Problema cea mai acută rămâne mereu pentru el
determinarea raporturilor dintre Dumnezeu și lume,
dintre existența definită ca vremelnicie și
Ființa identificată cu Veșnicia. […] El este mai cu seamă
poetul unei viziuni cosmice, este un însetat de Absolut.
Acestei exigențe îi este subordonată întreaga sa lume lirică.
(Rosa del Conte[1])

Aş dori să văd faţa lui Dumnezeu,
zise el unui înger, ce trecea.
(Sărmanul Dionis[2])

*

Ceea ce public aici reprezintă un capitol vast din cartea mea: Epilog la lumea veche, vol. I. 2, ediția a doua (aici), p. 255-351, capitol care nu a mai fost editat în forma aceasta pe platforma noastră.

Capitolul a fost publicat și în ediția întâi a cărții Epilog la lumea veche, vol. I. 2 (aici), cu un titlu mai generos: Filosofia umană cu aripi de ceară versus raţiunea divină înscrisă în biblia cosmică. Nostalgia Paradisului și rugăciunea. Revelarea lui Dumnezeu (p. 61-115).

Trebuie să specific, însă, că această elaborare are la bază o serie de analize și comentarii, publicate inițial aici:

https://www.teologiepentruazi.ro/2007/12/07/eminescu-si-ortodoxia-i/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/01/27/eminescu-si-ortodoxia-gandul-lui-dumnezeu-v/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/03/19/eminescu-si-ortodoxia-dacia-si-cetatea-raiului-viii/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/06/12/eminescu-si-ortodoxia-xii-exemple-de-gandire-teologica/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2008/09/07/eminescu-si-ortodoxia-o-ntelepciune-ai-aripi-de-ceara-xx/;
https://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/07/ce-mai-e-prin-univers/ etc.

În carte, ele nu se regăsesc în ordinea în care au fost scrise, datorită dorinței mele de a le preschimba întruna într-un studiu tot mai amplu, care s-a îmbogățit neîncetat cu noi și noi reflecții și cercetări, adâncind mereu perspectiva.

*

Celălalt ideal al vieţii sale, anterior şi preeminent visului de iubire, a fost cel al cărturăriei, al înţelepciunii care se poate deprinde şi prin care dorea să descopere tainele cele mai adânci ale lumii, ale universului şi ale fiinţei umane.

Biografia poetului ne descoperă, de altfel, cu asupra de măsură, faptul că a fost un însetat al lecturii şi al cunoaşterii.

În poemele eminesciene se pot observa dilemele adolescentului Eminescu, care oscila între a se dedica exclusiv studiului şi meditaţiei, cu o pasiune ascetică, sau a se încredinţa chemărilor iubirii (Floare albastră, Scrisoarea II etc.).

L-a ales pe primul şi s-a întors la el mereu, cu fidelitate, în dezamăgirea sa amoroasă, dar nici întru acesta nu a cunoscut împlinirea, aşa cum ne descoperă în două dintre marile sale poeme, Memento mori şi O,-nţelepciune, ai aripi de ceară.

În Memento mori, mesajul acesta e contextualizat istoric. Poetul a avut pretenţia să picteze tabloul istoriei lumii, în liniile sale esenţiale. Poemul, de dimensiuni epopeice, e o istorie a căderilor umane, începând de la originile lumii până la sfârşitul ei.

Între căderi, o inserează şi pe a sa, fără a se menaja, ca și în poemul Melancolie (a se vedea comentariul meu de aici).

Privegheat de nelipsita lună, „luna argintie, ca un palid dulce soare” (chip palid-simbolic al înţelepciunii solare, divine, şi care mai ghidează încă gândirea nostalgic-romantică în noaptea omenirii, cuprinse de „forma cugetării reci”), poetul coboară de la o lume ideală, formulată după modelul originar-religios al Paradisului în care „sfinţii se preîmblă în lungi haine de lumină”, până când ajunge la istoria lumii care este o sumă de secvenţialităţi, terminate cu epuizarea şi înserarea cugetărilor: „Înserează şi apune greul soare-n văi de mite”. Decriptarea versului apare spre sfârşitul poemului: „e apus de Zeitate ş-asfinţire de idei”. Vom reveni.

Aceeaşi concepţie despre Paradis o regăsim şi în alte poeme, ca spre exemplu în drama Ştefan cel Tânăr, în care apare Ştefan cel Mare vorbind cu boierii, înainte de moarte: „Eu mă duc/ La insula aceea scăldată-n ape sânte/ Unde din arbori negri cânt sfinţi cu glasuri blânde/ Şi unde luna-i soare, vărsând gândiri de aur/ Pe lumea liniştită”.

Despre luna care, în Împărăţia lui Dumnezeu, va lumina ca soarele, ne informează Scriptura, pe care o citează şi Dimitrie Cantemir în Divanul său:

„Adevereşte: lumina lui [a Raiului, a Ierusalimului ceresc] iaste Mielul, căci noapte nu va fi acolo (Apoc. gl. 21, sh.25).

Şi Isaiia: Nu va mai apune soarele tău (gl. 60, sh. 20). O, luminoasă să va lumina lumii preface, precum dzice: Fi-va lumina lunii ca a soarelui şi lumina soarelui înşeptită (Isaiia gl. 30, sh. 26)”[3].

Observăm că lumina lumii şi lumina lunii sunt aici sinonime.

Interpretarea tradiţională, pe care o oferă şi Cantemir, e aceea că lumina lunii simbolizează înţelepciunea acestei lumi (irizarea ei harică), care este acum parţială şi care va deveni ca a soarelui, când oamenii vor vedea pe Soarele-Dumnezeu în faţă.

Imaginea Paradisului este recurentă în poem.

Insistăm pe acestă discuţie, pentru că există două naturi în poezia lui Eminescu: una paradisiacă, edenică, şi alta, care este natura cosmică, ce păstrează multe trăsături ale purităţii şi frumuseţii ei originare, care are elementele unui spaţiu securizant, dar nu are aceleaşi virtuţi ca Paradisul, ci este numai tinda lui, pridvorul.

Această natură nu deţine datele unei fericiri eterne, ci numai urme, semne nostalgice (Blaga le va numi rune, din cauza neclarității lor pentru conștiința modernă).

Civilizaţia umană ideală, în concepţia poetului, este civilizaţia paradisiacă, polisul edenic, Cetatea Raiului, a Ierusalimului celui de sus – în antiteză cu „oraşul lacrămilor”[4], cum numeşte Antim Ivireanul pământul acesta, care e „valea plângerii” (Ps. 83, 7).

Eminescu susţine acest lucru, între paranteze romantice, atunci când elogiază, în Memento mori, lumea configurată ca un Paradis al Daciei antice – dar şi împărăţia soarelui şi a lunii –, după ce, anterior, trecuse în revistă marile civilizaţii care s-au succedat în istorie, care s-au înălţat şi au decăzut şi care formează însăşi panorama deşertăciunilor la care face referire subtitlul poemului Memento mori (da fapt, unul din titlurile rămase în manuscris, pentru că Memento mori este titlul dat ulterior de Călinescu). Eminescu a oscilat între mai multe titluri: Tempora mutantur, Vanitatum vanitas, Skepsis, Cugetări, Panorama deșertăciunilor, Diorama[5], pentru ca apoi Călinescu să-i dea numele: Memento mori.

Toate acele civilizaţii, fiind creaţie umană şi edificii ale idealurilor umane vane, babilonice, care nu se confundă cu voia lui Dumnezeu, sunt „deşertăciunea deşertăciunilor” (Eccl. 1, 2), pentru că „gândurile oamenilor sunt deşarte” (Ps. 93, 11).


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 26.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 53.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul, ed. cit., p. 104.

[4] Antim Ivireanul, Opere,  ed. cit., p. 190.

[5] Cf. L.[adislau] Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, Ed. Academiei RPR, București, 1964, p. 110.

Did you like this? Share it: