare dintre noi suntem robi [δούλους] ai lui Dumnezeu și că El ne-a dat averile Sale [τὰ ὑπάρχοντα Αὐτοῦ] [Mt. 25, 14, BYZ] pentru a le înmulți. Că darurile Lui pentru noi sunt averile Sale, pentru că noi suntem ai Săi. Și dacă El ne-a dat averile Lui, înseamnă că El a investit totul în noi, că Se încrede în noi, că așteaptă de la noi totul, adică o enormă dezvoltare interioară a persoanei noastre, care e totuna cu sfințirea noastră și cu împlinirea noastră prin toată asceza pe care o întreprindem (p. 367).

Dumnezeu nu e „aspru” cu noi în materie de daruri, ci mult-milostiv, pentru că fiecăruia ne dă însușiri bune, ne dă talanți interiori, ne dă puterea de a face lucruri bune. Iar păcătosul nu „din frică” ascunde talantul în el însuși, nu „din frică” nu face fapte bune, ci din răutate și din lene. Pentru că Domnul, când i se adresează, îi spune: „robule rău și leneș” [Mt. 25, 26]! Și când răutatea, conjugată cu lenea, ne face inactivi în zona binelui, atunci suntem brânză bună în burduf de câine. Pentru că avem calități, avem daruri de la Dumnezeu, putem să facem binele cu multă delicatețe, dar noi alegem contrariul. Ce se întâmplă, dacă punem pe fiecare zi câte o sumă de bani într-un depozit personal? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să facem un lucru bun cuiva? Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi citim 50 de pagini dintr-o carte sau scriem două-trei pagini?  Ce se întâmplă, dacă pe fiecare zi alegem să ne rugăm o jumătate de oră pentru noi și pentru întreaga lume? Depozitul crește pe fiecare zi, binele ne face tot mai mulți prieteni, cititul și scrisul ne personalizează, rugăciunea ne umple de dorul de a ne curăți de patimi și de a-I sluji lui Dumnezeu și mai mult (p. 367-368).

Toți suntem povățuiți de El ce să facem. Fie prin Biserică, fie prin oameni, fie prin prezența și lucrarea lui Dumnezeu în creația Sa, fiecare aflăm ce e rău și ce e bine, ce nu trebuie și ce trebuie să facem (p. 370).

Parabolele Domnului nu sunt descrieri realiste, ci predici mistice, pentru că ascund în ele experiența mântuirii noastre. Pentru ele trebuie să fim duhovnicești și să le citim duhovnicește, pentru că în esența lor ele sunt călăuze autentice pe calea sfințeniei (p. 372).

Tot travaliul muncii noastre online nu a mai fost urmat de nimeni în spațiul românesc și nici nu sunt prea mulți în lume care să fi dăruit…întreaga lor operă la nivel online. Dar cum sărăcia de bunăvoie e „o nebunie” pentru cei care nu calcă pe calea mântuirii, tot la fel și dăruirea de bunăvoie a operei tale e tot „o nebunie” mântuitoare. Însă fără „nebunia” încrederii în Dumnezeu, fără „nebunia” sfântă de a iubi oamenii și de a-i sluji până la ultima clipă a vieții, nu există slujire pastorală (p. 377).

Nu ne ajută cu nimic tehnologia și știința noastră avansată, dacă nu ne pocăim. Pentru că toate facilitățile vieții moderne sunt pentru ca noi să ne mântuim, pentru ca noi să fim Sfinți și nu…neoameni (p. 396).

Atunci când văd teologi și credincioși ai Bisericii noastre vorbind cu venin despre Sfinți, negându-le existența și opera teologică, văd oameni care subminează Biserica din interior. Cărțile pseudo-teologice sunt cele care neagă Tradiția Bise- ricii și îi ridiculizează pe Sfinții ei, datorită unor „cercetări recente”, care par „mai bune” decât adevărul Tradiției Bisericii. Însă, pe noi nu „știința teologică” recentă ne-a făcut credincioși, ci Biserica prin Tainele ei și prin sfânta ei învățătură. Iar noi trebuie să fim credincioși surselor sfinte ale credinței noastre, pe care nu le cunoaștem, pentru că nu le traducem și nu le adâncim teologic. Și pentru că nu le cunoaștem cu adevărat, tocmai de aceea ne pronunțăm cu atâta ușurătate maladivă împotriva Tradiției Bisericii (p. 413).

Sfintele locuri de la Ierusalim sau din Athos sau din România nu sunt sfinte doar pentru că acum două mii de ani sau acum câteva sute de ani a trăit Domnul acolo sau Sfinții Lui, ci pentru că Dumnezeu umple în mod continuu acele locuri cu slava Lui în mod accentuat. Și cine e om duhovnicesc simte că acolo e mult har, că e multă pace și că îi face mare bine să se roage și să trăiască acolo. Iar ceea ce el simte e adevărat, e o realitate, și nu e o părere „subiectivă” (p. 425).

Irodis a omorât și omoară pruncii gândurilor celor bune [Mt. 2, 16]. Îi omoară prin uitare, prin neascultare, prin neștiință, prin rușinea păcătoasă, prin nelucrarea poruncilor lui Dumnezeu. Căci ori de câte ori nu am împlinit ceea ce știam că trebuie să facem, de atâtea ori l-am lăsat pe Satanas să omoare binele din noi din fașă. Căci am preferat răul în locul binelui, nelucrarea în locul lucrării cu Dumnezeu, răutatea în locul sfințeniei. Dar Domnul Se întoarce întru pământul lui Israil [Mt. 2, 21], adică în inima noastră, ori de câte ori ne întoarcem cu pocăință la El. Și El vine și locuiește în Nazaret [Mt. 2, 23], pentru ca noi să fim lăstarii Lui. Pentru ca noi să rodim ca niște lăstari din El, fiind plini de slava Lui (p. 444).

Însă cum ne facem noi vrednici de apa lui Dumnezeu? Cu ce inimă ne rugăm noi lui Dumnezeu pentru apa Sa și cu ce inimă o bem? Pentru că toți bem apa Lui, dar nu toți trăim același lucru bând din ea. Căci unii simt că se curățesc bând din apa cea sfântă cu credință, alții că se luminează la suflet și la trup când gustă din ea, pe când alții se sfințesc prin ea și se umplu de și mai mare dragoste de Dumnezeu, la fel ca atunci când Se împărtășesc cu Domnul. Însă, dacă în adevărații credincioși, apa Domnului este izvor de curățire, de luminare și de sfințire, pe mulți ea îi lasă reci, pentru că nu simt nicio urmare bând din sfânta apă a Botezului Domnului. La fel, mulți se apropie de Sfântul Potir și se împărtășesc cu Domnul, dar nu simt slava Lui lucrând în ei curățire, luminare și sfințire. Iar dacă atunci când te împărtășești cu Domnul, când bei apa Lui, când te spovedești, când stai la Sfânta Liturghie nu simți nimic dumnezeiește…e semn că ai inima împietrită, că ești neiertător și pătimaș, că ești plin de patimi și de aceea nu poate lucra Dumnezeu în tine. Pentru că tu nu Îl lași pe Dumnezeu să te schimbe și să te facă al Lui (p. 464).

„Omul sfințește locul” nu oricum, ci dacă el însuși se sfințește. Pentru că sfințim locul unde locuim, dacă în noi coboară slava lui Dumnezeu și dacă din noi se revarsă în casa noastră slava lui Dumnezeu (p. 464-465).

Pe stradă, nu scriu, nu traduc, nu mă rog ca acasă, nu mă închin, nu fac metanii ca acasă, ci mă rog în adâncul ființei mele, rugăciune care nu e sesizată de nimeni. Căci dacă ar fi sesizată, dacă ar auzi cineva cum mă rog și pentru cine mă rog, adică, adesea, pentru cei din fața mea, m-ar considera imediat ca pe un prieten al lui, atâta timp cât îi doresc atât de mult bine. Dar pentru că nu sesizează nimeni rugăciunea mea pentru ei și gândurile mele, tocmai de aceea pot trăi teologic, în plină rugăciune și contemplație dumnezeiască oriunde, fără să stingheresc pe nimeni și fără ca cineva să își dea seama de lucrarea mea lăuntrică. Căci gândurile multe, agitația interioară, senzația că nu ai timp vine din cauza patimilor nestăvilite din noi înșine. Dar dacă faci pace în tine însuți, dacă nu ești purtat de patimi ca o corabie de valuri, atunci ai timp pentru multe lucruri, pentru foarte multe lucruri când mergi pe stradă, când stai la rând să plătești cumpărăturile sau în Biserică, pentru că rugăciunea reală se înmulțește de la sine. Când începi să te rogi nu mai termini, pentru că ea îți amintește de multe lucruri și de mulți oameni, și te reverși și peste ei cu rugăciunea ta (p. 494-495).

Și după cum l-a mântuit pe Zacheos, Domnul vrea să ne mântuie și pe noi. „Căci Fiul omului a venit să caute și să mântuie pe cel pierdut” [Lc. 19, 10, BYZ]. Și toți care suntem pierduți prin patimile noastre de rușine, putem să ne îndreptăm prin El, căci Domnul este „îndreptarea noastră” [Rom. 4, 25, BYZ]. Și dacă ne îndreptăm prin El, avem pace [εἰρήνην] și intrare [τὴν προσαγωγὴν] la Dumnezeu [Rom. 5, 1-2, BYZ], pentru că „dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre” [Rom. 5, 5, BYZ]. Iar dacă El ne-a umplut pe noi de dragostea Lui, pentru că S-a coborât în noi de la Botezul nostru, asta ne arată că adevărata viață umană e plină de iubire față de semeni și față de Dumnezeu. De aceea, dacă nu avem iubire, dacă nu avem pace în noi, dacă nu avem încredere în viitor, nu Îl avem pe El în noi. Dar dacă El e în noi și cu noi, atunci umblăm în fiecare zi „în[tru] înnoirea vieții” [Rom. 6, 4, BYZ] noastre celei duhovnicești. Pentru că pe fiecare zi ne bucurăm de noutatea continuă a lui Dumnezeu, adică de curăția pe care El o revarsă în noi. Amin! (p. 497-498).

Mulți dintre ortodocși se roagă doar la anumiți Sfinți, mai cunoscuți, și pe ceilalți nici nu îi bagă în seamă, de parcă aceia nu ar fi tot Sfinții noștri. Sau se roagă cu precădere la Sfinții care aparțin nației lor, ca și când aceia ar fi „mai sfinți” decât ceilalți. Sau se roagă mai ales la Sfinții care au trăit mai aproape de secolul nostru sau care au fost contemporani nouă, ca și când aceștia „ar ști mai bine ce ne trebuie nouă”. Dar toate aceste raportări restrictive și subiectiviste la Sfinții lui Dumnezeu nu sunt evlavioase! Ele nu pornesc dintr-o evlavie autentic ortodoxă. Pentru că evlavia ortodoxă nu îi cinstește pe Sfinți în mod preferențial, nu îi cinstește numai pe unii, ci pe toți Sfinții lui Dumnezeu. Cel cu adevărat evlavios nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei din neamul său sau nu îi cinstește ca Sfinți doar pe cei nou canonizați sau încă necanonizați, ci el îi cinstește pe toți Sfinții lui Dumnezeu. De aceea, ortodoxul cu adevărată evlavie ortodoxă e avid să cunoască viețile tuturor Sfinților Bisericii, din toate secolele, și el le citește teologiile și slujbele lor și le apără de falsificările de tot felul (p. 508-509).

La Judecata Lui, noi vom merge cu ei în noi, cu cei pe care i-am iubit și i-am apreciat, pe care i-am ajutat și ne-au ajutat și pentru care ajutor le-am fost și le suntem recunoscători. Noi vom merge cu toate relațiile reale pe care le-am avut cu semenii noștri, toate izvorâte din iubirea noastră pentru Dumnezeu. Și El va vedea în ființa noastră toată deschiderea noastră, toată atenția noastră față de aproapele nostru, toată oboseala noastră sfântă pe care o conțin relațiile reale cu oamenii (p. 541).

Depășirea de sine se face prin continua împlinire a voii Sale, potrivit luminărilor Lui din viața noastră. Căci El ne învață, pe măsura noastră duhovnicească, care e următorul pas de făcut în relația cu Sine. Și dacă ascultăm luminările Sale interioare, atunci mergem împreună cu El spre o continuă depășire de sine, care e totuna cu mântuirea și sfințirea noastră (p. 555).

Când Dumnezeu ne dă să fim teologi, iconari, traducători, melozi, arhitecți bisericești, El cere de la noi cărți de teologie, icoane și Biserici pictate, cărți traduse, creație psaltică și muzică psaltică, să proiectăm și să zidim Bisericile lui Dumnezeu cu evlavie și cu bucurie sfântă. Pentru că El ne dă nouă daruri sfinte, pentru ca noi, la rândul nostru, să dăruim darurile noastre Bisericii. Să le închinăm Bisericii, dimpreună cu toată viața noastră. Căci și așa sunt mulți care se dăruie modei, muzicii, sportului, tehnologiei, televiziunii, afacerilor, dar sunt puțini cei care slujesc Bisericii cu toată viața și puterea lor. Iar Dumnezeu, nouă, ne cere în primul rând să Îi slujim Lui și aproapelui nostru (p. 561-562).

Limba română a fost dintru început o limbă bisericească și s-a dezvoltat și se dezvoltă continuu ca o limbă bisericească, pentru că strămoșii noștri I s-au închinat lui Dumnezeu în limba română, după cum I ne închinăm și noi. Căci dacă nu ar fi fost așa, ea nu ar fi ajuns până la noi, cei de azi, și ar fi fost dată uitării, și astăzi am fi putut vorbi limba rusă sau limba turcă sau o altă limbă ce nu ne-ar fi caracterizat în mod fundamental (p. 564).

Biserica a dat conținutul vieții românești și vitalitatea extraordinară a românilor e vitalitatea Bisericii lui Dumnezeu (p. 565).

E nevoie, adesea, și de mărturisirea acestor trăiri sfinte! Așa cum a făcut-o Sfântul Grigorios Palamas, care putea să tacă despre simțirile duhov- nicești, despre contemplațiile sale dumnezeiești și despre vederile sale extatice. Putea să tacă, dar nu a tăcut! Și nu a tăcut, pentru că viața sfântă, viața interioară a creștinilor era batjocorită, era minimalizată, era răstălmăcită. Și el a arătat, celor care cerebralizau viața creștină, care socoteau că viața ortodoxă se reduce la înțelegerea mintală a credinței ortodoxe, că teologia înțeleasă prin citire se desăvârșește prin vederea lui Dumnezeu. Că teologia [θεολογία] se împlinește în noi prin vederea dumnezeiască [θεοπτία]. […] Căci drumul interior al vieții creștine nu este spre intelectualizarea credinței, ci spre vederea lui Dumnezeu și spre comuniunea cât mai intimă cu El. Așa stând lucrurile, înțelegem de ce avem nevoie de cultul Bisericii și de toată asceza ei. De ce cultul Bisericii noastre e zilnic și e profund și de ce noi trebuie să îmbinăm în viața noastră cunoașterea teologică cu cunoașterea ascetică a lui Dumnezeu (p. 572-573).

Căci cel care merge pe ideea că viața creștină se reduce la cunoașterea mintală a credinței ajunge o arhivă de teologie citită, fără ca ea să îl schimbe duhovnicește. Cel care apasă pedala raportării sentimentale la viața Bisericii, iubește frumosul din Biserică, iubește eleganța și fastul liturgic, iubește pelerinajele și evenimentele culturale ale Bisericii, dar nu iubește și curățirea sa interioară, adică ceea ce e mai important din viața creștină. Și aceeași greșeală o face și cel care vrea să îi convertească pe alții, să îi ajute, să îi întărească prin activismul său religios, dar care nu atinge esența convertirii reale: începutul unei relații reale, transfiguratoare cu Dumnezeu. […] Și oamenii care au trăit o reală convertire la relația cu Dumnezeu sunt adevărații ortodocși, pentru că ei au o relație de adâncă intimitate cu Dumnezeu, o relație teologică și plină de revelații sfinte (p. 574-575).

Atunci când omul dorește să fie cu Dumnezeu cu adevărat și nu are pe cineva care să îl îndrume în dorul lui pentru Dumnezeu, atunci Dumnezeu Însuși Se îngrijește de cei care Îl doresc pe El. Căci El, în mod direct sau prin Sfinții, Îngerii și oamenii Lui de pe pământ, din Biserica Sa sau prin orice om sau animal sau pasăre sau lucru sau carte sau eveniment, poate să ne vorbească în mod intim. El poate să ne vorbească și ne vorbește cu putere, și, câți auzim glasul Lui în mod tainic, ne schimbăm viețile noastre (p. 591).

Dumnezeu ne răsplătește imediat, cu multă dărnicie și bucurie, fiecare faptă bună prin care noi îl liniștim și îl odihnim pe aproapele nostru. Ba, mai mult, El ne răsplătește cu mult har pentru fiecare intenție de bine față de cineva, pentru fiecare rugăciune pentru cineva, pentru fiecare gând bun față de cineva (p. 624).

El, Hristos Domnul, a murit pentru păcatele întregii lumi pe Cruce, pentru că „El poartă păcatele noastre și pentru noi suferă” [Is. 53, 4, LXX]. Și pentru că „El S-a rănit pentru fărădelegile noastre și S-a îmbolnăvit pentru păcatele noastre” [Is. 53, 5, LXX], pentru că a purtat pe Cruce toate păcatele noastre trecute și viitoare și pentru ele a pătimit în mod incomensurabil, de fiecare dată când ne iartă de păcatele pe care le spovedim, Domnul Iisus Hristos, Fiul Tatălui, Cel dimpreună slăvit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, ne umple de puterea Lui de a birui tot păcatul, de a birui ispitele demonilor, de a birui moartea în noi înșine (p. 624-625).

Did you like this? Share it:

Previous

Programul iconografic al Bisericilor Ortodoxe

Next

Predică la 13 ani de la adormirea Fericitului Ilie văzătorul de Dumnezeu [4 mai 2018]

20 Comments

  1. Andrei George

    Mulțumim mult, Părinte! Predicile sfinției voastre sunt cu adevărat darul Învierii! Slavă lui Dumnezeu! Hristos a înviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, domnule Andrei! Adevărat a înviat! Vă doresc numai bine în tot ceea ce faceți!

  2. Doina

    Sărut mâna, Părinte, mulțumim foarte mult! Hristos a înviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, doamnă Doina! Și eu vă mulțumesc pentru apreciere. Numai bine!

  3. Pr. Ovidiu

    Felicitări, Părinte, pentru noua realizare editorială de excepție, și multe mulțumiri! Doamne ajută! Hristos a înviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și eu vă mulțumesc, Părinte Ovidiu, pentru prietenie! Adevărat a înviat! Mult spor în tot ceea ce faceți!

  4. Teodor

    Cu multe multumiri, sarutam dreapta, Parinte! Hristos a inviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, domnule Teodor! Adevărat a înviat! Mult spor în tot ceea ce faceți!

  5. Valeriu

    Hristos a inviat! Multe multumiri pentru dragostea sfanta cu care ne imbratisati! Domnul sa va rasplateasca prin darurile si binefacerile Sale!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, domnule Valeriu! Și pe dumneavoastră să vă răsplătească Dumnezeu, pentru că știți să vă bucurați de harul Său! Multă bucurie!

  6. Flori

    Hristos a inviat! Multumim!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Numai bine, doamnă Flori! Adevărat a înviat!

  7. Ier. Grigorie

    Hristos a înviat! Felicitări Părinte și din partea mea. Domnul și Maica Domnului să vă dăruiască veselia cea veșnică!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, Părinte Grigorie! Și eu vă mulțumesc pentru apreciere și pentru rugăciune!

  8. Ana-Maria

    Sărut mâna, Hristos a înviat! Mulțumim foarte mult, binecuvântați!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, doamnă Ana-Maria! Dumnezeu să vă bucure și să vă miluiască! Numai bine!

  9. Horia

    Multe mulțumiri! Binecuvântați și iertați Părinte! Hristos a înviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, domnule Horia! Dumnezeu să vă apere întotdeauna și să înmulțească pacea și bucuria în inima dumneavoastră! Numai bine!

  10. Nicolae Voicu

    Cei ce înmulțesc talanții vor vedea pe Dumnezeu pentru că și-au iubit aproapele și i-au căutat mântuirea. Foarte frumoase predici dar și foarte adânci. Mulțumim pentru dăruirea plină de generozitate a sfinției voastre părinte. Hristos a înviat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat a înviat, domnule Nicolae! Vă mulțumesc frumos pentru apreciere! Numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort