Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Consider că dezideratul exprimat de Rosa del Conte („îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[1]) a fost (după cercetările întreprinse de domnia sa și de Zoe Dumitrescu-Bușulenga) într-o măsură semnificativă atins prin studiile pe care le-am întreprins (atât cât am avut timp să mă dedic poeziei lui Eminescu, despre care am scris până în prezent două volume de aproape o mie de pagini fiecare). Pentru că a înțelege „cuvântul poetului” înseamnă a nu-i suprapune o cugetare străină, care nu îi stătea în fire.

În urma Rosei del Conte, Petru Creția constatase și el, după o vreme, că persista aceeași carență: „pentru a ni-l apropia pe Eminescu, este nevoie ca un om, anume înzestrat pentru aceasta, să scoată un șir de volume (ce bună ar fi acum ediția definitivă) în care să comenteze totul, poezie cu poezie”[2].

A înțelege însă cuvântul poetului nu a părut niciodată un lucru facil. În așa măsură încât același Petru Creția considera că „exegeza eminesciană are nevoie de mai multe lucruri dintre care unul nu poate veni decât de la Domnul: o minte strălucită, pe măsura globală a timpurilor noi, atotștiutoare și adânc iubitoare de adevăr și de seninătatea adevărului, cineva genial care să ne spună despre Eminescu ceva încă nespus și mirific (s. n.). Și rostit totuși cu un glas normal. Numai că Domnul dă când voiește El și îi plac muncile pregătitoare, hărnicia probă, lămurirea amănuntelor, dizolvarea preconceptelor (s. n.). Îi place funcționarea normală a unei culturi”[3].

Eminescu e un poet greu. M-am convins de acest lucru inclusiv recitind critica literară. Un poet care a născut o exegeză atât de bogată, care a solicitat atât reflexivitatea (dar și imaginația) criticilor, care a incitat și a determinat interpretări atât de multe, de diverse și fastuoase, este neîndoielnic o personalitate care a fascinat prin complexitatea și profunzimea viziunii sale poetice.

Așteptarea unei exegeze care să dezvăluie ceva nespus și mirific, din partea lui Petru Creția, denotă faptul că a existat totuși, în conștiința critică, sentimentul că nu s-a spus nici pe departe totul, că persista încă un adânc neluminat pe deplin al scrierilor sale. Denotă faptul că se aștepta, în continuare, ceva revelator

Iar revelația trebuia să se producă, în opinia mea, în sensul acceptării și al asumării vechimii tradiției literare românești, al înrădăcinării poeziei române moderne într-o tradiție și al prelungirii sevelor ideatice, reflexive, din Evul Mediu până în modernitate. Înnoirea nu se poate afirma fără continuitate.

Pe de altă parte, este posibil ca exegezele să se înmulțească – așa cum este totuși firesc atunci când e vorba de un mare poet și de o mare operă –, dar, având în vedere tendințele literare și critice variate, este la fel de posibil și ca exegeții să nu ajungă vreodată la unison. Însă o punere de acord, într-o anumită măsură, asupra unor aspecte esențiale, poate că ar fi în același timp foarte necesară și de bun augur pentru istoria și critica noastră literară. Bineînțeles, dacă există efort exegetic cu adevărat, bună-credință și onestitate în loc de impostură crasă și interese meschine. La noi sunt de găsit, însă, mai adesea, cele din urmă.

În principiu, mă pronunț pentru o judecată critică clară și contra evaziunii speculative. Trebuie făcută însă precizarea că, în cazul lui Eminescu (dar și al unei părți semnificative din poezia românească), interpretarea literală[4] este pasibilă de tot atâtea erori ca și speculația extravagantă și vană[5].

Limbajul poetic eminescian are un cod specific, înscris în propria poezie, sau după cum au spus alții, Eminescu scrie în dialect chiar și atunci când pare că mesajul e limpede. Mircea Scarlat avea perfectă dreptate când spunea că Eminescu trebuie descifrat ca un rebus. Iar pentru a-l descifra e nevoie – așa cum am procedat în studiile mele – de înțelegerea cuvintelor și a metaforelor în locul lor de origine, care înseamnă adesea literatura și gândirea veche românească.

În această situație, sunt neapărat necesare instrumentele hermeneuticii, dar care trebuie utilizată cu maximă atenție și discernământ. Și, în primul rând, nu mai trebuie ignorate veacuri multe de exersare a retoricii teologico-filosofico-poetice (ca gen, dar și în interiorul altor genuri), în spațiul post-bizantin, care a creat la noi condițiile apariției și dezvoltării unei poezii moderne, întâlnindu-i și satisfăcându-i apetența pentru gnomism, obscuritate și hermetism.


[1] Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, op. cit., p. 28.

[2] Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214.

[3] Idem, op. cit., p. 218.

[4] În genul celei pe care ne-a oferit-o Alain Guillermou, pe care îl menționează și Petru Creția (care și-ar fi dorit un comentariu cât mai limpede al tuturor poemelor eminesciene), adăugând că „privește doar antumele și nu revoluționează domeniul” (Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, op. cit., p. 214, n *).

[5] Sunt de acord cu opinia exprimată de Eugen Simion: „Cred în mod profund că o critică (și chiar o literatură) poate muri din lipsă de sens, cum poate muri din proliferarea absurdă a sensurilor (s. n.). […] Cunoașterea nu-i posibilă decât de la un anumit grad de limpezire a noțiunilor cu care cunoașterea operează”, cf. Întoarcerea autorului. Eseuri despre relația creator-operă, cronologie și postfață de Andrei Terian, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2005, p. 2.

Același autor este de părere că: „Mulți biografi descriu faptele unei vieți, puțini știu să le dea un sens care să justifice grandoarea unei vieți” (Idem, p. 131); cred însă că sentința se poate aplica uneori și criticilor literari, care pot să constate și să rețină fapte care țin de geneza operei, context, corelații literare și culturale etc., și totuși să nu descopere esențialul care trebuie spus, fie că le scapă, fie că îl eludează/ ocultează intenționat.

Did you like this? Share it: