Tabloul din Memento mori, la care ne referim, este mult mai vast şi cuprinde mult mai multe strofe, pe care însă renunţăm a le reproduce în întregime, exemplele citate fiind (credem) suficiente.

Este semnificativ faptul că asemenea imagini paradisiace, având aceleaşi virtuţi ale Raiului primordial, le întâlnim şi în alte poeme, ca Miradoniz, precum şi în nuvela Cezara, în descrierea insulei lui Euthanasius, în Sărmanul Dionis sau în Geniu pustiu.

O altă variantă manuscrisă a poemului Memento mori cuprindea aceste versuri:

 De dau într-o parte mreaja ce, perdea trandafirie,
După ea ascunde-apusul, văd o lume argintie,
Şi-n câmpii albastre [ale cerului] îmblă generaţiile de sfinţi;
Unii vezi cu fruntea creaţă de adâncu-nţelepciunii,
Alţii-n seninul credinţei şi cu mirul rugăciunii,
Îngerii prin rai îi poartă c-ochii mari, adânci, cuminţi.

Iar în mijlocul câmpiei, se ridică-n […] soare
Un deal verde şi în fruntea-i se usuc-o cruce mare,
Aurită de lumina sfânt-a soarelui ceresc.
Şi-ncet iar se desfăşoară mreajă de aur eteric,
Ochiu-mi se păienjeneşte privind sec în întuneric,
Şi-n apusul negru, rece, ale nopţii umbre cresc.

Prin câmpiile albastre şi cu straturi de ninsoare
Râuri de stele în valuri undele îşi desfăşoară,
Florile pe lugeri de-aur lune sunt ce blând sclipesc,
Varsă-n lumea lor cerească o lumină viorie
Ce străbate-n raze vineţi atmosfera argintie
Şi cântări aeriene printre straturi lin roiesc[1].

Imaginea cea mai percutantă este cea a florilor care „lune sunt ce blând sclipesc”, iar impresia vizionarismului constă tocmai în gigantismul imagistic, în dilatarea enormă a dimensiunilor.

Fapt ce corespunde tradiţiei ortodoxe şi credinţei intime a poporului său, conform cărora patria este Raiul, şi nu pământul acesta, care nu este decât un loc de exil pentru oameni:

„Raiul iaste zidit de Dumnădzău sus la răsărit pre munți înalți și frumoși, unde-s vânturi vesele, nice foarte calde, nice foarte răci, și văzduh luminat. Că Raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească mai sus decât alte case. Iară pământul acesta stă gios, făcut numei pentru fieri [fiare sălbatice] și pentru dobitoace, unde fu gonit Adam, pre carele și noi acmu lăcuim”[2].

Pământul acesta este tinda Bisericii sau pridvorul Raiului, dar nu Raiul însuşi, aşa cum, secondând literatura patristică, susţin cazaniile coresiene şi varlaamiene, precum şi didahiile antimiene, perspectivă care a trecut mai departe la pașoptiști, așa cum ne dă mărturie, spre exemplu, Bolintineanu: „omul, ce zilele-l înșeală,/ P-această vale tristă pe care-i exilat” (Ziulé); „Oh! Spune, nu te saturi ca să mai strângi avere/ P-acest pământ de doliu pe care ești proscris?” (Conrad).


[1] M. Eminescu, Opere, XV, ed. întemeiată de Perpessicius, p. 965.

[2] Varlaam, Opere, alcătuire, transcriere a textelor, note și comentarii, glosar și bibliografie de Manole Neagu, Ed. Hyperion, Chișinău, 1991, 268.

Did you like this? Share it: