Ideile nescrise

De multe ori am avut idei și m-am gândit că le voi exprima mai târziu sau pur și simplu va veni vremea când le voi pune pe hârtie, neîndoindu-mă de faptul că aceste idei vor rămâne intacte în mintea mea și că eu le voi putea „transcrie” din minte ulterior, așa cum le-am gândit atunci când le-am avut.

Am constatat – experiența m-a învățat – că ceea ce nu se scrie pe moment, la timpul potrivit, nu se mai scrie niciodată. Mai mult decât atât, nu se mai actualizează decât arareori în minte.

Cred că trebuie un har special de la Dumnezeu sau o milostivire mare a lui Dumnezeu ca să te facă să îți mai amintești o idee profundă și să o pui pe hârtie, să o dezvolți la o dată ulterioară. Adică trebuie să fie foarte importantă pentru ca Dumnezeu să ți-o mai readucă în atenție și să te determine să o exprimi.

Mintea e un mecanism foarte complicat, fiind angrenată în evoluția noastră odată cu tot sufletul, cu toată ființa noastră. Iar schimbările care se produc în noi periodic nu ne mai permit să ne mai întoarcem la momente de dezvoltare anterioare și să mai reconstituim ceea ce am lăsat să treacă.

De aceea, cei care spun că nu au avut timp să scrie cândva, dar și-au păstrat ideile intacte, sunt niște mincinoși notorii. Cine are experiența scrisului continuu înțelege cât de mare e impostura unor astfel de pretenții. Pentru că gândurile sau ideile se păstrează din ce în ce mai vag în amintire, până devin obiecte nedeslușite, de neconsemnat. Nealimentate prin exercițiul scrierii, devin subnutrite și pier.

Într-o uriașă majoritate, ideile nescrise rămân nescrise!

Iar eu mărturisesc că am multe de genul acesta. Și că ceea ce gândesc la un moment dat fără să notez, în cea mai mare parte, nu mai poate fi reluat mai târziu. Și ceea ce nu am scris atunci când am gândit, nu voi mai scrie.

De multe ori avem impresia, mai ales când suntem la începutul experienței scrisului, că ceea ce notăm, ceea ce gândim ne reprezintă integral. Că nu ne vom schimba semnificativ ideile, părerile, concepțiile, perspectiva asupra unui subiect sau asupra unui lucru anume. Că le vom regăsi în noi înșine intacte și mai târziu.

Însă, mai târziu, avem surpriza foarte mare să vedem că aproape nici nu ne mai recunoaștem în ceea ce am spus odinioară. Nu ne mai recunoaștem în sensul fie că am uitat, fie că am depășit sau am aprofundat mult anumite idei sau o anumită înțelegere a unui fapt.

Desigur, rămâne întotdeauna un tipar cognitiv foarte personal. Și acesta nu se modifică, de obicei, decât dacă personalitatea cuiva se modifică radical, din cauza unor rațiuni foarte puternice.

Cu toate acestea, același subiect nu va fi tratat niciodată la fel la vârste diferite, mai ales dacă obișnuim să gândim continuu, să reflectăm continuu asupra lui sau asupra unui complex de idei sau de subiecte înrudite.

Pe cât este de personal tiparul de gândirea al cuiva – aici este un paradox – pe atât, totuși, ideile, gândurile în interiorul acestui tipar sunt infinit nuanțabile/ exprimabile/ aprofundabile. Avem o putere de a le dezvolta, de a le adânci, care le face să nu mai semene aproape deloc între ele atunci când le enunțăm în etape diferite de dezvoltare a personalității noastre.

Cred că și în acest aspect se manifestă chipul lui Dumnezeu din om.

Putem să facem aici o paralelă cu gândirea dogmatică. Pe care, adesea, o vedem că este amintită cu sens peiorativ de mulți oameni, mai mult sau mai puțin cultivați. Încât expresia în sine, gândire dogmatică, exprimă parcă ceva reprobabil.

Dar, dacă ne uităm mai bine, personalitatea umană exprimată într-un tipar cognitiv propriu are întotdeauna tocmai aspectul acestei gândiri pe care o numim dogmatică. Pentru că orice tipar/ caracter uman are hotarele sale personalizante, în interiorul cărora, însă, ideile și reflecțiile sunt la nesfârșit aprofundabile.

Toți oamenii cunosc acest tipar. Toți gândim în anumite tipare din care nu ieșim, pentru că acolo este mediul nostru propriu, firesc de dezvoltare a minții și a sufletului, în care ne simțim bine, în care ne simțim personali, înaintând în sens pozitiv și benefic pentru ființa noastră.

Așadar: ideile/ gândurile/ reflecțiile nescrise la timp rămân, cel mai adesea, nescrise pentru totdeauna. Ele nu se mai pot actualiza decât cu multă greutate și cu mari eforturi. Însă, foarte adesea, sunt irecuperabile.