Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica a 7-a după Învierea Domnului [2018]

Iubiții mei[1],

Crezul Bisericii noastre a fost întocmit în mod sinodal și ecumenic. În 325 la Nicea[2] și în 381 la Constantinopol[3], în Primul și al Doilea Sinod Ecumenic al Bisericii. Și aceste două Sinoade/ Întruniri ale Episcopilor Bisericii s-au numit ecumenice sau cele a toată lumea[4] pentru că la ele au participat Episcopi veniți din toate părțile lumii creștine, care s-au întrunit în mod sinodal să dezbată învățătura de credință a Bisericii.

Iar în predica de azi, când îi pomenim pe Sfinții Părinți care au participat la Sinodul I Ecumenic, acest lucru voi face: vă voi explica Crezul Bisericii conform ediției grecești[5]. Care, după cum se observă, e format din 12 articole și în el este cuprinsă, pe scurt, teologia despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Sfintele Taine, despre eshatologie și despre viața veșnică.

Primele 8 articole ale Crezului sunt despre Dumnezeul nostru treimic, despre Dumnezeul mântuirii noastre, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu, și în dreptul fiecărei persoane dumnezeiești se spun lucruri fundamentale despre Ea.

În primul articol al Crezului, prin expresia „Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν [Credem întru unul Dumnezeu]” se face referire la toate cele trei persoane dumnezeiești. Căci toate cele trei persoane dumnezeiești sunt un singur Dumnezeu sau au o singură dumnezeire sau ființă. Și s-a pus „credem [πιστεύομεν]” la începutul textului, pentru ca să se exprime faptul că noi credem și mărturisim toate amănuntele teologice prezente în Crez.

Cine este Dumnezeu Tatăl? El este Tatăl sau Părintele [Πατέρα]. Este Tatăl Fiului Său, dar și Tatăl nostru, prin iconomia mântuirii, așa după cum ne-a învățat Fiul Său în Rugăciunea domnească. Pentru Fiul, Tatăl este Tată sau Părinte din veci și pentru veci, pentru că din veci Tatăl L-a născut pe Fiul. Și, deși Fiul S-a născut din Tatăl, El nu este „posterior” Tatălui sau „mai mic” decât Tatăl sau „al doilea” după Tatăl, ci e din veci ca și Tatăl, Dumnezeu fără de început, deoființă cu Tatăl și împreună veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Pentru că Tatăl e Tată sau Părinte pentru că din veci are un Fiu dimpreună veșnic cu El. Și Fiul este Fiu pentru că are un Tată din veci, din Care El S-a născut.

Tot în articolul 1, Tatăl este mărturisit și ca Pantocrator [Παντοκράτορα] sau Atotțiitor al întregii creații. Pentru că El, Cel care este „făcătorul cerului și al pământului [ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς], și al tuturor celor văzute și nevăzute [ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων]” este, în același timp, și Cel care le ține în existență. Pentru că El este fundamentul dumnezeiesc al întregii creații prin slava Lui, ținând toate lucrurile, din interiorul lor, în armonie cu ele însele și în relație cu Sine.

Pantocratorul e Părintele nostru, pentru că e Făcătorul nostru. Și El ne ține în existență și pe noi și întreaga Sa creație, căci toată zidirea e opera Sa. Iar Sfinții Părinți au folosit cuvântul ποιητής [piitis] pentru Dumnezeu Tatăl în articolul întâi al Crezului pentru a exprima cuvântul Făcătorul, deși ποιητής înseamnă, în greaca veche, deopotrivă și făcător, dar și poet. Pentru că de la acest ποιητής vin poet și poezie din limba română. Însă nu au ales acest cuvânt cu dublă semnificație la întâmplare, ci pentru ca să exprime o altă realitate teologică abisală: că tot ceea ce Dumnezeu a creat e frumos, e desăvârșit, e așa cum trebuia să fie. Căci creația pe care El o ține în existență e plină de frumusețe, de măreție, de complexitate, pentru că e plină de slava Lui, chiar dacă ea, acum, în clipa de față, e una viciată de către noi, cei căzuți, și de demonii apostați, căzuți, prin șiretlicul cărora noi am căzut ca și ei din slava lui Dumnezeu.

Și când Crezul Bisericii vorbește despre cer, el se referă în primul rând la toate planetele și astrele cerești, care sunt lucruri fizice, ca și pământul, dar și la Puterile cele cerești. Iar când vorbește despre cele nevăzute [ἀοράτων] de ochii noștri trupești, el se referă doar la Puterile cele cerești sau netrupești din Împărăția lui Dumnezeu, pentru că cele văzute [ὁρατῶν] sunt cele de aici, de pe pământ și pe care omul le poate vedea foarte ușor.

Numai că, deși Tatăl e numit Făcătorul, întreaga creație e opera Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, a Dumnezeului nostru treimic și nu doar a Tatălui, pentru că Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt. Și cu toate că Tatăl, în Crez, e numit Pantocratorul, când privim fresca Pantocratorului în Bisericile noastre, care e în turla cea mare a naosului, acolo Îl vedem pe Fiul.

– De ce Îl iconizăm pe Fiul ca Pantocrator și nu pe Tatăl, dacă în Crez Îl numim Pantocrator pe Tatăl?

– Iar răspunsul îl avem de la Domnul, în In. 14, în răspunsul Său către Sfântul Apostol Filippos: „[Iar] Iisus îi zice lui: „De atât timp sunt cu voi și nu M-ai cunoscut pe Mine, Filippe? Cel care M-a văzut pe Mine, L-a văzut pe Tatăl! Și cum zici tu: «Arată-ne nouă pe Tatăl»? Nu crezi că Eu [sunt] în Tatăl și Tatăl este în Mine? Cuvintele pe care Eu vi le spun vouă, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, Cel care rămâne în Mine, Acela face lucrurile [acestea]” [In. 14, 9-10, BYZ].

Și Fiul este iconizat ca Pantocrator pentru că El e singurul care a luat față umană din Treime, adică e singurul iconizabil. Și cel care privește la Fiul Îi vede în El și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, căci Fiul e nedespărțit de Tatăl și de Duhul, pentru că e deoființă și împreună-veșnic cu Tatăl și cu Duhul Sfânt. Dar cu toate că, în locul citat mai sus, Fiul a spus doar despre Tatăl că este în El, prin aceasta nu L-a exclus nicidecum pe Duhul. Căci niciodată Fiul nu face nimic fără Tatăl și fără Duhul și niciodată Fiul nu este despărțit ființial de Tatăl și de Duhul.

Avem un singur Tată și un singur Domn și un singur Duh Sfânt. Iar Domnul nostru este Iisus Hristos și El este „Fiul lui Dumnezeu Cel Unul-născut [τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ]” și „Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii [τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων]”. Și când spunem că Fiul Lui este „Unul-născut”, spunem că El e singurul Său Fiu, pentru că doar El S-a născut din Tatăl, din persoana Lui, și S-a născut din El mai presus de timp, de toți vecii, de toate secolele istorice, pentru că S-a născut din veci din Tatăl.

Căci toate cele create sunt zidite de către Dumnezeu. Ele nu sunt dintotdeauna. Pe când Fiul Său Cel Unul-născut nu e „zidirea” Tatălui, ci e din Tatăl, e deoființă cu El și veșnic ca Tatăl și ca Duhul Sfânt.

Tocmai de aceea relația Fiului cu Tatăl și cu Duhul este ca „lumina din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Din Tatăl S-a aprins o altă lumină, Care e Fiul și o alta, Care e Duhul Sfânt și cele trei persoane ale Dumnezeirii sunt trei lumini personale și împreună-veșnice care au aceeași ființă. Însă, cu toate că al doilea paragraf al Crezului se referă doar la relația Tatălui cu Fiul, eu vreau să accentuez faptul că ceea ce se spune despre Fiul în relație cu Tatăl, se spune în subsidiar și despre Duhul Sfânt în relația Sa cu Tatăl.

Căci și Duhul Sfânt, ca și Fiul, este „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat [Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ]”, după cum este „lumină din lumină [φῶς ἐκ φωτός]”. Pentru că ambele expresii arată deoființimea persoanelor dumnezeiești și, totodată, relația de proveniență a Fiului și a Duhului din Tatăl.

Dar când se spune despre Fiul că este „născut [γεννηθέντα]”, cu înțelesul că e născut din Tatăl, se spune ceva unic despre Fiul: pentru că numai Fiul e născut din Tatăl. Duhul Sfânt nu e „născut” din Tatăl ci este „purces din Tatăl [ἐκπορευόμενον ἐκ τοῦ Πατρὸς]”.  Dar când se spune despre Fiul că „nu [este] făcut [οὐ ποιηθέντα]” sau zidit, același lucru se poate spune și despre Duhul Sfânt, pentru că nici Duhul nu e „o creatură”, ci este Dumnezeu adevărat, ca și Tatăl și Fiul. După cum nu doar Fiul este „deoființă cu Tatăl [ὁμοούσιον τῷ Πατρί]”, ci și Duhul e deoființă cu Tatăl, pentru că toate trei persoanele Dumnezeirii au aceeași ființă.

Însă, prin expresia: „prin Care toate S-au făcut [δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο]” se indică relația Tatălui cu Fiul în actul creației, pentru că toate cele făcute/ zidite le-a făcut Tatăl prin Fiul, prepoziția Fiului fiind διά [dia] în acuzativ, care se traduce cu prin. Dar Tatăl a făcut toate prin Fiul întru Duhul Sfânt, pentru că Dumnezeu le-a făcut pe toate în mod comunional, prin participarea întregii treimi de persoane la lucrarea zidirii.

Însă aceeași prepoziție διά [dia] în acuzativ, pe care am tradus-o în actul creației cu prin, în iconomia mântuirii o traducem cu pentru. Căci sensul spațial al prepoziției e redat cu forma prin, pe când sensul cauzal e redat cu forma pentru[6]. Și astfel avem afirmația: „Care pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire [Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν]”. Fiul Tatălui, pentru noi, adică pentru persoana noastră, și pentru mântuirea noastră „S-a coborât din ceruri [κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν] și S-a întrupat  din Duhul Sfânt și [din] Maria Fecioara [καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου] și S-a făcut om [καὶ ἐνανθρωπήσαντα].

Toate afirmațiile teologice de aici sunt expozitive și nu explicative. Ni se spune că întruparea Domnului ne vizează pe noi, că e pentru noi, dar nu ni se explică în ce fel e pentru noi și nici în ce fel ne mântuim în relație cu El, cu Domnul nostru. Ni se spune că Fiul S-a coborât din ceruri la noi, dar nu și ce înseamnă acest lucru sau cum s-a produs el. Pentru că ni se vorbește despre actele mântuirii noastre, despre ce a făcut Hristos pentru noi, dar se păstrează tainele tuturor celor făcute de El. Pentru că ele ne depășesc pe noi.

Căci noi știm acum că datorită îndumnezeirii umanității Sale de către El, noi ne putem îndumnezei. Dar taina îndumnezeirii noastre trebuie trăită de către noi, pentru ca ea să aibă relevanță pentru noi. Dacă nu ne îndumnezeim în mod real, cuvântul îndumnezeire e gol de semnificație pentru noi, ca de altfel și cuvântul mântuire sau sintagma experiență dumnezeiască. Dar dacă, în relație cu Hristos și cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, noi ne trăim zi de zi mântuirea, relația noastră cu Treimea ca mântuire continuă, mântuirea e însuși modul nostru de-a fi, pentru că ea este o realitate cotidiană pentru noi. Și în Crez noi mărturisim tocmai despre viața autentică a creștinilor ortodocși, aceea în care ne mântuim și ne sfințim în mod continuu.

De aceea, cum S-a coborât Fiul din cer și cum S-a întrupat El pentru noi și pentru mântuirea sunt taine prea mari și dumnezeiești pentru noi. Și noi trebuie să le cinstim cu evlavie, cu mare cutremurare și bucurie dumnezeiască, pentru că Cel necuprins S-a făcut om pentru noi și S-a întrupat din Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, și de aceea ea este Născătoare de Dumnezeu și nu de „simplu om”.

Dar iarăși trebuie să subliniez faptul că expresia „din Duhul Sfânt [ἐκ Πνεύματος Ἁγίου]” nu este restrictivă în a 3-a frază a Crezului, pentru că Fiul nu Și-a lăsat zidită umanitatea Sa doar de Duhul și de Tatăl, ci și El Însuși Și-a zidit umanitatea Sa în Preacurata Sa Maică. Pentru că toate ale mântuirii noastre, ca și în cadrul zidirii, Dumnezeul treimic le-a făcut pe toate comunional. Căci Fiul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, a făcut toate cele ale mântuirii noastre.

Articolele 4-6 sunt un legato de expresie teologic, pentru că au legătură interioară între ele. Pentru că ele vorbesc despre Moartea, Învierea și Înălțarea Domnului cu trupul Său îndumnezeit în sânul Treimii. Căci Fiul lui Dumnezeu întrupat „S-a răstignit pentru noi sub Pontios Pilatos [Σταυρωθέντα…ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου]”, subliniindu-se astfel istoricitatea persoanei Sale, cât și modul în care El a murit, „și a pătimit și S-a îngropat [καὶ παθόντα καὶ ταφέντα]” pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Cel mort „a înviat a treia zi după Scripturi [ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς]”, după cum mărturisesc Scripturile despre El. După care, la 40 de zile de la învierea Lui, El „S-a înălțat întru ceruri și a șezut [în] cele de-a dreapta  Tatălui [ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]”.

Numai că șederea Lui și „cele de-a dreapta Tatălui [ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός]” nu trebuie înțelese la modul grosier. Pentru că aici nu se dorește menționarea unei distanțe între Fiul și Tatăl, ci se vorbește despre urcarea în sânul Treimii a umanității Sale, atâta timp cât Fiul Se înalță la Tatăl și la Duhul Sfânt asumându-Și pentru veci umanitatea Sa transfigurată.

Însă, noi, oamenii, vorbim omenește sau iconic despre cele ale lui Dumnezeu în teologie, dar vorbirea noastră iconică sau aidoma unei ferestre, spune altceva, mult mai duhovnicesc decât cuvintele și imaginile umane. Căci noi spunem una, dar înțelegem altceva, mult mai subtil. Căci vorbim despre șederea Fiului în cele de-a dreapta Tatălui nu pentru a indica „distanțe” inexistente între persoanele Treimii, ci pentru a spune că Fiul și Tatăl și Duhul  sunt deoființă și că existența Lor e perihoretică, e una în alta, fără ca să Se confunde personale între ele.

Însă lucrarea mântuirii noastre săvârșită de Domnul, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, e privită în consecințele ei eshatologice în fraza a 7-a a Crezului. Pentru că Domnul „iarăși va veni cu slavă să judece viii și morții [πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς], a Cărui Împărăție nu va avea sfârșit [Οὗ τῆς Βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος]”, pentru că va fi veșnică.

Și El va veni „cu slavă”, pentru că slava dumnezeiască izvorăște din persoana Lui. El va veni așa cum este El: ca Domnul slavei, ca Domnul care ne umple pe noi de slava Lui cea veșnică. Căci slava Lui îi va învia pe cei morți și îi va transfigura pe cei vii de la venirea Sa. Și atunci, cu toții fiind vii și transfigurați de slava Lui, oamenii vor fi judecați de către El. Pentru că El este Judecătorul tuturor oamenilor, din toate locurile și din toate timpurile.

Însă când El va veni întru slava Sa, istoria va fi umplută de veșnicia Lui. Istoria va intra în veșnicie în mod deplin. Și Judecata tuturor se va face în veșnicie, de către Judecătorul nostru Cel veșnic, Iisus Hristos, Domnul nostru, fiecare primind după ceea ce este. După modul cum a trăit și s-a construit interior. Pentru că doar Împărăția și Iadul sunt locurile veșniciei.

Însă și Împărăția și Iadul sunt veșnice. Dar Sfinții Părinți au menționat numai alegerea cea bună, împlinitoare, a oamenilor: Împărăția. De aceea, au pus Împărăția în fața noastră, pentru că pe ea trebuie să o dorim în mod desăvârșit.

Despre Dumnezeu Duhul Sfânt se vorbește în articolul al 8-lea, dar, în mod implicit, s-a vorbit și până acum. Căci El este unul, e o persoană unică, ca și celelalte două persoane ale Treimii, și El este Domnul [τὸ Κύριον] și de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν]. Dar și Fiul e Domnul nostru și Tatăl este Domnul nostru, pentru că toți trei stăpânesc peste noi. Ei sunt Domnul și Dumnezeul nostru pentru că toate le-au făcut și le stăpânesc împreună. Iar când Dumnezeu Duhul Sfânt e numit de viață Făcătorul [τὸ ζωοποιόν] nu se specifică faptul că doar El a făcut viața sau existența oricărei ființe, ci că Tatăl prin Fiul întru Duhul Sfânt a creat întreaga viață, întreaga existență.

Dar expresia „Cel care din Tatăl purcede [τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον]” se referă doar la Duhul Sfânt. Pentru că doar El este purces din Tatăl. Și noi nu știm ce înseamnă nașterea Fiului din Tatăl și nici purcederea Duhului din Tatăl. Dar mărturisim că Duhul este „Cel împreună cu Tatăl și cu Fiul împreună-închinat și împreună-slăvit [τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον], adică este egal și deoființă cu Tatăl și cu Fiul.

Mărturisirea despre Duhul se încheie cu afirmația că El este „Cel care a grăit/ a vorbit prin Profeți [τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν Προφητῶν]”. A vorbit în și prin Profeții Vechiului Testament, pentru că le-a descoperit lor cele dumnezeiești. Dar El vorbește și acum prin toți Sfinții Lui și va vorbi întotdeauna, pentru că Tatăl, prin Fiul, întru Duhul Sfânt revelează orice cunoaștere mistică în Biserică. Și cunoașterea mistică sau de la Dumnezeu este spre zidirea întregii Biserici. De aceea, ea e propovăduită tuturor, pentru că este spre mântuirea tuturor.

Biserica lui Dumnezeu e Biserica Cincizecimii. Și Biserica este una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică [ἀποστολικὴν]. Și pentru că ea este trupul mistic al lui Hristos Dumnezeu, ea este una, și e sfântă, pentru că sfințenia Bisericii e sfințenia lui Dumnezeu. Căci toate mădularele Bisericii, adică toți credincioșii ei, se sfințesc prin sfințenia lui Dumnezeu. Și sfințenia lui Dumnezeu e reală, e personalizatoare, pentru că e coborârea și rămânerea slavei Lui în noi.

Și când spunem că Biserica e catolică, spunem că ea e Biserica pentru toată lumea, care trebuie să înglobeze toată lumea. Și când spunem că e apostolică, spunem că Dumnezeu a creat-o prin Sfinții Lui Apostoli și că ea se păstrează în mărturia lor, cea de la început, și că, de la Dumnezeu, prin ei, ne-a venit nouă harul și toată rânduiala slujirii sacramentale. Iar Biserica e așa dintru început și nu poate să își piardă atributele ei constitutive.

Al 10-lea articol al Crezului vorbește despre o Taină a Bisericii, și anume despre Botez, pentru ca să vorbească, în mod implicit, despre toate la un loc. Și el ne spune: „Mărturisim un Botez întru iertarea păcatelor [Ὁμολογοῦμεν ἓν Βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν]”. Însă Botezul Bisericii nu ne dă doar iertarea păcatelor. Dar se subliniază iertarea păcatelor, pentru ca să ni se spună că fiecare Taină a Bisericii lucrează ceva mistic, tainic în ființa noastră. Că ele nu sunt acte goale de semnificație, ci sfinte și sfințitoare pentru noi.

Biserica adevărată e Biserica Cincizecimii, ea e plină de slava lui Dumnezeu și are Taine sfinte și sfințitoare. Pentru că e unică pe pământ, prin sfințenia, catolicitatea și apostolicitatea ei.

În comparație cu Biserica lui Dumnezeu, diversele pseudo-biserici sunt invenții umane și nu sunt ca aceasta, care vine de la Dumnezeu. Pentru că ele s-au creat în istorie, de diverși oameni păcătoși și nu de Sfinții Apostoli. De aceea, bisericile lor nu sunt catolice, nu sunt universale, nu sunt cele ale tuturor creștinilor de oricând și de pretutindeni, ci sunt niște caricaturizări ale Bisericii. Pentru că nu au nimic sfânt în ele și toate elementele „împrumutate” din Biserică sunt trăite decontextualizat, în afara mediului eclesial în care s-au născut.

Dar în adevărata Biserică, în Biserica Cincizecimii, în Biserica Ortodoxă, noi „așteptăm învierea morților [προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν]”, pentru că moartea nu mai are nimic de-a face cu noi, creștinii. De când a înviat Domnul, moartea noastră e spre viață. De aceea așteptăm ca toți cei adormiți să învie din morți, pentru că ne dorim „viața veacului ce va să vină [ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος]”. Ne dorim, adică, Împărăția lui Dumnezeu, ne dorim veșnicia cu Dumnezeu și nu cu demonii. Căci veșnicia cu demonii se numește Iad, pe când veșnicia cu Dumnezeu este adevărata viață veșnică a omului, e trăirea în Împărăția Lui.

Așadar, iubiții mei, spunem Amin [Ἀμήν] după cele 12 puncte ale mărturisirii noastre de credință, pentru că e adevărată mărturisirea noastră. Ea e, pe scurt, esența credinței Bisericii, esența credinței noastre celei mântuitoare. Iar noi nu trebuie să ne rezumăm niciodată doar la atât, pentru că multe lucruri extraordinare mai avem de aflat din cărțile Bisericii despre alte adevăruri de credință ale Bisericii. Puținul teologic de aici, din Crez, trebuie amplificat, adâncit, mereu contemplat. Pentru că el e, pe scurt, lecția de teologie dogmatică pe care trebuie să o știe tot credinciosul. Dar de la această lecție concentrată noi trebuie să dorim mereu mai mult, să știm mai multe despre Dumnezeu, despre creație, despre mântuire, despre Biserică, despre Taine, despre evlavia Bisericii, despre om, despre virtuți, despre sfințenie, despre Sfinți, despre viața veșnică.

Iar dacă azi v-am vorbit despre Crez, mâine vă voi vorbi despre cel care a făcut posibil Crezul și Primul Sinod Ecumenic al Bisericii.

Vă doresc numai bine și mult spor în tot lucrul cel bun! Dumnezeu să ne bucure pe toți! Amin!


[1] Începută la 18. 58, în Joia Înălțării Domnului, în ziua de 17 mai 2018. Afară sunt 24 de grade, cer înnorat. Până acum a fost soare dogoritor.

[2] A se vedea: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_I_Ecumenic.

[3] Idem: https://ro.orthodoxwiki.org/Sinodul_II_Ecumenic.

[4] Pentru că adjectivul οἰκουμενικός (icumenicos) din limba greacă înseamnă cel a toată lumea.

[5] Care arată astfel:

„1. Πιστεύομεν εἰς ἕνα Θεόν, Πατέρα, Παντοκράτορα, ποιητὴν οὐρανοῦ καὶ γῆς, ὁρατῶν τε πάντων καὶ ἀοράτων.

2. Καὶ εἰς ἕνα Κύριον Ἰησοῦν Χριστόν, τὸν Υἱὸν τοῦ Θεοῦ τὸν μονογενῆ, τὸν ἐκ τοῦ Πατρὸς γεννηθέντα πρὸ πάντων τῶν αἰώνων· φῶς ἐκ φωτός, Θεὸν ἀληθινὸν ἐκ Θεοῦ ἀληθινοῦ, γεννηθέντα οὐ ποιηθέντα, ὁμοούσιον τῷ Πατρί, δι’ οὗ τὰ πάντα ἐγένετο.

3. Τὸν δι’ ἡμᾶς τοὺς ἀνθρώπους καὶ διὰ τὴν ἡμετέραν σωτηρίαν κατελθόντα ἐκ τῶν οὐρανῶν καὶ σαρκωθέντα ἐκ Πνεύματος Ἁγίου καὶ Μαρίας τῆς Παρθένου καὶ ἐνανθρωπήσαντα.

4. Σταυρωθέντα τε ὑπὲρ ἡμῶν ἐπὶ Ποντίου Πιλάτου, καὶ παθόντα καὶ ταφέντα.

5. Καὶ ἀναστάντα τῇ τρίτῃ ἡμέρα κατὰ τὰς Γραφάς.

6. Καὶ ἀνελθόντα εἰς τοὺς οὐρανοὺς καὶ καθεζόμενον ἐκ δεξιῶν τοῦ Πατρός.

7. Καὶ πάλιν ἐρχόμενον μετὰ δόξης κρῖναι ζῶντας καὶ νεκρούς, οὗ τῆς βασιλείας οὐκ ἔσται τέλος.

8. Καὶ εἰς τὸ Πνεῦμα τὸ Ἅγιον, τὸ κύριον, τὸ ζωοποιόν, τὸ ἐκ τοῦ Πατρὸς ἐκπορευόμενον, τὸ σὺν Πατρὶ καὶ Υἱῷ συμπροσκυνούμενον καὶ συνδοξαζόμενον, τὸ λαλῆσαν διὰ τῶν προφητῶν.

9. Εἰς μίαν, Ἁγίαν, Καθολικὴν καὶ Ἀποστολικὴν Ἐκκλησίαν.

10. Ὁμολογοῦμεν ἓν βάπτισμα εἰς ἄφεσιν ἁμαρτιῶν.

11. Προσδοκοῦμεν ἀνάστασιν νεκρῶν.

12. Καὶ ζωὴν τοῦ μέλλοντος αἰῶνος.

Ἀμήν”. L-am preluat de aici: https://el.wikipedia.org/wiki/Σύμβολο_της_Πίστεως.

[6] Friberg Greek Lexicon, 6.164, cf. BW 10.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [155]

Next

Predică la pomenirea Sfinților Împărați Constantinus și Helena [2018]

9 Comments

  1. Justin

    Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Sfintei și Celei deoființă Treimi, Dumnezeul nostru!
    Hristos S-a înălțat!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat S-a înălțat, domnule Justin! Numai bine!

  2. Ana-Maria

    Hristos S-a înălțat! Sărut mâna pentru explicații!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Adevărat S-a înălțat, doamnă Ana-Maria! Mă bucur că v-am venit în ajutor. Numai bine!

  3. Pr. Ovidiu

    Hristos S-a înălțat! Doamne ajută, Părinte Dorin. N-am prea văzut tâlcuiri dogmatice ale Crezului în contemporaneitate și vă mulțumesc foarte mult pentru aceasta. Cred că era foarte necesar. Domnul să vă înmulțească talanții și să vă ajute totdeauna! Doamne ajută!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc frumos, Părinte Ovidiu, pentru prietenie și apreciere! Vă doresc numai bine!

  4. olga marinescu

    Învierea morţilor o aşteptăm, doar, sau o şi trăim?

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Așteptăm învierea morților, cea eshatologică, doamnă Olga, cât timp trăim pe acest pământ și o vom trăi noi înșine, dacă vom fi morți și îngropați la venirea Lui cea întru slavă!

      Dar dacă ne referim la moartea duhovnicească, despre care ne vorbește In. 5, 25: „Amin, amin zic vouă că vine ceasul și acum
      este, când cei morți vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, și cei care vor auzi, vor trăi” (cf. ediția BYZ), oricând putem învia, noi, cei morți în păcatele noastre, dacă auzim glasul Lui cel duhovnicesc care ne cheamă la pocăință. Putem învia oricând din păcatele noastre, pentru a trăi împreună cu El prin slava Lui.

      Vă doresc numai bine!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno