Predică la Duminica I după Cincizecime [2018]

Iubiții mei[1],

ca să-i înțelegem pe Sfinții din vechime întrucâtva, trebuie să cunoaștem Sfinți în piele și oase, Sfinți încă în viață. Pentru că întâlnirea Sfinților lui Dumnezeu, care încă sunt printre noi și care ne pot arăta, din interior, viața cu Dumnezeu, viața sfințeniei, ne scapă de multe înțelegeri simpliste și aberante despre Sfinți.

Căci oricâte cărți aghiologice am citi noi, până nu întâlnim un Sfânt, doi, mai mulți în viața noastră, nu putem înțelege coerența, măreția și simplitatea vieții sfinte. Nu putem înțelege cât de normali sunt acești oameni, dar și cât de dumnezeiești sunt în același timp. Pentru că Sfinții în carne și oase au neputințele, neștiințele, păcatele lor, momentele lor de rătăcire mentală și de singurătate, momentele lor de orgoliu și de lipsă de milă, dar, în același timp, sunt imenși în credința lor, în răbdarea lor, în cunoașterea lor mistică, în bunătatea și în milostivirea lor, în munca lor pentru oameni, pentru toți oamenii.

Căci dacă stai pe lângă ei o zi, o lună, 3 ani, o viață de om înțelegi ceva absolut tulburător: că ei sunt altceva decât ceilalți oameni. Că minusurile vieții lor sunt infime pe lângă virtuțile lor, pe lângă umanitatea lor plină de har, pe lângă debordanta lor generozitate. Căci ei sunt oameni, oameni profunzi, oameni imenși, oameni de care nu suntem vrednici [Evr. 11, 38][2], dar ne suportă…toate neștiințele și bădărăniile noastre față de ei. Toată lipsa noastră de recunoștință și de atenție.

Căci sfințenia presupune drumul tău interior cu Dumnezeu, dar și suportarea întregii existențe contemporane ție. De aceea, pe lângă greul tău de a te sfinți, se adaugă greutățile pe care ți le fac oamenii și demonii și alte viețuitoare, contemporane cu noi. Tocmai de aceea sfințenia este oboseala supremă a omului, dar și împlinirea lui supremă.

Și când întâlnești astfel de oameni obosiți de atâta muncă cu ei înșiși, de atâta asceză sfântă, dar și de atâta suportate a noastră, a tuturor, întâlnești niște oameni profunzi, pe care îi receptezi ca familiari, ca pe ai tăi, și de care te îndrăgostești în mod iremediabil. Și astfel, ascultându-i, privindu-i, înțelegându-i, admirându-i, iubindu-i nespus, începi să urăști orice fandoseală, orice manierism ieftin, orice jumătate de măsură, orice lucru inuman și începi să gândești, să vorbești, să privești, să asculți, să muncești în mod simplu și cu toată dăruire ta interioară.

Pentru că Sfinții te învață, mai întâi de toate, să fii om, apoi să înțelegi ce înseamnă a fi creștin și, în cele din urmă, ce înseamnă să fii un creștin desăvârșit, un Sfânt al lui Dumnezeu. Pentru că sfințenia nu stă doar în sufletul nostru și nici doar într-o anume parte a trupului nostru, ci sfințenia lui Dumnezeu stă în tot omul, în toată ființa lui. Și ca să înțelegi asta, trebuie să vezi sfințenia lui Dumnezeu locuind la propriu în om. Trebuie să-i vezi pe oamenii plini de slava lui Dumnezeu cum trăiesc, cum dorm, cum merg la cumpărături, cum citesc, cum se roagă, cum trăiesc în familie sau în obștea lor monahală, cum trăiesc ei eclesial. Căci dacă îi vezi și îi înțelegi…atunci toată istoria aghiologică a Bisericii ni se deschide deodată minții noastre. Pentru că așa cum trăiesc ei de normal, cei de acum, au trăit și cei din vechime, pe care astăzi îi cinstim în Biserică. Căci Sfinții din secolul al XXI-lea sunt într-o legătură interioară continuă cu toți Sfinții Bisericii din toate secolele. Fapt pentru care toți au Sfinte Moaște, toți fac minuni, toți ne sar în ajutor în mod real, chiar dacă diferențele dintre Sfinți sunt enorm de multe.

Unii sunt extrem de teologici, pe când alții sunt extrem de pragmatici. Unii au trăit în familie, alții în singurătate, unii au fost martirizați la vârste foarte fragede, alții au fost Ierarhi, Preoți sau Diaconi ai Bisericii care au trăit în multă evlavie și bunătate. Pentru că Sfinții nu seamănă unul cu altul, au personalități diferite, trăiesc în medii diferite, dar toți experiază interior aceeași realitate: văd și simt slava lui Dumnezeu coborând și rămânând în ei.

De aceea, dacă vrem să învățăm teologie profundă, fără greșeală, fără erori de anvergură, trebuie să apelăm la Sfinții plini de teologie ai Bisericii. Dacă vrem să învățăm cum să ne curățim de patimi, trebuie să mergem la cei care au scris despre curățirea de patimi sau la cei despre care noi credem că ne pot ajuta în mod haric să ne curățim de patimi, în mod real. Pentru că am văzut creștini care au citit cărți de experiență mistică ca să înțeleagă cum să se despătimească, dar am văzut și creștini care, fără multă școală și cunoaștere, s-au încrezut în anumiți Sfinți și i-au rugat să îi învețe și să îi tămăduiască de diverse patimi și boli. Iar Sfinții i-au tămăduit și de boli și de patimi, dar și de neștiință!

Adică sunt Sfinți pentru toate vârstele și treptele duhovnicești, iar noi trebuie să apelăm la cei pe care îi înțelegem, pe care îi simțim aproape de noi, pe care îi iubim și față de care avem o mare evlavie. Ăsta e începutul! Pentru că, cu adevărat, noi trebuie să tindem spre acest lucru: să-i iubim și să-i cinstim pe toți Sfinții lui Dumnezeu și să învățăm de la fiecare câte ceva absolut important pentru noi și pentru viața noastră.

De aceea, colecția aghiologică pe care am început-o[3] nu e în primul rând o discuție despre trecut, ci despre prezent. Pentru că Sfinții sunt prezentul continuu al Bisericii. Din viețile lor învățăm lucruri care ne folosesc nouă, celor de azi. Tocmai de aceea trebuie să edităm viețile lor într-un mod cât mai propriu contemporaneității noastre, pentru ca toți să îi resimțim ca fiind…ai noștri. Pentru că ei ne reprezintă, ei ne definesc viața, și viața lor vrem să fie și viața noastră. Căci indiferent dacă au trăit cu 5.000 de ani sau cu 300 sau cu 30 de ani înaintea noastră, Sfinții Bisericii ne pot spune lucruri fundamentale despre noi și despre credința noastră.

De aceea, în viitoarele volume ale colecției, pe care nădăjduim să le publicăm cu harul lui Dumnezeu, vom prezenta Sfinți din diverse secole și cu diverse personalități, care nu sunt neapărat „la modă”. Adică Sfinți pe care mulți i-au uitat cu totul sau nu știu nimic despre ei. Pentru că ne interesează să citim textele sursă ale Vieților lor, să expunem diverse experiențe din viețile lor, să le comentăm, să le propunem tuturor, să le reactualizăm, să ni le însușim.

Pentru că Sfinții despre care scriem sunt Sfinții cărora ne rugăm, cărora le cerem ajutorul, pe care îi vrem mereu în viața noastră.

Și eu mi-aș dori să scriu – dar știu că nu se poate asta – despre toți Sfinții în același timp, despre toți Sfinții într-o singură carte sau în milioane de cărți, pentru că avem nevoie de fiecare în parte și de toți la un loc. Așa cum azi îi prăznuim pe toți Sfinții într-o singură Slujbă[4], dar al căror număr și ale căror nume ne depășesc.

Ce a făcut Penticostarul Bisericii în această zi? Ni i-a prezentat pe Sfinți nu după numele lor, ci după cetele lor. A pus cetele Sfinților împreună înaintea noastră, așa cum trăiesc ele în slava lui Dumnezeu. Și astfel avem ceata [ὁ χορός] Profeților, ceata Apostolilor, cea a Părinților[5] sau a Cuvioșilor, a Ierarhilor, a Drepților, a cinstitelor Femei[6], a celor nebuni pentru Hristos, a Pruncilor, a Zăvorâților, a Stâlpnicilor etc.

Și fiecare dintre Sfinți este numit după ceata lui. Însă, când unul dintre Cuvioși se sfârșește ca Mucenic al credinței, spre exemplu, titulatura lui se îmbogățește, el numindu-se atunci Cuvios Mucenic. După cum, un Ierarh care e martirizat pentru credința Bisericii e numit Sfânt Sfințit Mucenic, prin Sfințit indicându-se arhieria lui, iar prin Mucenic faptul că s-a sfârșit mucenicește. Și astfel el e membru a două cete ale Sfinților, pentru că este și Ierarh și Mucenic în același timp.

Dar cuvântul χορός [horos], pe care l-a folosit Penticostarul grecesc pentru a indica o ceată aparte de Sfinți, nu înseamnă o grupare formată din inși izolați, ci o grupare…care dansează! Care dănțuiește[7], care saltă de bucurie dumnezeiască. Pentru că de la χορός acesta vine cuvântul horă[8] al nostru. Și horele sau dănțuirile Sfinților din Împărăția lui Dumnezeu sunt dumnezeiești, sunt nepătimașe, sunt întru totul sfinte pentru că sunt manifestările de veselie dumnezeiască ale Sfinților înaintea lui Dumnezeu, Cel care îi umple pe ei de revelări dumnezeiește neîncetate ale Sale. Căci El îi umple pe ei de revelări preasfinte în mod continuu și îi face să trăiască veșnic ca niște ieșiți din ei înșiși spre El. Pentru că Sfinții Lui sunt plini de iubirea Lui și de revelații preasfinte, iar manifestările lor de veselie sau horele lor dumnezeiești sunt modul lor de a fi.

Așadar, prin cetele sau prin horele Sfinților, cartea noastră de cult ne-a indicat dinamismul extrem al vieților Sfinților în Împărăția lui Dumnezeu. Pentru că ei sunt mereu în ieșire iubitoare din ei înșiși spre Dumnezeu[9], ei sunt mereu absorbiți de prezența Lui, pentru că sunt continuu în ascultare de El, în bucurie nespusă față de toate tainele pe care El li le revelează lor. Căci bucuria și veselia lor sunt dumnezeiești, sunt sfinte, pentru că sunt bucurie și veselie de Dumnezeu, bucurie și veselie față de continua Lui revelare în ei înșiși.

În unul dintre canoanele Utreniei ni se vorbește despre îndreptarea lui Adam prin mântuitoarea Patimă [τὸ σωτήριον Πάθος] a trupului lui Hristos[10]. Verbul  δικαιόω [dicheoo] înseamnă a face pe cineva Drept. Însă singurul Care îi îndreptează pe oameni, care îi face Drepți sau Sfinți ai Lui, este Dumnezeu. Pentru că toți Sfinții, începând cu Sfântul Adam, cu Protopărintele neamului omenesc, au fost îndreptați de către Dumnezeu. Noi toți, începând de la Sfântul nostru Botez din pruncie și prin întreaga slujire și viață a Bisericii, suntem îndreptați continuu de către El. Adică suntem umpluți de slava Lui pentru ca să trăim o viață dreaptă, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu. Pentru că lucrarea continuă a slavei Sale în noi înseamnă vindecarea, curățirea, sfințirea ontologiei noastre, a umanității noastre. Și noi suntem conștienți în toată viața noastră de modul cum lucrează slava lui Dumnezeu în sufletul și în trupul nostru, pentru că trăim în mod continuu schimbările dumnezeiești din viața noastră. Pentru că, în toată asceza și curățirea noastră de patimi e prezentă slava Lui, mântuirea noastră fiind continua conlucrare dintre Dumnezeu și noi la curățirea și sfințirea noastră.

De aceea, mântuirea și sfințirea oamenilor se fac aici, în Biserica slavei Sale. Căci Sfinții nu apar „după moarte”, ci ei se nasc acum, aici, pentru că acesta e timpul mântuirii și al sfințirii noastre. După adormirea lor cea preabinecuvântată, prin Sfintele lor Moaște și prin minunile pe care le fac Sfinții Lui, devine evidentă pentru toți sfințenia lor. Dar sfințenia lor nu e produsul morții lor, ci al vieții lor continue cu Dumnezeu. Pentru că ei și aici și în veșnicie trăiesc în slava lui Dumnezeu, aici la un nivel mai redus, iar în Împărăția Lui în mod desăvârșit, pe măsura fiecăruia dintre ei.

De aceea, când duminica de azi se numește a tuturor Sfinților, nu se dorește prin ea să se elogieze doar trecutul, ci și prezentul Bisericii. Pentru că Sfinții Lui nu sunt doar cei canonizați de Biserică, nu sunt doar cei din calendar, ci sunt toți cei care au trăit și trăiesc împreună cu Dumnezeu, știuți sau neștiuți de către noi. Pentru că noi, cu toții, suntem chemați la sfințenie, la viața cu Dumnezeu, și de aceea sfințenia nu este ceva „în afara” vieții noastre cotidiene sau „ceva greu de atins” pentru noi, ci ceva comun pentru noi, atâta timp cât noi, din pruncie suntem mădulare mistice ale lui Hristos și în noi locuiește slava Duhului Sfânt, slava Dumnezeului treimic.

Însă, cu toate că realitatea liturgico-sacramentală a vieții noastre bisericești spune că noi nu avem cum să nu fim Sfinți, atâta timp cât suntem răscumpărați și curățiți și sfințiți de către Dumnezeu din pruncia noastră, cunoașterea mistică a credinței ortodoxe, cunoașterea din experiență personală e greu de găsit printre membrii Bisericii.

Mulți nu văd dincolo de cuvintele, de gesturile, de imaginile iconice ale Bisericii. Nu se văd pe ei și nici pe alții. Nu trăiesc după exigențele vieții ascetice, nu au dorința să cunoască teologia Bisericii și nu îi interesează sfințirea lor, chiar dacă au toate uneltele sfințirii la îndemână. Și, cu toate că sunt membri ai Bisericii, trăiesc în indiferență aproape totală față de nevoile lor sufletești și trupești, față de nevoile sfințirii lor și față de comuniunea veșnică cu Dumnezeu și cu Sfinții și Îngerii Lui. Pentru că cred că Sfinți sunt „numai unii”, numai cei „predestinați” pentru ea și că vocația sfințeniei e una „particulară” și nu universală. Și, mai ales, pentru că nu știu cât de simplă și de pragmatică e sfințenia.

Pentru că sfințenia nu începe cu efortul nostru, ci cu coborârea lui Dumnezeu în ființa noastră, prin slava Lui. Sfințenia noastră începe odată cu Botezul nostru sacramental, cu Botezul în care primim slava lui Dumnezeu prin afundarea noastră întreită în apa sfințită a Botezului. Apoi suntem mirunși, primind pecetea harului Sfântului Duh sau darurile cele dumnezeiești care ne întăresc în sfințenie, și suntem împărtășiți cu Hristos euharistic, unindu-ne în mod dumnezeiesc cu El și făcându-ne una cu El, cu Dumnezeul mântuirii noastre. De aceea, mântuirea și sfințirea noastră începe de aici: de la revărsarea milostivirii lui Dumnezeu în noi înșine. Pentru că El face primele fapte ale mântuirii noastre, cerându-ne nouă acordul, tot mai susținut, tot mai ascetic, de a-I urma Lui pe calea grea a răstignirii și a înnoirii continue de sine.

Căci fără El noi nu putem urca la înălțimea inexprimabilă a sfințeniei Sale. De aceea, din marea Sa milostivire, El Se coboară continuu la noi, umplându-ne continuu de slava Lui, ca să ne ridicăm spre Sine în mod continuu. Și acest continuu, acest continuu al relației cu Dumnezeu, al horei cu El, e veșnic. Pentru aceea El ne modifică interior în mod continuu, ne schimbă, ne preface în mod dumnezeiesc prin slava Lui, pentru ca să ne facă tot mai duhovnicești, tot mai proprii Lui, Cel cu totul duhovnicesc și atotsfânt.

Așadar, iubiții mei, problema sfințeniei nu este una care „nu ne interesează” sau nu e o problemă „din trecut”, pentru că sfințenia trebuie să ne caracterizeze pe toți în parte! Căci sfințenia trebuie să fie viața noastră. Pentru că noi toți trebuie să fim duhovnicești și Sfinți ai Lui, uniți interior cu toți Sfinții din toate timpurile și din toate locurile, prin aceea că suntem în comuniune cu ei și încercăm să le urmăm viața lor.

Noi toți trebuie să fim Sfinți! Dar Sfinții nu sunt niciodată statici, ci extrem de dinamici, de muncitori și de integrați în slujirea și în viața Bisericii. Sfinții nu sunt niciodată bădărani, ci oameni foarte sensibili și compătimitori. Sfinții nu vor să epateze. Nu vor să primească funcții de care nu sunt în stare. Nu vor să provoace schisme și disensiuni, certuri și neînțelegeri de tot felul. Ci ei vor să trăiască simplu, curat, prin multă muncă și slujire, pentru că astfel se simt împliniți. Pentru că împlinirea reală a lor e împlinirea duhovnicească, pe când celelalte ajută la aceasta.

Dar, ca să știi cum arată Sfinții trebuie să îi vezi! Trebuie să le observi cuvintele, gesturile, atitudinile, faptele în esența lor, dincolo de slăbiciunile lor minore, pentru ca să îi descoperi în adânca lor umanitate. Trebuie să te împrietenești și să îi iubești, să stai alături de ei și să îi ajuți. Pentru că ei te vor ajuta prin rugăciunea și prin viața lor să te descoperi pe tine însuți, să îți vezi adâncimile și să îți crești mereu adâncimile interioare. Pentru că atunci când Îl lăsăm pe Dumnezeu să pătrundă în mod continuu, prin slava Lui, în noi înșine, noi ajungem atât de vaști și de profunzi interior încât totul este inexprimabil.

Dar fără Sfinții Lui nu știm cine suntem, ce trebuie să facem ca să fim noi înșine, cum e viața cu Dumnezeu. Și de aceea noi avem nevoie absolută de Sfinții și de Îngerii Lui, ca de călăuzitorii preacurați în viața cu Dumnezeu. Căci, prin ei, dar și în mod direct, Dumnezeu ne luminează ce să facem cu viața noastră.

Dar Dumnezeu preferă ca să ne ducă la Sfinții și la Îngerii Lui ca să învățăm, prin intermediul lor, viața cu El, pentru că vrea să vedem cum arată oamenii și ființele spirituale ale Lui care sunt adânc înaintate în sfințenie. Pentru ca să înțelegem că sfințenia are multe trepte, multe subtilități, multe experiențe de trăit și că profunzimea noastră e întotdeauna interioară, tot mai interioară. Dar învățând și primind ajutor de la Sfinții și Îngerii Lui, Dumnezeul nostru vrea să ne integreze în hora lor, în comuniunea cu ei, pentru că împreună vom moșteni Împărăția lui Dumnezeu. Și de aceea, ucenicind lor, noi ucenicim lui Dumnezeu, Care locuiește în Sfinții și Îngerii Lui prin slava Sa. Noi ne împrietenim cu ei și ei cu noi, prin creșterea noastră în sfințenie și în înțelegerea cea dumnezeiască, de aceea legătura dintre noi ajunge să fie indestructibilă. Pentru că e prietenia și iubirea aceleiași sfințenii, trăită în relația noastră cu Dumnezeu și între noi și Sfinții și Îngerii Lui.

Așa că, alături de Sfinții și Îngerii Lui, noi suntem Biserica Dumnezeului Celui viu, a Aceluia care locuiește în noi prin slava Lui. Și viața noastră e viața umplută de sfințenia lui Dumnezeu, prin care noi suntem curățiți, luminați și sfințiți în mod continuu. Amin!

---

[1] Începută la ora 18.00, în ziua de 30 mai 2018, zi de miercuri, cu soare, 28 de grade.

[2] Căci, ne spune Sfântul Pavlos, Sfinții au fost, sunt și vor fi oamenii „de care lumea nu era vrednică [ὧν οὐκ ἦν ἄξιος ὁ κόσμος]” [Evr. 11, 38, BYZ]. Pentru că viața lor este plină de sfințenia și de nemurirea lui Dumnezeu.

[3] Și din care am publicat primul volum: https://www.teologiepentruazi.ro/2018/03/16/vietile-sfintilor-vol-i/.

[4] Cf. Penticostarului grecesc (a se vedea http://glt.goarch.org/texts/Pen/p56.html)  astăzi este Duminica Tuturor Sfinților [Κυριακή των Αγίων Πάντων].

[5] Penticostar, ed. gr., cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p56.html/ Penticostar, ed. BOR 1973, p. 390. [6] Ibidem/ Idem, p. 392.

[7] A se vedea:  http://www.dex.ro/dănțui. S-a preferat acest verb în cărțile noastre de cult.

[8] Idem: http://www.dex.ro/horă.

[9] În ieșire extatică din ei înșiși.

[10] Penticostar, ed. gr., cf. http://glt.goarch.org/texts/Pen/p56.html/Penticostar, ed. BOR 1973, p. 397.