Zi: 10 mai 2018

Nevoia de a te exprima e mai rapidă decât cuvintele. Cel mai adesea nu găsim cuvintele potrivite pentru a ne exprima stările interioare. Însă nu doar prin cuvinte își poate exprima cineva un anume gând, ci prin tot ceea ce este și face. Ochii tăi, mâinile tale, picioarele tale vorbesc. Sufletul tău vorbește prin ele. E de ajuns să știi ce spune sufletul unui om pe lângă care treci, pentru ca să intensifici comunicarea cu el.

*

O privire scurtă și tăioasă. Poate fi un avertisment prietenesc sau o exprimare agramată a repulsiei. Ceva nu îi place la noi sau dincolo de această linie a conversației nu se poate trece. Cel mai adesea, la vederea bărbii cuiva sau a mustății sau a coafurii sau a unei cicatrice mulți sunt gata ca să strâmbe din nas. De parcă toți ar trebui să fie ca ei sau după standardele lor. Cine v-a spus vouă că oamenii sunt unidimensionali? Și de ce mi-ar păsa de opinia acelora, care îmi ignoră personalitatea?

*

Dacă ieși din trend ești împins la margine. Cei care se cred „în centru” au de partea lor „majoritatea”. Deși nimeni nu face un plebiscit pentru ce șosete sau pantofi „trebuie să se poarte azi”, în luna mai. Dar dacă nu găsești decât pantofi de un anume fel și cămăși doar cu pătrățele, „rezultă” că trendul e acesta. Și centrul e conformist pentru că marginea nu are timp să citească toate blogurile de modă.

*

Primii pași în viață sunt ezitanți. Mai apoi, cei care se laudă cu constanta lor avansare, nu ne spun și de câte ori au căzut în gropi. De câte ori au confundat gardurile cu prietenii și mașinile cu sumele necâștigate la loto. Pentru că adevărul nostru are și zone întunecate sau neluminate. Adevărul nostru personal e plin de bălării, dincolo de sclivisita arborare a prosperității.

*

Îmi este dat să asist adesea la externalizarea intimității altora. Care e o mare binecuvântare. Și oamenii, când suferă cu adevărat, nu se mai uită cu cine vorbesc, unde, cine îi ascultă, pentru că cel mai important lucru e să își pună sufletul pe tavă. Cei care nu au curajul mărturisirii însă vorbesc în șoaptă, se uită în toate părțile, se simt agasați de o prezență nevăzută. Adică de propria lor frică. De frica de a fi ei înșiși.

*

Trăim o agățare a noastră de oameni și o alta de lucruri. De la agățarea de mamă și de tată prin naștere trecem prin viață agățându-ne de diverse persoane cu care intrăm în relație. Nu e deloc întâmplător faptul că numim o relație cu cineva o agățare de acea persoană. Pentru că în mod real noi depindem de alții, atârnăm de ei, stăm în picioare sau pe picioarele noastre pentru că depindem de alții. De relația pe care o avem cu ei. Important e să nu fim resimțiți drept pietrele de moară pe care alții le trag după ei.

*

În vorbirea vulgară fiecare parte a trupului nostru e înjosită, pentru ca noi să ne simțim penibili. Are capul ca un…Merge ca…Era grasă cât o…Însă nicio asemănare „înjositoare” nu explică viața celor ironizați, ci deriziunea arată lipsa de umanitate a celor care cred că despre oameni „se poate spune orice”.