Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

istanbul escort istanbul escort beylikduzu escort istanbul escort

Lună: iunie 2018 (Page 1 of 5)

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [4]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Observă aroganța lui Costi Rogozanu din volumul său de debut, p. 293. „Rogozanu lasă impresia că nu se poate amoreza de o carte, mulțumindu‑se să o acosteze obraznic”, p. 294.

„marile schimbări ale limbajului tot în poezie survin”, p. 296; „libertinajul seducător al eseului”, p. 299; „Mircea Platon nu scrie niciodată călduț”, p. 305.

Autorul are o părere proastă despre cler: „Iată o fermă poziție a unui intelectual credincios, care înțelege literatura nu ca pe o formă de erezie, așa cum mulți dintre prelați o fac, considerând că tot ce depășește directa poliloghie simili‑teologică constituie un rebut al gândirii, ci ca pe o prelungire firească, nobilă a aceluiași resort spiritual”, p. 306. Ar fi trebuit să dea nume, ca să știm la cine se referă…

„truvaiurile tehnice”, p. 306; un mare adevăr: „adevărata, marea literatură nu poate fi decât o covârșitoare dovadă a depășirii omenescului din om, deci un semn de bunăvoință din partea divinității”, p. 306-307; „altruism intruvabil”, p. 308; „are ceva din încruntarea ascunsă sub glugă a unui Savonarola”, p. 310.

Pasaj extins despre Biserică: „Numai că Biserica nu e nici ea ruptă de cele lumești și nu e nici un secret că anumiți înalți prelați au intrat, cu interesat entuziasm, în daravelile politichiei, ba chiar au făcut gesturi pe care un om al Domnului nu ar trebui să le comită. Recenta desecretizare a dosarelor de la Securitate ale prelaților (necesară, în opinia mea) a atras atenția asupra unor asemenea „accidente” din viața monahală. Putem oare să fim indiferenți față de faptul că Biserica, instituție cât se poate de onorabilă, se manifestă, în unele cazuri, prin intermediul unor mădulare bolnave de‑ale sale? Că, prin credibilitatea pe care o are, ea ar putea avea un cuvânt greu de spus în orice confruntare electorală și că acțiunea sa ar devia, astfel, către manipulare? Or, am impresia, de o mult mai importantă misie trebuie ea să se achite”, p. 310.

„bacilii răului”, p. 311; Mircea Platon = „un autor reconfortant pentru inteligență”, p. 311. Un text din 2006.

„demascarea riscă să se înece în propriu‑i vomisment”, p. 314; „Mariana Codruț[1] scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuanțe, dar străin de echivocul oricărei negocieri”, p. 318; autorul e atent cu moldovenii lui, dar mai ales cu cei din Iași, lângă care locuiește, p. 419.

„un climat iliescianizat”, p. 323; „au miza secretă…de a‑i justifica întreaga existență”, p. 330; „Adrian Marino s‑a crezut mereu izolat de ceilalți, a ridicat la proporții nerealiste orice gest de reținere, orice ezitare a confraților”, p. 331.

Marino a fost ateu, p. 333. A făcut 8 ani de pușcărie politică și a fost 6 ani cu domiciliu forțat la țară, p. 333. În jurnalul său, Marino a avut indiscreția să vorbească despre „penisul impresionant” al lui Nichifor Crainic, văzut gol la duș, în pușcărie, p. 333. „Viața unui om singur este o carte tristă, extrem de tristă. În loc să facă pace între autorul ei și propriul destin, ea pare să fi acutizat conflictul. E o carte dureroasă”, p. 336.

„norocoasele accidente erotice”, p. 338; „Valeriu Cristea era…un om extrem de conștiincios, de corect, de moral. Și, prin urmare, era și un ins exigent cu sine însuși”, p. 338; George Pruteanu = „un intervievator intransigent”, p. 344; în 2013 Crețu spunea: „Criticul literar nu este, așa cum cred proștii și inculții, un om rău, ci un altruist, care trebuie să dea dovadă de modestie (fie ea și orgolioasă), de dăruire de sine, de implicare”, p. 353.

„o indeniabilă onestitate”, p. 354; „Marin Mincu…este un scriitor care are cultul și disciplina polemicii și care nu renunță la adevărul său”, p. 355;

„moromețianism…un mod de a rămâne vertical în fața unei presiuni care depășește cu mult posibilitățile de rezistență ale unui biet om”, p. 368; frații lui Marin Preda: Sae și Ilinca, p. 369; tatăl său: Tudor Călărașu, p. 370; de la Sae e replica: „Pe ce te bazezi?”, p. 372-373.

Dar cei din satul lui Preda „nu dau prea multe parale pe Marin Preda”, p. 373. Din orgoliu și din prostie.

Stan Burcea, coleg de clasă al lui Preda, a fost modelul lui Țugurlan, p. 374; și Burcea se crede „mai deștept” decât Preda, deși abia știe să se exprime, p. 374; „Pariul unui scriitor nu e neapărat acela cu prezentul”, p. 393; „O neliniște care l‑a făcut pe Eugen Ionescu să scrie acel memorabil Nu, care, citit cu atenție, e un pasionat Da”, p. 394.

Și eu cred același lucru: „Critica literară, dacă ți‑o asumi cu onestitate, te ține în preajma moralei sau te ajută să păstrezi un anumit echilibru – un „calm al valorilor””, p. 394.

Îți trebuie sănătate multă ca să scrii: „Marin Preda zicea că dacă vrei să fii prozator trebuie să ai oase tari. Dar și criticul literar trebuie să aibă oase tari: e mult de stat pe scaun, cu nasul în cărți…E un efort fizic considerabil!”, p. 401.

„critica literară e o meserie care se face cu cărțile pe masă”, p. 402, dar și cu puterea de a înțelege textele la vedere.

Crețu spune, cu un umor forțat: „am avut de mic intuiția că Dumnezeu nu se ocupă de lucruri mărunte de tot”, pentru că nu a primit o pereche de blugi, p. 404. Dar câte lucruri a primit în schimb de la El, pe care nu le-a cerut și pe care încă nu le conștientizează?

Cutremurul, p. 406. Folosește pe ciușcă pentru ardeiul iute, p. 409, pe când în Teleorman ciușca e delicatețea de vară formată din roșii coapte afară, pe jăratic, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, ulei și sare.

Nu-i plac Preoții: „Da, elevii au anevoie de profesori de religie; ceea ce nu înseamnă popi încruntați, care să le îndese în mințile încă neformate informații rigide, lipsite de viață”, p. 409. Ceilalți profesori din școală nu le îndeasă informații rigide, lipsite de viață, când le predau teorii și istorii pe care copiii nu le pot înțelege și nici nega?

Preferă Istoria Religiilor în Școală, p. 409, ca nu cumva copiii ortodocși să aibă parte de „predarea doctrinei ortodoxe”, p. 409.

Scrie în cap și în somn mai întâi, p. 410. „Gâlma” [umflătura] de la deget lăsată de scrisul de mână, p. 410.

„o…respectam abuziv”, p. 411, în loc de o băteam la cap toată ziua; se plânge că nu mai rămân manuscrise în urma noastră, acum, pentru că scriem la computer, p. 411. Dar manuscrisele electronice sunt tot la fel de personale și de reale ca cele scrise de mână, pentru că tot noi le-am scris.

„Nu‑mi este teamă de globalizare”, p. 418. Cobadin, p. 418. O carte cu de toate, cu adevăruri prietene mie, pe care mi-a plăcut să o citesc.


[1] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mariana_Codruț.

Predică la Duminica a V-a după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

în Biserică, în trupul Său mistic/ tainic, Hristos Dumnezeu Își continuă activitatea Sa mântuitoare, sfințitoare și stăpânitoare prin toate Slujbele Bisericii. Tocmai de aceea întreaga slujire a Bisericii e divino-umană, pentru că El lucrează, prin intermediul ierarhiei Bisericii, la mântuirea și sfințirea tuturor celor credincioși. Iar credincioșii Bisericii, care se curățesc, se luminează și se sfințesc în mod continuu în Biserică, receptează interior în mod profund lucrarea divino-umană a Bisericii, înțelegând de la sine că oamenii, prin care lucrează Dumnezeu, au neputințele lor, ca și ei, dar că Cel care lucrează mântuirea în noi toți e atotputernic și atotmilostiv și că El Se coboară la noi tot timpul, ca să ne urce la Sine.

Dar ca să te apropii de Dumnezeu, trebuie să te faci creștin. Și ca să devii creștin, ca să devii om credincios, trebuie să te desparți de demoni. Iar ca să te desparți de demoni, trebuie să fii exorcizat de către ierarhia Bisericii înainte de Botez.

…Cei doi demonizați din Evanghelia de azi, cei din ținutul Gherghesinilor [τῶν Γεργεσηνῶν], trăiau în morminte și erau foarte tari/ violenți/ periculoși [χαλεποὶ λίαν] [Mt. 8, 28, BYZ]. Ei făceau rău oamenilor, pentru că erau întăriți de demoni să facă rele. Tocmai de aceea, „nu putea cineva să treacă prin calea aceea [μὴ ἰσχύειν τινὰ παρελθεῖν διὰ τῆς ὁδοῦ ἐκείνης]” [Ibidem].

Dar și azi există oameni demonizați! Care se manifestă ca și în vechime: țipă, sunt violenți, au multă putere fizică, vorbesc hulitor, dar se înfricoșează în apropierea Celor Sfinte și ne spun ce simt demonii atunci.

Însă Taina Sfântului Botez îl consideră pe orice om nebotezat…un om demonizat, chiar dacă acela nu are niciun an de viață sau e matur și chiar dacă se manifestă sau nu ca un om demonizat. Tocmai de aceea, mai înainte de a fi botezat, orice om este exorcizat.

Iar verbul a exorciza [ἐξορκίζειν] e format din ἐξ (ex) [din] + ὅρκος (orcos) [jurământ] și înseamnă ceea ce rezultă din jurarea demonilor. Pentru că în cadrul rugăciunilor de exorcizare noi îi jurăm pe demoni, cu numele lui Dumnezeu, ca să iasă din oameni și ei ies, fiind alungați de acolo de puterea slavei dumnezeiești. Tocmai de aceea, când am tradus rugăciunea de exorcizare[2] a Sfântului Ambrosius al Mediolanului[3], am redat astfel textul: „Iată, te jur pe tine, duh al întregii murdării, al întregii înșelătorii (phantasma), al tuturor atacurilor Satanei, cu puterea numelui lui Hristos, Care după botezul Său în Iordan a fost dus în pustiu și a năruit sălașul în care ședeai tu!”[4].

Prima rugăciune de exorcizare a Botezului conține expresia: „Ὁρκίζω σε κατὰ τοῦ Θεοῦ [Te jur cu Dumnezeu]”[5], dar și expresia: „κατ’ Ἐκείνου…σε ὁρκίζω [te jur cu al Aceluia]”[6], cu numele Lui. Și în a doua rugăciune de exorcizare găsim de două ori sintagma „te jur”[7], unde Episcopul sau Preotul îi cere diavolului să se îndepărteze de la cel nou însemnat cu numele Domnului nostru Iisus Hristos[8]. Pentru că, până acum, diavolul a fost în el, în omul nebotezat.

Tocmai de aceea, Slujitorul care îl botează îi spune diavolului: „Ἔξελθε [Ieși] καὶ ἀναχώρησον ἀπὸ τοῦ σφραγισθέντος [și te îndepărtează de la cel însemnat], νεολέκτου στρατιώτου Χριστοῦ [(de la) nou-alesul ostaș al lui Hristos], τοῦ Θεοῦ ἡμῶν [al Dumnezeului nostru]!”.

Căci fiecare creștin trebuie să fie un ostaș al lui Hristos, adică unul care se luptă cu sine, care se nevoiește pentru viața în Hristos, pentru viața cea duhovnicească a Bisericii. Nu trebuie să fii membru al organizației „Oastea Domnului”[9] ca să fii ostaș al lui Hristos, pentru că Botezul ne-a făcut pe toți ostași ai Lui. Numai noi trebuie să fim conștienți de chemarea noastră de la Dumnezeu.

…Până la Botez, diavolul a stat ascuns în inima noastră. Și el s-a manifestat în noi ca duh înșelător și rău, care ne-a învățat idolatria și toată lăcomia, minciuna și toată necurăția[10]. Însă, dacă trăim pătimaș, dacă trăim în multe păcate după Botez, demonii se întorc în noi și starea noastră de demonizare e una continuă. Chiar dacă ea nu se manifestă în mod explicit. Căci curățirea noastră de patimi, pe care o trăim în Biserică, înseamnă tocmai dezlipirea interioară de demoni și de influența lor în viața noastră intimă. Iar exorcizarea, în fapt, asta înseamnă: ca demonii să iasă în mod real din noi, din ființa noastră și noi să fim liberi de influența lor nefastă și umpluți de slava lui Dumnezeu.

Căci slava lui Dumnezeu îi scoate pe demoni din noi, pentru ca El, prin slava Lui, să trăiască în noi. Și astfel înțelegem care e scopul vieții duhovnicești: ca Dumnezeu să trăiască în noi tot timpul prin slava Lui. Pentru că, dacă nu trăiește El în noi, atunci demonii sunt în noi. Fiindcă viața omului se trăiește doar în aceste două feluri: cu Dumnezeu sau cu demonii.

De aceea, Botezul înseamnă intrarea noastră în Biserică, intrarea noastră în relația cu Dumnezeu, adică scoaterea noastră din comuniunea cea rea cu demonii, pentru comuniunea sfântă cu Dumnezeu. Și pentru că Dumnezeu ne-a scos din robia demonilor, pe noi, pe fiecare în parte, câți am fost botezați întru moartea și învierea Lui, de aceea El este Mântuitorul și Stăpânul vieții noastre. Căci El ne mântuie mereu de demoni și stăpânește în noi prin slava Lui, întărindu-ne ca să trăim o viață sfântă, împreună cu El.

Demonii ne întăresc ca să facem rele. Ne dau să simțim o superioritate falsă față de ceilalți oameni, ne dau o înțelepciune orgolioasă, plină de perfidie și de răutate, ne pun să experimentăm răul și păcatul sub multe forme, ne împing să îndrăznim împotriva lui Dumnezeu, să încălcăm tabuurile, să ne punem mereu viața în pericol. Căci ei nu țin la noi, nu ne iubesc, nu ne vor binele, ci răul veșnic. Pentru că ei știu pedeapsa lui Dumnezeu pentru ei și, în orgoliul lor nemăsurat, vor ca și alții să le fie părtași la chinuri.

De aceea, lupta demonilor cu oamenii e pentru ca oamenii să nu ajungă Sfinți. Căci oamenii sunt chemați de Dumnezeu la sfințenie. Toată lucrarea lui Dumnezeu cu noi, Biserica Sa, e pentru ca noi să fim Sfinți și să trăim, în mod veșnic, împreună cu El. Și când noi vorbim despre războiul sau despre lupta continuă cu demonii, nu vorbim metaforic! Căci acest război e real și el se petrece în adâncul ființei noastre și în viața noastră de familie și în societate!

Toate ispitele pe care le avem, toate prilejurile de păcătuire cu care suntem înconjurați și cu care suntem momiți tot timpul de demoni vor căderea noastră în păcate multe și grele. Demonii vor să păcătuim, să rămânem în acele păcate toată viața, să deznădăjduim pentru mântuirea noastră și să murim nepocăiți, pătimași, ca oameni căzuți în păcat.

De aici toată ridiculizarea binelui și prezentarea atractivă a răului, pe care, în mod continuu, o fac demonii. Răul e ambalat de ei sub forma unui bine aparent, pe când binele ni-l prezintă ca fiind „vetust” și „rău” pentru noi. Însă lucrurile stau tocmai invers! Ceea ce e bine pentru om a fost un lucru bun tot timpul, pe când ceea ce e rău pentru el a fost un lucru rău tot timpul. Pentru că binele omului nu se demodează în timp. Căci, fără binele lui, omul nu mai e om. Și binele e starea naturală a omului, pentru că așa ne-a creat pe noi Dumnezeu: ca ființe care stăm în slava Lui și trăim după voia Lui, care e binele nostru.

Dar cum noi, oamenii, preferăm să păcătuim în neștire, am ajuns să credem că răul e „o realitate inexorabilă” în noi și în lume, că e o realitate „de care nu putem scăpa nicidecum”, că el este ceva „firesc” în noi. Numai că el e nefirescul nostru, cel care ne face anormali. Răul din noi e tocmai urmările păcatelor noastre.

De aceea, de rău trebuie să te curățești în mod ontologic, în mod fundamental. Și Botezul e această curățire ontologică, ființială de rău. Mai apoi, când păcătuim, Spovedania e o actualizare a Botezului nostru, pentru că în cadrul ei Dumnezeu ne curățește de păcatele pe care le-am spovedit și pentru care ne pocăim.

Tocmai de aceea, cine luptă în el însuși cu păcatul, cine se nevoiește în mod real pentru mântuirea lui, acela se și spovedește și împărtășește des, postește, se roagă, e milostiv, se înfrânează de la păcate, e mulțumitor pentru toate lui Dumnezeu, se încrede în El, are încredere în oameni, dorește binele și mântuirea oamenilor.

Pentru că mântuirea are conținut ontologic. Mântuirea se realizează în om și nu în afara lui! Dumnezeu conlucrează cu noi la curățirea, luminarea și sfințirea noastră în mod continuu. Pentru că mântuirea e o sfințire reală a omului, o transfigurare duhovnicească a lui, iar Sfintele Moaște pe care omul credincios le lasă în urma sa, adică trupul său transfigurat, e dovada palpabilă a faptului că mântuirea este ontologică. Că mântuirea înseamnă sfințirea sufletului și a trupului nostru, adică a noastră în integralitate.

Dar sfințirea noastră înseamnă prezența Lui energetică/ lucrătoare în noi. În greacă, ἐνέργεια [energhia]  înseamnă lucrare[11]. Tocmai de aceea Sfântul Pavlos, la Efes. 3, 7, ne spune că el s-a făcut slujitor al lui Dumnezeu „după darul harului lui Dumnezeu [κατὰ τὴν δωρεὰν τῆς χάριτος τοῦ Θεοῦ], dat mie după lucrarea puterii Sale [τὴν δοθεῖσάν μοι κατὰ τὴν ἐνέργειαν τῆς δυνάμεως Αὐτοῦ]” [cf. BYZ]. Iar la Col. 1, 29, el ne spune: „întru care mă și ostenesc [εἰς ὃ καὶ κοπιῶ], luptându-mă după lucrarea Lui [ἀγωνιζόμενος κατὰ τὴν ἐνέργειαν Αὐτοῦ], cea care se lucrează în mine în[tru] putere [τὴν ἐνεργουμένην ἐν ἐμοὶ ἐν δυνάμει]” [cf. BYZ].

Și care e lucrarea Lui, care se lucrează în noi întru puterea Sa cea dumnezeiască? E lucrarea sfințeniei! Pentru că ne luptăm duhovnicește cu păcatul, ne luptăm după lucrarea Lui și conlucrând cu lucrarea Lui în noi. Fiindcă numai astfel ne mântuim și ne sfințim noi, cei păcătoși: prin conlucrarea cu El la sfințirea noastră.

Căci tot ceea ce nu se face cu Dumnezeu e păcat, iar tot ceea ce se face împreună cu El e binele nostru, e curăția, e sfințirea noastră.

De aceea, iubiții mei, în prima duminică a lui iulie, Biserica ne învață că păcatul nu e „o glumă”, ci marea și singura noastră problemă! O problemă de viață și de moarte, pentru că păcatele noastre nepocăite și nemărturisite ne aruncă în Iad. Iar cine se teme de moartea neprevăzută și de Iad, acela trebuie să se curățească continuu de păcatele sale. Trebuie să se spele continuu de necurăția lor. Trebuie să vină la Duhovnic și să își spună păcatele sale înaintea Domnului, pentru ca El, prin Duhovnic, să îi ierte lui toate păcatele spovedite cu pocăință.

Iar dacă Botezul i-a scos pe demoni din noi, la fel face și Spovedania: ne eliberează de demoni! Răsuflăm ușurați! Și la fel ne simțim ușurați interior și după rugăciunile de exorcizare: pentru că simțim cum demonii se dezlipesc de sufletul nostru.

Iar rugăciunile de exorcizare sunt pline de teologie dumnezeiască, dar ne aduc totodată o mare ușurare, pentru că demonii se dezlipesc de noi și pleacă. O eliberare dulce, bucuroasă, plină de har. Căci pleacă demonii și vine Dumnezeu! Vine ca să locuiască în noi și să fie cu noi pururea.

Și dacă vrem să fim biserici sfinte ale lui Dumnezeu, dacă vrem să fim ostași duhovnicești ai Lui, dacă vrem să fim biruitori în lupta cea duhovnicească, atunci nu putem fără El. Fără prezența Lui energetică în noi, adică fără lucrarea slavei Sale în noi.

Vă doresc numai bine, mult spor în noua lună care începe azi și pe aceasta să o trăim ca pe o pregătire bucuroasă pentru Postul Născătoarei de Dumnezeu! Amin.


[1] Începută la ora 8.00, în ziua de 28 iunie 2018, zi de joi. Cer înnorat, 19 grade.

[2] A se vedea: https://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/10/rugaciunea-de-exorcizare-a-sfantului-ambrozie-al-milanului/.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[4] Cf. https://www.teologiepentruazi.ro/2009/05/10/rugaciunea-de-exorcizare-a-sfantului-ambrozie-al-milanului/.

[5] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html. Fragment care a fost tradus în română sub forma: „Juru-te cu numele lui Dumnezeu”, cf. Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 24.

[6] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 24.

[7] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html.

[8] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 25.

[9] A se vedea: http://oasteadomnului.ro/ce-este-oastea-domnului.

[10] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Euch/Baptism.html/ Molitfelnic, ed. BOR 2002, p. 27.

[11] Cf. Friberg Greek Lexicon, 9.581, în BW 10.

Predică la pomenirea Sfinților Apostoli Petros și Pavlos [29 iunie 2018]

Iubiții mei[1],

Sfântul Apostol Petros [Πέτρος][2] s-a născut în Bitsaida[3] [Βηθσαϊδά][4], în Galilea[5], o localitate care în limba ebraică [בית צידה/ Bet Țaidah][6] înseamnă casa de pescărie[7]. Și asta în mod profetic! Pentru că de aici a ieșit Pescarul lui Hristos, Sfântul Apostol Petros, cel pe care Domnul l-a făcut pescar de oameni, dimpreună cu ceilalți Sfinți Apostoli ai Săi [cf. Mt. 4, 19 și Mc. 1, 17]. Pentru că a fi Apostol [Ἀπόστολος] al lui Hristos înseamnă a fi trimisul Lui în lume[8], pentru ca să aduci lumea în Biserică. Căci toată lumea trebuie să devină creștină, toată lumea trebuie să devină parte a trupului mistic al lui Hristos, a Bisericii Sale, pentru ca să fie o turmă [μία ποίμνη] și un Păstor [εἷς Ποιμήν] [In. 10, 16, BYZ].

Pentru că Păstorul turmei celei raționale, Păstorul Bisericii, e Creatorul și Mântuitorul nostru și El dorește ca noi să trăim veșnic împreună cu El, întru Împărăția Sa, împreună cu toți Îngerii și Sfinții Lui. Și de aceea ne adună pe toți la un loc, pentru ca să ne învețe de pe acum viața în comuniune și în sfințenie.

În lista Sfântului Matteos, Apostolul nostru figurează ca primul din cei 12, sub forma: Simon, cel numit Petros [Σίμων ὁ λεγόμενος Πέτρος] [Mt. 10, 2, BYZ]. La fel ne spune și Sfântul Marcos, în Mc. 3, 16. În In. 1, 42, Domnul îi schimbă numele din Simon, fiul lui Ionas în Chifas [Κηφᾶς], care se traduce Petros [In. 1, 42, BYZ] în greacă, adică Piatră. Pentru că în ebraică Kefa [כֵּיפָא] înseamnă Piatră[9].

Și cine se zidește pe piatra Apostolilor, adică pe credința lor, își zidește viața pe temelie apostolică. Pentru că Biserica Cincizecimii, Biserica Ortodoxă, e Biserica cea una [μίαν], sfântă [ἁγίαν], catolică [καθολικὴν] și apostolică  [ἀποστολικὴν][10] și ea a avut o continuitate neîntreruptă până azi. Și va avea, cu harul lui Dumnezeu, o continuitate neîntreruptă în toată istoria mântuirii noastre, până când istoria va intra în veșnicie și se va înveșnici. Căci nimeni nu poate să strice trupul mistic al lui Hristos, adică legătura Lui de intimitate negrăită cu toți cei credincioși Lui.

Sfântul Petros a fost căsătorit, iar fiica lui Petronila [Πετρονίλα][11]/ Petronilla[12] este Sfânta Mucenică Petronila, care a fost martirizată la Roma și e pomenită pe 31 mai[13].

Cum arăta Sfântul Petros? Nu era nici mare, nici mic, ci potrivit de statură, cu gâtul drept, fața palidă și cu o nuanță albicioasă, ochii negri și plini de viață, cu pupilele ochilor însângerate, cu sprâncenele rupte, cu nas prelung, plat și strâns pe lături, cu păr dens și creț, cu minte nevicleană, care nu disprețuia legea Sfântului Moisis, fiind avid de învățătură, bătăios din fire și un galilean după fire și obiceiuri[14].

Sfantul Apostol Petros

Și, pentru ca să nu treacă mult timp până am să vă vorbesc și despre cum arăta Sfântul Apostol Pavlos, vă spun acum. Pentru ca să avem chipul amândurora unul lângă altul. Sfântul Pavlos era de statură mijlocie, adus de spate, nasul îndoit și mai lung, alb la culoare, cu ochii plini de viață, având sprâncenele lăsate, păr rar, barba mai densă și atârnând în jos, fața frumoasă și cuviincioasă, fiind tăios și vehement din fire, cu minte foarte clară și înclinat spre cele grele și înalte[15].

Sfantul Apostol Pavlos

Iar dacă Sfântul Petros era din Bitsaida Galileii, Șaul [שָׁאוּל][16]l – numele său fiind transliterat în greacă sub forma Savlos [Σαῦλος][17] –, era fariseu din neamul lui Veniamin, având și cetățenie romană[18]. Și el s-a născut în afara granițelor lui Israil, și anume în Tarsus, care a fost capitala provinciei Cilicia în timpul Imperiului Roman[19].

Și din prigonitor al Bisericii [F. Ap.  8, 1-3; 9, 1; I Cor. 15, 9], Savlos devine Apostolul Domnului, fiind convertit la dreapta credință prin vederea extatică pe care a avut-o pe drumul spre Damascos și pe care Sfântul Lucas a descris-o la F. Ap. 9, 3-6. Pentru că Domnul rânduise pentru el să fie „vas ales [σκεῦος ἐκλογῆς]” al Lui, „[ca] să poarte numele Meu înaintea neamurilor și a împăraților și a fiilor lui Israil [τοῦ βαστάσαι τὸ ὄνομά Μου ἐνώπιον ἐθνῶν καὶ βασιλέων, υἱῶν τε Ἰσραήλ]” [F. Ap. 9, 15, BYZ].

Sfântul Ananias îl vindecă de orbire pe Savlos [F. Ap. 9, 17] și îl botează [F. Ap. 9, 18]. Și după ce a stat câteva zile [ἡμέρας τινάς] cu Ucenicii în Damascos [F. Ap. 9, 19, BYZ], Savlos, Apostolul Domnului, „numaidecât în sinagogi propovăduia pe Hristos [εὐθέως ἐν ταῖς συναγωγαῖς ἐκήρυσσεν τὸν Χριστόν], că Acesta este Fiul lui Dumnezeu [ὅτι Οὗτός ἐστιν ὁ Υἱὸς τοῦ Θεοῦ]” [F. Ap. 9, 20, BYZ].

Pentru că cel care este încredințat de voia lui Dumnezeu cu el nu vrea să piardă deloc timpul, fiindcă socotește orice zi pierdută, dacă nu împlinește voia Lui cu el. Și acesta face ceea ce trebuie! Pentru că fiecare dintre noi trebuie să ne împlinim cu multă râvnă chemarea noastră de la Dumnezeu.

Până în F. Ap. 13, 9, Sfântul Apostol Pavlos a fost numit Savlos. De aici încolo el va fi numit Pavlos [Παῦλος][F. Ap. 13, 9, BYZ], fără ca să ni se dea vreo explicație. Însă, dacă Șaul înseamnă Cerut [de la Dumnezeu] în rugăciune sau Luat cu împrumut [de la Dumnezeu][20], Pavlos e o transliterare a latinescului Paulus sau Paullus și înseamnă Cel mic sau Cel smerit[21]. Care exprimă pocăința sa cea mare pentru viața pe care a dus-o înainte de convertire. Așa după cum Sfântul Petros, de câte ori auzea cântatul cocoșului, își amintea de lepădarea lui întreită de Domnul, și ochii i se umpleau de lacrimi[22].

Pentru că vedeniile și darurile dumnezeiești primite de cei doi Sfinți Apostoli au sporit în mod dumnezeiește pocăința lor, pocăință care este un exemplu de urmat pentru fiecare dintre noi. Căci niciodată nu trebuie să uităm căderile noastre cele cumplite, marile noastre fărădelegi săvârșite înaintea Lui, oricât de mult ne-ar ierta Dumnezeu pentru ele. Fiindcă păcatele sunt ale noastre, sunt nerecunoștința noastră, pe când mila Lui nemărginită față de noi e darul Său, de care nu suntem vrednici.

Sfântul Petros a fost adus de Sfântul Andreas, fratele său, la Domnul, și i-a confirmat faptul că El este Mesias [Μεσίας], adică Hristos [Χριστός] [In. 1, 40-41]. Lucru pe care Petros îl mărturisește mai apoi înaintea Domnului și Îi spune: „Tu ești Hristos [Σὺ εἶ ὁ Χριστός]” [Mc. 8, 29, BYZ].  Însă convertirea lui Petros ne-o descrie Sfântul Lucas, în Lc. 5, 8-11. Unde el, înțelegând că Iisus este Domnul, este Făcătorul tuturor lucrurilor, cât și ai peștilor pe care i-a prins în mod minunat, „a căzut [la] genunchii lui Iisus, zicând: „Ieși de la mine [Ἔξελθε ἀπ᾽ ἐμοῦ], că om păcătos sunt [ὅτι ἀνὴρ ἁμαρτωλός εἰμι], Doamne [Κύριε]!” [Lc. 5, 8, BYZ].

Însă Domnul îl cheamă la apostolat pe Petros [Lc. 5, 10], pe cel care și-a recunoscut păcătoșenia! Și astfel Petros, Iacovos și Ioannis, care pescuiau împreună [Ibidem], „aducând corăbiile la pământ, lăsând toate, I-au urmat Lui” [Lc. 5, 10, BYZ]. Pentru că s-au încredințat cu toții că El este Domnul întregii creații.

Cei 3 Apostoli sunt martorii transfigurării Sale de pe Tabor [Lc. 9, 28-29], când Domnul le arată slava dumnezeirii Sale. Iar înaintea Patimilor Sale, Domnul îi profețește lui Petros căderea și întoarcerea sa la credință în Lc. 22, 31-32, atunci când îi spune: „Simon, Simon, iată, Satanas v-a cerut pe voi [Σίμων, Σίμων, ἰδού, ὁ Σατανᾶς ἐξῃτήσατο ὑμᾶς], să vă cearnă ca pe grâu [τοῦ σινιάσαι ὡς τὸν σῖτον]! Dar Eu m-am rugat pentru tine [Ἐγὼ δὲ ἐδεήθην περὶ σοῦ], ca să nu cadă credința ta [ἵνα μὴ ἐκλίπῃ ἡ πίστις σου]! Iar tu, cândva, întocându-te [καὶ σύ ποτε ἐπιστρέψας], întărește pe frații tăi [στήριξον τοὺς ἀδελφούς σου]!” [Lc. 22, 31-32, BYZ], adică pe cei împreună cu tine Apostoli.

Și acest cândva a fost imediat după învierea Lui! Când Domnul, în mod întreit, l-a repus în apostolatul său pe Petros și i-a încredințat păstoria duhovnicească în Biserică [In. 21, 15-19].

Iar la 50 de zile după învierea Domnului, în ziua Cincizecimii, când Sfântul Petros se umple de Duhul Sfânt [F. Ap. 2, 4], adică de slava Dumnezeului nostru treimic, el rostește prima predică convertitoare a Bisericii [F. Ap. 2, 14-36; 38-40], prin care s-au botezat ca la 3.000 de oameni [F. Ap. 2, 41].

Însă primii membri ai Bisericii, deși pe fiecare zi stăruiau împreună în templu, ei frângeau pâinea în casă, adică slujeau Dumnezeiasca Liturghie în casa sfințită pentru slujirea lui Dumnezeu și nu în templu, împărtășindu-se de hrană întru bucurie și cu simplitatea inimii, lăudând pe Dumnezeu și având har la tot poporul [F. Ap. 2, 47-48, BYZ]. De aceea, „Domnul adăuga zilnic Bisericii [Κύριος προσετίθει καθ᾽ ἡμέραν τῇ Ἐκκλησίᾳ] pe cei care se mântuie [τοὺς σῳζομένους]” [F. Ap. 2, 47, BYZ].

Căci mântuirea e un proces sinergic continuu, este împreuna noastră lucrare continuă cu Dumnezeu la sfințirea vieții noastre. Și niciodată nu putem spune că suntem atât de „mântuiți” sau că suntem atât de „Sfinți” încât să nu ne mai trebuie relația cu Dumnezeu, pentru că mântuirea și sfințenia sunt tocmai creșterea noastră continuă în relația cu Dumnezeu.

O parte dintre faptele, minunile și vedeniile Sfântului Petros sunt cuprinse în F. Ap. 3-5; 9, 32-43; 10, 9-48; 11, 1-18; 12, 3-17. La fel sunt descrise și cele ale Sfântului Pavlos [F. Ap. 9, 1-31; 11, 25-26; 12, 25; 13, 2-52; 14-28], cele despre el având cea mai mare întindere în cartea Sfinților Apostoli. Iar celelalte au fost cuprinse în Viețile lor, publicate în Acta Sanctorum [Faptele Sfinților], vol. 27.

Ambii sunt martirizați în timpul persecuției lui Neronos [Νέρωνος][23], în ziua de 29 iunie[24]. Sfântul Petros avea în jurul vârstei de 80 de ani[25] când a fost martirizat, pe când Sfântul Ioannis Hrisostomos a afirmat faptul că Sfântul Pavlos a fost martirizat pe când avea 68 de ani [sexaginta octo][26]. Iar Sfântul Pavlos s-a convertit la dreapta credință pe când avea 35 de ani [quinque et triginta] și peste alți 33 de ani [tres et triginta] a fost martirizat[27]. Dar câte lucruri minunate, Dumnezeul meu, a făcut Sfântul Pavlos în cei 33 de ani ai slujirii sale, cu harul și cu întărirea Ta cea prea mare!

Prima călătorie apostolică [ἀποστολικὴ περιοδεία] a Sfântului Pavlos s-a petrecut între 44-45 sau 47-48 d. Hr. A doua între 48-52 sau 48/49-51/52 d. Hr.  A treia între 52-57 d. Hr., pe când a 4-a între 62-65 sau 61-64 d. Hr.[28].

Și Sfântul Pavlos, cel care a învățat teologie rabinică cu Sfântul Gamaliil [Γαμαλιὴλ][29] la Ierusalim, și care, mai apoi, a fost învățat de Dumnezeu, în mod extatic, teologia Sa cea dumnezeiască și a învățat și din propovăduirea Sfinților Lui Apostoli, a propovăduit în Damascos [F. Ap. 9, 19-22, 27], în Ierusalim [F. Ap. 10, 28], în Chesaria, în Tarsos, la el acasă [F. Ap. 9, 30], în Antiohia a propovăduit un an întreg și acolo Ucenicii au fost numiți pentru prima oară creștini [χριστιανούς] [F. Ap. 11, 26, BYZ], în Salamis [F. Ap. 13, 5], în Pafos [F. Ap. 13, 6], în Pergi Pamfiliei [F. Ap. 13, 13], în Antiohia Pisidiei [F. Ap. 13, 14], în Iconion [F. Ap. 14, 1], în Listra și Derbi și în împrejurimile lor din Licaonia [F. Ap. 14, 6], în Finichi și Samaria [F. Ap. 15, 3], în Siria și Cilicia [F. Ap. 15, 41], în Frigia și Galaticos [F. Ap. 16, 6], la Filippi în Macedonia [F. Ap. 16, 12], în Tessalonichi [F. Ap. 17, 1], în Beria [F. Ap. 17, 10], în Atine [F. Ap. 17, 15], în Corintos [F. Ap. 18, 1], unde a stat și a propovăduit un an și 6 luni [F. Ap. 18, 11], în Efesos [F. Ap. 18, 19], în Troas [F. Ap. 20, 6], unde a stat 7 zile [Ibidem], în Militos [F. Ap. 20, 17], în Tiros 7 zile [F. Ap. 21, 3-4], în Ptolemais o zi [F. Ap. 21, 7], în Meliti [F. Ap. 28, 1], în Romi [F. Ap. 28, 16], unde a propovăduit 2 ani de zile [F. Ap. 28, 30]. La acestea se adaugă Ispania și Nicopoli și poate a propovăduit și în Bisericile din Colosse, Ierapolis și Laodichia[30].

Dacă Sfântul Pavlos a început să propovăduiască în Damascos, în orașul în care el s-a botezat, Sfântul Petros a început să propovăduiască la Ierusalim, în ziua Cincizecimii, în ziua de naștere a Bisericii [F. Ap. 2]. Apoi tot la Ierusalim a făcut și primele sale minuni [F. Ap. 3; 5, 15-16], încât îi scoteau în stradă pe cei bolnavi, punându-i pe paturi și pe saltele, „ca, venind Petros, măcar umbra [lui] să-l umbrească pe vreunul [dintre] ei” [F. Ap. 5, 15] și astfel să se vindece. Sfântul Petros a propovăduit și în Lidda [F. Ap. 9, 32], în Ioppi [F. Ap. 9, 38], în Chesaria [F. Ap. 10, 24], în Pontos, Galatia, Cappadocia, Asia, Bitinia, Corintos, Romi[31].

Iar Sfântul Petros a fost răstignit pe Cruce, la cererea lui cu capul în jos[32], pe când Sfântului Pavlos i s-a tăiat capul cu sabia[33]. Și a curs sânge și lapte din trupul Sfântului Pavlos, când el a fost martirizat[34].

Sarcofagul de marmură al Sfântului Pavlos a fost descoperit în 2002 în basilica romano-catolică San Paolo fuori le Mura din Roma[35]. Unde găsim sarcofagul, inscripția lui și lanțul Sfântului Pavlos cu care el a fost legat[36]. Aici[37] și aici[38] avem două file video care ne prezintă mormântul Sfântului Pavlos.  Acesta e lanțul SfântuluiPavlos[39]:

lantul Sfantului Pavlos

Inscripția[40] de la mormântul său e aceasta:

inscriptia de la mormantul Sfantului Pavlos

Iar sarcofagul său are 2, 55 metri lungime, 1, 25 metri lățime și 0, 97 metri înălțime[41].

În noiembrie 2013, Papa Franciscus a prezentat pentru prima oară Sfintele Moaște ale Sfântului Apostol Petros[42].

Care arată astfel[43]:

Sfintele Moaste ale Sfantului Apostol Petros

Mormântul Sfântului Petros, aflat dedesubtul basilicii papale de la Vatican, arată astfel[44]:

mormantul Sfantului Apostol Petros

Iar Sfintele lor Moaște se află la Roma, pentru că aici au fost amândoi martirizați[45]. Și ei se roagă, fără niciun dubiu, pentru întreaga lume, ca toți să intre în Biserica lui Dumnezeu prin Botez și să își sfințească viața. Pentru că viața Bisericii e viața sfințeniei și noi, cu toții, suntem chemați la o viață sfântă și binecuvântată, pentru ca să moștenim Împărăția lui Dumnezeu.

De aceea, iubiții mei, prin postul și rugăciunea noastră, după puterile noastre slabe, ne-am apropiat și noi de Sfinții Apostoli ai lui Dumnezeu și le-am cerut să fie apărătorii și ajutătorii noștri în toate zilele vieții noastre. Le-am cerut să ne învețe și pe noi teologia lor. Le-am cerut să ne lumineze cuvintele lor cele dumnezeiești și, deopotrivă, să ne facă să ne vedem patimile și căderile noastre catastrofale.

Pentru că Sfinții lui Dumnezeu prin acestea două ne fac cel mai mare bine: când ne luminează să înțelegem teologia Bisericii și, totodată, să ne cunoaștem pe noi înșine. Căci teologia e cea care ne vindecă de patimi, dar, mai întâi de toate, trebuie să ne recunoaștem patimile noastre, să ne pocăim pentru ele, să ne mărturisim cu durere căderile noastre, pentru ca să ne îndreptăm duhovnicește.

Pentru că adesea cădem, dar ridicarea noastră din păcate e darul lui Dumnezeu. Adesea ne murdărim, dar spălarea noastră duhovnicească e darul Lui. Și pe ea o trăim în mod real și foarte bucuros ori de câte ori ne mărturisim păcatele noastre și primim iertarea de la Dumnezeu în mod sacramental.

Pentru că iertarea Lui ne eliberează. Iertarea Lui ne îmbracă în veșmântul slavei Sale celei dumnezeiești. Iertarea Lui e începutul bun al pocăinței noastre. Pentru că trebuie să ne zidim mereu duhovnicește pe temelia slavei lui Dumnezeu și pe adevărul teologiei Bisericii.

Fără teologia Bisericii trăită existențial și fără slava lui Dumnezeu primită sacramental și simțită adânc duhovnicește în noi, nu putem să trăim ierta- rea lui Dumnezeu. Căci iertarea Lui e duhovnicească, e intimă, e adâncă, e trăită în relația de mare intimitate cu El.

Iar Sfinții sunt călăuzitorii noștri pe calea teologiei și a evlaviei celei duhovnicești. Pentru că trebuie să știm în cine credem și cum trebuie să I ne închinăm Lui. Credința e teologia Bisericii, iar închinarea este evlavia ei. Căci mai întâi trebuie să aflăm cele despre Dumnezeul nostru și despre Sfinții și Îngerii Lui, apoi ne închinăm cu adevărat Lui și îi cinstim pe Sfinții și Îngerii Lui, pe care îi avem ca ajutătorii noștri pe calea mântuirii.

Fiindcă nu putem despărți credința de închinare, teologia de cultul Bisericii, slujirea lui Dumnezeu de slujirea oamenilor. Ci, deopotrivă, trebuie să credem ce crede Biserica și să I ne închinăm Lui ca Biserica și să Îi slujim Lui așa cum Îi slujește Biserica de oriunde și de oricând. Dar ca să știm ce crede Biserica trebuie să citim Tradiția Bisericii, iar ca să știm cum se închină Biserica trebuie să participăm la Slujbele Bisericii cu inimă plină de pocăință. Pentru că atunci când ne rugăm cu pocăință și ascultăm cu smerenie și cu încredere teologia Bisericii, Dumnezeu ne sporește enorm de mult râvna, înțelegerea și iubirea noastră pentru El și pentru oameni și pentru întreaga Lui creație. Căci El vede că noi Îl căutăm cu adevărat pe El și căutăm să ne vedem pe noi înșine și să iubim și să apreciem cele ale aproapelui nostru.

De aceea, iubiții mei, orice facem cu credință și din credință e bineplăcut lui Dumnezeu și ne aduce multă sporire duhovnicească! Dar tot ceea ce facem cu inimă îndoită e cu păcat. Căci îndoiala este necredință.

Să fim credincioși lui Dumnezeu! Să ascultăm de El și de Sfinții Lui, care ne învață să Îl iubim pe El cu adevărat! Să trăim frumos înaintea lui Dumnezeu, nelăsând conștiința să ne mustre pentru nimic! Căci atunci când facem voia Lui, ea cuprinde și întreaga umanitate. Pentru că ne rugăm și pentru oameni, pentru toți oamenii, căci toți au nevoie de mântuirea lui Dumnezeu.

Să ne fie milă de toți oamenii, de durerile și de neștiințele lor, de sărăcia și amărăciunile lor! Dar să ne și bucurăm pentru toți oamenii, pentru tot binele din viața lor, care e de la Dumnezeu!

Să nu vim invidioși și răi, disprețuitori și răzbunători, căci acestea toate nu au de-a face cu viața creștină, ci să fim buni și milostivi, răbdători și înțelegători cu oamenii, cu neputințele lor, cu nevoile lor!

Sfinții Apostoli au cutreierat lumea pentru binele nostru. Ei au lățit Biserica pentru ca să ne cuprindă pe toți. Să aducem și noi mărturia noastră bună, credincioasă în lume! Căci aceasta e lumină pentru binele tuturor, e îndemn la viață cuvioasă pentru toți, e nădejde de mântuire pentru toți.

La mulți ani celor care purtați numele Sfinților Apostoli! Multă întărire tuturor! Iar astăzi e doar dezlegare la pește[46]. Pentru că mâine se sfârșește postul Sfinților Apostoli. Numai bine tuturor! Amin.


[1] Începută la ora 15. 17, în ziua de 25 iunie 2018, zi de luni. Zi cu soare, 26 de grade.

[2] Grafia cuvântului este de la Mt. 10, 2, BYZ.

[3] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 3*.

[4] Grafia cuvântului e de la Lc. 9, 10, BYZ.

[5] Cf. https://biblewalks.com/Sites/bethsaida.html.

[6] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Bethsaida. [7] Ibidem.

[8] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Apostle.

[9] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter.

[10] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Simbolul_niceeano-constantinopolitan.

[11] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3478/sxsaintinfo.aspx.

[12] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 3*.

[13] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Petronilla și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3478/sxsaintinfo.aspx.

[14] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 3*.

[15] Idem, p. 16*.  Sfânta Icoană a Sfântului Petros e de aici: http://bizweb.synaxarion.gr/data/specials/synaxarion/0629_ApostolosPetros.jpg, iar a Sfântului Pavlos e de aici: http://bizweb.synaxarion.gr/data/specials/synaxarion/0629_ApostolosPavlos.jpg.

[16] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

[17] Grafia numelui am preluat-o de la F. Ap. 9, 8, BYZ.

[18] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 15*, cf. Filip. 3, 5: „ἐκ γένους Ἰσραήλ, φυλῆς Βενιαμίν, Ἑβραῖος ἐξ Ἑβραίων, κατὰ νόμον Φαρισαῖος” [ed. BYZ].

[19] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 16* și https://en.wikipedia.org/wiki/Tarsus,_Mersin. Sfântul Pavlos și-a mărturisit locul de naștere în F. Ap. 21, 39: „Ἐγὼ ἄνθρωπος μέν εἰμι Ἰουδαῖος, Ταρσεὺς τῆς Κιλικίας, οὐκ ἀσήμου πόλεως πολίτης” [cf. BYZ]. Numele orașului, în ebraică, este Tarsis [תרשיש], iar în greacă este Tarsos [Ταρσός], cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Tarsus,_Mersin.

[20] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

[21] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_(given_name).

[22] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 5*.

[23] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nero.

[24] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4018/sxsaintinfo.aspx și http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4017/sxsaintinfo.aspx.

[25] Acta Sanctorum, vol. 27, p. 15*. [26] Idem, p. 30*. [27] Idem, p. 31*.

[28] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4017/sxsaintinfo.aspx.

[29] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Gamaliel.

[30] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4017/sxsaintinfo.aspx.

[31] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/4018/sxsaintinfo.aspx.

[32] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter#Death și http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-29-sf_ap_petru.html.

[33] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle#Death și http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-29-sf_ap_pavel.html.

[34] Cf. http://paginiortodoxe.tripod.com/vsiun/06-29-sf_ap_pavel.html.

[35] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle. A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Basilica_of_Saint_Paul_Outside_the_Walls.

[36] A se vedea: http://www.basilicasanpaolo.org/interno.asp?id=15&lang=eng.

[37] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=DKnm5ryMFzw.

[38] Idem: https://www.youtube.com/watch?v=WByvQCBCByg.

[39] O imagine de la minutul 4. 12 din această filă video: https://www.youtube.com/watch?v=WByvQCBCByg.

[40] Am preluat-o de aici: http://www.basilicasanpaolo.org/rcm/foto/15_2.jpg.

[41] Cf. http://www.basilicasanpaolo.org/interno.asp?id=15&lang=eng.

[42] O filă video, editată online pe 25 noiembrie 2013, ni le prezintă: https://www.youtube.com/watch?v=DhnJgAzSHD8.

[43] De la minutul 1, din fila video amintită anterior.

[44] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Saint_Peter’s_tomb.

Am preluat imaginea de aici: https://earlychurchhistory.org/wp-content/uploads/2017/11/St.-Peters-Tomb-2-.jpg.

[45] Cf.  https://en.wikipedia.org/wiki/Paul_the_Apostle.

[46] Cf. Calendar creștin-ortodox 2018, tipărit la București, p. 25.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [3]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Maria Crina Bud[1] i-a făcut o impresie foarte bună la București, p. 176. Pavel Țugui = „un politruc la fel de sinistru ca toți ceilalți”, p. 177. A.E. Baconsky nu doar a „lăudat, deșănțat, regimul, ci a pus umărul, practic, la anihilarea unor „dușmani de clasă””, p. 179. Autorul îl consideră însă pe A.E. Baconsky „printre cei mai buni tălmăcitori de poezie pe care îi avem”, p. 181.

Despre cartea lui Paul Goma cu Mariana Sipoș. De Goma s-au ocupat peste 40 de ofițeri ai Securității, peste 50 de informatori și au fost „lucrate” 20 de persoane din anturajul său, p. 185-186.  Lașitatea scriitorilor în comparație cu curajul lui Goma, p. 186. Goma consideră că pe 22 decembrie 1989 România a avut de-a face cu un puci, p. 187, cu o lovitură de stat violentă și nu cu o revoluție.

Goma merită „un respect necondiționat”, p. 189, din partea noastră. Lecția de demnitate a lui Goma „demonstrează că, iată, dacă un singur om a reușit, datorită intransigenței sale, să pună pe jar un sistem atât de bine organizat, de bună seamă că regimul comunist a fost susținut de lașitatea celorlalți. Care, astfel, prin pasivitate, devin automat complici”, p. 189. Textul e din 2006.

Al. Paleologu a fost mason, p. 191, și a colaborat cu Securitatea, p. 193. Racolarea lui are loc în anul 1963, la penitenciarul din Botoșani, p. 194. Numele conspirativ în pușcărie: Marin Oltescu, la eliberare primește altul: Alexandru, p. 195. Și-a recunoscut vina, în mod public, în februarie 1990, p. 196.

„în acele dosare nu se află adevărul, ci adevărul documentat de Securitate, în așa fel încât activitatea ei să pară indispensabilă aparatului politic comunist”, p. 198.

„oportunismul parșiv”, p. 201. Adrian Marino a fost asistentul lui George Călinescu, p. 203. Crețu nu crede că Constantin Noica a „accepta[t] să realizeze, în cărțile sale, temele trasate de Securitate”, p. 206-207. „Noica nu e un profitor al regimului, nici un colaborator cinic. E un naiv, poate. Unul care a crezut că negoțul cu diavolul e posibil. Că utopia culturală pe care o gândise e realizabilă sub comunism. Nimic de genul acesta nu a fost posibil sub comunism”, p. 207.

Breban „și-a creat opera ignorând cu superbie regimul politic; el nu a scris nici în favoarea, nici împotriva comunismului, ci a scris dintr-o improbabilă, dar totuși posibilă mandala a libertății, pe care doar încrederea fără margini în propria vocație a putut să o creeze”, p. 209.

„Într-o lume bolnavă de invidie și de mediocritate cum e lumea noastră literară, un zvon face cât o certitudine”, p. 211.

Despre Breban: „romancierul nu era eligibil [de Securitate]. Primul impediment consta în temperamentul său vulcanic, în predispoziția sa de a fi volubil și de a face public totul”, p. 211.

„Breban nu este un învins, ci un învingător. El a publicat o operă impunătoare într-o perioadă extrem de dificilă. Și a făcut-o fără a recurge la mijloace reprobabile. A avut nebunia de a-și proteja propria libertate de gândire și, mai dificil încă, de acțiune. Și a făcut-o. Stau mărturie marile lui cărți apărute înainte de 1989”, p. 212.

„ambâț indiscutabil”, p. 214; „paregzamplu”, p. 215; „Pe de altă parte, Iorga al Iașilor de azi pare Mitropolitul Daniel. Prezentat, ce e drept, în impresionanta sa activitate ecumenică, pe lângă care cea strict literară lasă de dorit. Cel puțin așa rezultă din fișele dicționarului. Realitatea știm cu toții că e alta”, p. 215.

„autorlâc”, p. 217; „o cronichetă”, p. 218; „Valeriu Cristea are inteligența discreției”, p. 222; G. Călinescu „acceptă compromisul cu bună știință”, p. 233; „Călinescu nu idilizează realitatea, nu o falsifică, nu ascunde sub preș părţile neconvenabile. E deputat comunist, dar nu unul orbit”, p. 233.

„Ce e interesant e că, și atunci când se compromite, Călinescu rămâne Călinescu. Adică un mare scriitor, o mare conștiință critică, un erudit. Trecând la tribună, el nu abandonează biblioteca. Marele său rol tot cel de profesor și de scriitor este”, p. 234.

Ion Negoițescu a debutat la 16 ani, p. 237. Negoițescu este „cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maîtresse a unui mare critic: conștiința critică”, p. 243.

Nicolae Balotă știa latină, germană, franceză, p. 244; „monstrum eruditionis”, p. 245; „opus humanum”, p. 247; „pedagogie a lecturii”, p. 247; dar și Balotă a colaborat cu Securitatea, p. 248; „Răscumpără opera compromisul moral al unui creator? După părerea mea – nu, dar suntem obligați și să răsturnăm termenii problemei: nici compromisul nu anulează opera”, p. 249.

„Ceea ce admir cel mai mult la Eugen Simion este că el trăiește angajat fără rest în această utopie a literaturii. Nu cunosc un alt scriitor, în afară de Nicolae Breban, care să manifeste un atașament, un devotament egal față de literatura română”, p. 252.

„Literatura…[este un] experiment cu tine însuți”, p. 255. „Puținii scriitori care au ambiția titanică de a crea mari opere devin, din perspectiva comună, cantonată în imediat, niște monștri (nu neapărat „sacri”), care emană energie, putere, care își organizează viața, își plămădesc destinul în așa fel încât marea izbândă, „mântuirea” să fie realizarea acestei opere. Eminescu, Sadoveanu, Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Mircea Eliade, Marin Preda, Breban, Nichita Stănescu, în critică Lovinescu, G. Călinescu, Eugen Simion – acestea sunt numele care-mi vin prompt în minte. Or, toți acești mari scriitori au înțeles că o literatură nu se clădește vânând capodopera, ci adăugând, sistematic, carte peste carte”, p. 256.

Bogdan Crețu consideră că „un mare critic …înseamnă: mare cititor + mare scriitor”, p. 257, în același timp.

„pare că freamătă ca un mânz pofticios, nerăbdător, plin de explicabilă curiozitate”, p. 289.


[1] A se vedea: https://www.utcluj.ro/media/astatic/concurs/Bud%20Crina_CV.pdf.

Lucas, cap. 14, 25-35, cf. BYZ

25. Și mergeau împreună cu El mulțimi multe! Și, întorcându-Se, a zis către ele:

26. „Dacă cineva vine către Mine și nu urăște pe tatăl său și pe mama și pe femeia și pe copiii și pe frații și pe surorile [sale], și încă și sufletul său, nu poate a fi ucenicul Meu [οὐ δύναταί Μου μαθητὴς εἶναι].

27. Și oricine nu își poartă crucea sa [Καὶ ὅστις οὐ βαστάζει τὸν σταυρὸν αὐτοῦ] și [nu] vine după Mine [καὶ ἔρχεται ὀπίσω Μου], nu poate a fi ucenicul Meu.

28. Căci cine dintre voi [Τίς γὰρ ἐξ ὑμῶν], cel care voiește să zidească un turn [ὁ θέλων πύργον οἰκοδομῆσαι], stând mai întâi, nu socoate costul [οὐχὶ πρῶτον καθίσας ψηφίζει τὴν δαπάνην], dacă le are pe cele întru desăvârșire[a lucrului] [εἰ ἔχει τὰ εἰς ἀπαρτισμόν]?

29. Ca nu cumva, punând el temelia și neputând să-l termine, toți cei care îl văd să înceapă a-și bate joc de lui [el],

30. zicând, că «Acest om a început a zidi și nu a putut să termine».

31. Sau cine [este] împăratul, [care] mergând să se lupte [cu] alt împărat întru război, stând mai întâi, nu se sfătuiește, dacă este cu putință cu zece mii să facă față celui cu douăzeci de mii venind asupra lui?

32. Iar dacă nu [poate], încă departe fiind el[1], solie trimițând [πρεσβείαν ἀποστείλας], cere cele pentru pace [ἐρωτᾷ τὰ πρὸς εἰρήνην].

33. Așadar, astfel fiecare dintre voi, care nu se leapădă [cu] [de] toate averile sale [ὃς οὐκ ἀποτάσσεται πᾶσιν τοῖς ἑαυτοῦ ὑπάρχουσιν], nu poate a fi ucenicul Meu.

34. Bună [este] sarea! Dar dacă sarea are să se facă fără gust [ἐὰν δὲ τὸ ἅλας μωρανθῇ], cu ce se va săra [ἐν τίνι ἀρτυθήσεται]?

35. Nici întru pământ, nici întru gunoi [nu] este bună, [ci] afară o leapădă pe ea. Cel care are urechi a auzi [Ὁ ἔχων ὦτα ἀκούειν], să audă [ἀκουέτω]!”.


[1] Împăratul cu armată superioară numeric.

Memento mori și nostalgia Paradisului [9]

Faptul este evidenţiat şi de Eminescu, care, după ce rememorează căderea unora dintre cele mai mari civilizaţii, ajungând la Grecia şi la filosofia-i specifică, speculativă, se întreabă: „Dar mai ştii?…N-auzim noaptea armonia din pleiade?/ Ştim de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimţite cade?”. Parcă-l auzim pe Miron Costin: „Ce nu petrece lumea şi-n ce nu-i cădere?” (Viiaţa lumii).

Nu ar fi prima dată pe parcursul acestui poem când s-ar face auzit Costin, pentru că, după cum remarca L. Gáldi[1], în chiar primele strofe aflăm versuri („Eu sub arcurile negre, cu stâlpi nalți suiți în stele/ Ascultând cu adâncime glasul gândurilor mele,/ Uriașa roat-a vremii înapoi eu o întorc./…/ …eu privesc și tot privesc/ La v-o piatră ce însamnă a istoriei hotară /…/ Acolo îmi place roata câte-o clipă s-o opresc!”) care ne amintesc de Viiața lumii („Trece veacul desfrânat, trec anii cu roata”).

La sfârșitul poemului, imaginea costiniană a roții (roată a lumii pe care o găsim pictată și în Biserica din Șchei[2]) va reveni: „Ș-astăzi punctul de solstițiu a sosit în omenire./ Din mărire la cădere, din cădere la mărire/ Astfel vezi roata istoriei întorcând schițele [spițele] ei”.

Poetul însuşi se ipostaziază ca un Orfeu[3] care profeţeşte, prin cântarea sa, nu căderea Greciei, ci a lumii, Euridice[4] a sa fiind universul întreg: „Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./ Nu simţim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană? Poate urmează-a arfei-antice suspinare-aeriană,/ Poate că în văi de chaos ne-am pierdut de mult…de mult”.

Îi era propriu lui Eminescu să depărteze perspectiva şi să contemple timpul şi istoria ca pe ceva petrecut, derulat, ştiind dinainte că va veni ziua când se va pune punct succesiunii de căderi ale oamenilor şi ale civilizaţiilor instaurate de ei, ca semne ale puterii umane.

Ceea ce este esenţial de observat, în reproducerea acestor căderi, este că ele nu se rezumă, în viziunea eminesciană, la o simplă enumerare. În ordinea acestei enumerări intră nu numai civilizaţii, ci şi oameni, avându-se în vedere nu doar o evaluare istorică, ci şi o căutare mult mai adâncă a sensului lumii, care să explice cauzele profunde ale evenimentelor istorice.

Nu s-a remarcat prea atent până acum, dar alături de Nabucodonosor şi Sardanapal, de faraoni şi de Nero, de împăraţi îmbuibaţi de plăceri, vanitoşi sau nebuni, Eminescu îi aşază, în rândul celor care au fost şi nu mai sunt (ubi sunt qui ante nos?) şi pe împăraţii-profeţi David şi Solomon ai Israelului antic, cât şi pe filosofii, artiştii şi poeţii Greciei antice.

Căderea nu ocoleşte pe nimeni, nu menajează spiritele înalte, după cum nici moartea nu face diferenţe între oameni – o concepţie arhiprezentă în scrierile medievale româneşti.

Filosofii, artiştii şi poeţii Eladei sunt reprezentaţi aici în mod semnificativ de Pitagora[5], „cugetătorul palid cu gândirea în doliu, care grămădeşte lumea într-un singur semn” pe care „el în taină nu îl crede”, de Pigmalion, „orbul sculptor”, care sculptează femeia cu „eterna-i fire” şi cu „cruda ei simţire” pentru a fi „o durere-ncremenită printre secolii ce trec” (simptomatic, în altă parte o numeşte „Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie” – Venere şi Madonă), şi de Orfeu, care înnebuneşte de durere şi îşi aruncă lira în mare, liră a cărei soartă o urmează întreaga Grecie antică, a cărei civilizație se prăbușește.

Cred că şi lui Eminescu, care încerca să se imagineze un Orfeu-profet, anunţând căderea lumii, i-a fost frică de nebunie, dar nu de folie ca afecţiune neurologică, ci i-a fost teamă să nu cadă într-o cugetare nebunească, falsă (aşa cum aprecia că s-a întâmplat la un moment dat cu Heliade), de aceea a studiat filosofiile lumii dar s-a ferit să devină adeptul vreuneia dintre ele, când toate sunt deşertăciunea deşertăciunilor, după cum a învăţat de la început, de acasă.

De aceea, se conturează în mintea sa, tot mai pregnant, ideea unei arte umane esenţiale, care ar consta în contemplarea panoramei deşertăciunilor şi a perspectivei morţii, singura artă şi filosofie, o ars moriendi, care ar reprezenta profilaxia iluziei umane – după cum ne precizează şi câteva versuri din Împărat şi proletar, care sintetizează esenţa acestei discuţii: „Zidiţi din dărâmăture gigantici piramide/ Ca un memento mori pe al istoriei plan;/ Aceasta este arta ce sufletu-ţi deschide/ Naintea veciniciei”…

Concluzia poate fi derutantă, dar cred că gândul lui Eminescu este, de data aceasta, destul de limpede: nici filosofia, nici arta, nici poezia nu fericeşte pe om – şi devine greu să susţii că Eminescu reproduce cu fidelitate, în versurile sale, cugetarea platonică, schopenhaueriană sau kantiană.

De aceea, la finalul poemului, sfârşind perindarea prin istoria lumii, poetul se va întoarce în rugăciune către Dumnezeu, Creatorul lumii, pentru că toată înţelepciunea, filosofia lumii e vană.

Şi nici femeia, erosul în sine, nu reprezintă un ideal ferice. Dragostea pătimașă este cea care, pe regii Iudeii David şi Solomon, din „biserica măreaţă” [vechiul templu iudaic] i-a scos afară, făcându-i să păcătuiască. Căci „văzui pe David în lacrimi rupând haina lui bogată” ca să i se ierte „osânditul lui păcat” şi pe Solomon care „cânta pe Împăratul [ceresc] în hlamidă de lumină” (pe „Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină” – Ps. 103, 2)[6] şi „soarele stetea pe ceruri auzind cântarea-i lină” cum, ieşind din templul sacru lasă gândul lui [cucernic] să cadă/ Căci amorul îl aşteaptă cu-a lui umeri de zăpadă”.


[1] Cf. L. Gáldi, Stilul poetic al lui Mihai Eminescu, op. cit., p. 114, 133.

[2] Sursa imaginii: https://nastase.wordpress.com/2015/03/17/tezaurul-de-la-biserica-sf-nicolae-din-brasov/.

[3] A se vedea: http://ro.wikipedia.org/wiki/Orfeu.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Euridice_(nimfă).

[5] Idem: http://ro.wikipedia.org/wiki/Pitagora.

[6] L. Gáldi vedea, în acest vers, „un fel de elenizare a Palestinei antice: hlamida de lumină, cântată de regele Solomon, e un adevărat simbol al acestei tendințe” – cf. Idem, p. 118. Însă greșește, iar versul lui Eminescu nu are legătură cu nicio tendință de elenizare, căci nu este decât o parafrază a unui binecunocut verset din Psaltire, din psalmul 103, ușor de reținut și pentru că se rostește la începutul Vecerniei. Termenul hlamidă există, de asemenea, în Scriptură, indicând mantia porfirie cu care a fost îmbrăcat Domnul la judecata lui Pilat.

Iluziile literaturii și deziluziile criticii [2]

Bogdan Crețu, Iluziile literaturii și deziluziile criticii. Noi coduri de lectură, între estetic și ideologic, Ed. EuroPress Group, București, 2015, 422 p.

*

Ion Pop, Avangardismul poetic românesc, apărută în 1969[1], „reprezintă cea dintâi tentativă, întru totul lăudabilă, de sistematizare a acestui complex și inegal ferment al literaturii primului sfert de veac XX”, p. 135.

Autorul consideră că „Ilarie Voronca nu a practicat niciodată teribilismul pur”, p. 137, în materie de poezie, pentru că a căutat să transforme scrisul într-o experiență de viață, p. 140.

Cititorul de azi? Pentru Crețu el este „din ce în ce mai leneș și mai puțin atras de poezie”, p. 141. O afirmație din 2007, p. 141.

M. Blecher[2] a murit la 29 de ani, p. 142. „Blecher își scrie cărțile în orizontul apropiat al morții, de care era conștient; nu are vreme nici măcar să cizeleze, darămite să mai și trișeze”, p. 145.

Anchilozarea în critica estetică, p. 148. „mediocritatea onorabilă”, p. 149. Sexul gingaș, în loc de sexul slab, p. 152.

Mihail Sadoveanu a plagiat-o pe Constanța Marino-Moscu în romanul Mariana Vidrașcu, p. 153[3].

Crețu consideră că Hortensia Papadat‑Bengescu este „un scriitor mai îndrăzneț, mai original, mai bun, mai actual decât Camil Petrescu, Anton Holban, Mircea Eliade, Felix Aderca și atâția alți congeneri”, p. 154.

Sorana Gurian a murit la 43 [42][4] de ani, p. 155. Pe Bianca Burța‑Cernat[5] o consideră „încă de la prima carte, un istoric literar redutabil, perfect format. Are tot ce îi trebuie: rigoare, răbdare, echilibru, un stil curat, limpede, intuiții corecte, pasiunea și ambiția lăudabilă de a epuiza subiectul”, p. 155.

Ion Simuț „a contestat” calitatea de scriitor a lui Eugen Barbu, p. 156, lucru care n-are de-a face cu adevărul. Autorul îl consideră pe Simuț „un critic independent”, p. 156, și spune că „bunul‑simț și echilibrul caracterizează critica lui Ion Simuț și fac din el un reper în istoriografia literară a ultimelor decenii”, p. 157.

I-a citit toate cărțile lui Simuț, p. 157, și consideră că Ion Simuț „practică o critică neleneșă, deloc călduță, deloc amabilă ori decorativă, care problematizează permanent, care pune pe gânduri și duce, aproape de fiecare dată, mai departe discuția despre cutare scriitor ori cutare fenomen”, p. 157.

La finalul unui articol din 2013: „de la doi critici aștept o istorie a literaturii române a secolului al XX‑lea: de la Eugen Simion și de la Ion Simuț. Sunt singurii care mai pot resuscita, pentru moment, acest gen care și‑a consumat energiile și mizele”, p. 161.

Slugărnicia, p. 167. G. Călinescu are dosar de urmărire între 1959‑1960, p. 170. Pentru urmărirea lui, Securitatea a folosit „38 de ofițeri de securitate și de miliție, 20 de informatori…[și] șapte case de întâlnire” conspirativă, p. 171. Totodată „i s‑a interceptat corespondența…i s-a ascultat telefonul și i s‑a montat în casă aparatură de înregistrare”, p. 171. Dosarul are 463 p., cf. p. 171.

Pentru regimul comunist, George Călinescu a fost „un oponent periculos”, p. 171. „Savantul este înconjurat de informatori (oamenii cei mai apropiați din institut îl toarnă sistematic, femeia de serviciu, șoferul sunt prelucrați în același scop), este ascultat în propria casă. Pe scurt, este tratat ca un inamic temut al comunismului”, p. 172.

G. Călinescu a fost scos de la Facultatea de Litere și înlocuit cu Ion Vitner[6], care era dentist, p. 174.


[1] Un fragment din carte: https://www.scribd.com/document/205640990/ Ion-Pop-Avangarda-in-literatură.

[2] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Max_Blecher.

[3] Idem: http://ziarulceahlaul.ro/o-scriitoare-uitata-un-caz-ciudat-de-istorie-literara/.

[4] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Sorana_Gurian.

[5] Idem: https://www.facebook.com/bianca.cernat2.

[6] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Vitner.

Page 1 of 5

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén

ücretsiz porno
istanbul escort istanbul escort istanbul escort