Este vorba de o carte semnată Nicoleta-Ginevra Baciu, apărută la Ed. Paideia, București, 2014, dar pe care am găsit-o acum câteva zile la bibliotecă și am citit-o. E o teză de doctorat susținută în 2013 la Iași, la Literatură Comparată.

„…teza noastră a dorit să atragă atenția, din nou, asupra marii literaturi impregnate de adevărurile credinței ortodoxe, asupra unor titluri celebre, dar și a unora mai puțin cunoscute”, p. 11.

„…discuția ar fi putut fi mult mai extinsă, în special în secțiunea referitoare la opera lui Mihail Sadoveanu în care, o articulare a întregii analize cu romanul Creanga de Aur, și cu toată simbolistica și repertoriul de teme legate de devenirea spirituală prezente în acesta, ne-ar fi apărut atât necesară, cât și interesantă. Activitatea de mason a lui Sadoveanu, precum și perspectiva pe care lentila presupusă de aceasta o suprapune, în unele din creațiile sale, peste valorile creștine ar fi fost, din nou, un palier de discuție pe cât de riscant, pe atât de interesant. Materiale legate de Renașterea Filocalică Rusă și de infiltrarea ideilor neoisihaste de tip paisian în gândirea și opera marilor scriitori ruși, din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, au rămas, de asemenea, prea puțin discutate și valorizate în interiorul lucrării. Misticismul, în accepția sa generală, ca atitudine și program spiritual în fața vieții și raportul său cu isihasmul, poate constitui și el un subiect aparte, subsumabil unei astfel de lucrări”, p. 11-12. Acestea sunt câteva linii de cercetare trasate de autoare și care s-ar putea substanția în tot atâtea cărți.

Însă, pentru început, mă nemulțumește faptul că autoarea a căutat să fie pur științifică și nu a făcut nicio mărturisire legată de interesele sale personale și mai ales de nivelul său de inițiere în subiect la începutul acestui demers.

„Capitolul I al lucrării, intitulat Isihasmul. Fenomen spiritual, doctrină sau vocație?, va fi singurul tributar abordărilor teoretice în lucrare, întrucât…o limpezire a conceptelor isihaste și o definire a curentului ca atare, măcar din punctul de vedere al evoluției sale istorice, ne apar absolut necesare”, p. 17-18. Pentru cine, pentru profesori și pentru publicul larg sau pentru autoarea însăși?

Într-adevăr, abordarea e mai mult istorică decât teoretică, iar autoarea îmi pare a fi avut râvnă pentru cercetare, nu și îndrumători pe măsură, mai ales în probleme duhovnicești. Nu a avut Părinți duhovnicești care să îi explice ce înseamnă trăirea isihastă și de aceea abordarea sa e strict istorică și e evident că a încercat să se descurce singură, având numai puncte de orientare culturaliste.

Așa ajunge, spre exemplu, să afirme că: „Parcurgând textele lui Meister Eckhart, putem identifica temele recurente ale operei sale care conduc (nu ne putem împiedica să observăm acest lucru) spre o structură aproape similară cu traseul inițiatic isihast din Biserica de Răsărit”, p. 52-53. Însă două învățături care pot părea asemănătoare în teorie pot să fie, ca experiență duhovnicească, la o distanță ca de la cer la pământ. Iar autoarea face greșeala frecventă a intelectualilor de a asocia în mod raționalist doctrine care nu au adevărate tangențe spirituale una cu alta.

Deși ne-a promis că doar capitolul I va conține abordări teoretice, capitolul II conține de asemenea destule pagini explicative cu caracter istoric. Ele sunt interesante (inclusiv pentru mine), pot informa lectorul cu privire la aspecte necunoscute lui, dar cred că îi răpesc un spațiu important care ar fi trebuit dedicat reflexiilor literare.

Tolstoi „citea adesea din Viețile Sfinților…încât să topească amănunte din viețile lor în destinul vreunui personaj. [Dar] dacă…un episod întâlnit în Viețile Sfinților l-a influențat în scrierea Părintelui Serghi, nu vom putea afla cu siguranță niciodată”, p. 167. Dimpotrivă, eu cred că Părintele Serghi e o ficțiune bazată pe o împletire de hagiografii și le-aș putea indica cu precizie. Dar se pare că autoarea nu a citit Viețile Sfinților, până la momentul redactării tezei doctorale.

Iarăși, nu cred că își avea locul aici biografia lui Sadoveanu, chiar și în rezumat. Dar acestea sunt lucruri care i-ar fi trebuit sesizate autoarei de către îndrumători. Însă, la noi, cel mai adesea, îndrumătorii științifici se rezumă la opțiuni de orientare destul de generale a candidatului, după care, dacă lucrarea iese proastă, e vina lui, iar dacă e bună sau foarte bună, își arogă merite cu mult peste efortul de îndrumare depus…

Autoarea a analizat comparativ Părintele Serghi de Tolstoi și Demonul tinereții al lui Sadoveanu. „Serghi și Natanail…sunt două personaje aproape caricaturale [n-aș folosi acest termen!], dar și tragice prin faptul că rămân prinse între lumi, fără putința de întoarcere la ritmul laicității, dar și fără speranța de atingere a seninătății contemplative”, p. 193.

Natura „poartă și niște peceți semnificative isihaste, părând a fi pătrunsă de spiritul de liniște și de împăcare pe care cei retrași în mijlocul ei au pornit să îl caute”, p. 203.

„În peisajul specific isihast, pădurea apare ca un zid de apărare, înconjurând locul de rugăciune, chilia sau schitul și constituind o barieră între locul de retragere al schimnicilor și restul lumii. Pădurea are rolul de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă, rol pe care, în primele secole creștine, îl avea deșertul Tebaidei, pentru pustnicii din Egipt. Ea…tezaurizează un spirit primar, incoruptibil al creației”…, p. 210-211. Despre rolul pădurii „de izolare și despărțire a lumii contemplative de cea discursivă” a vorbit suficient de clar Zoe Dumitrescu-Bușulenga, cu referire la opera lui Eminescu, fără să facă însă o asociere cu caracterul isihast, pe care e foarte posibil ca Eminescu să-l fi avut în vedere. În ce privește similitudinea cu deșertul Tebaidei, ea nu e tocmai perfectă și ar fi câte ceva de discutat.

În privința observațiilor Nicoletei Baciu, referitoare la „elementele-reper” ale „naturii isihaste”, în opinia mea are tendința de a apăsa mai mult decât trebuie pe ideea de topos literar (cel puțin eu am o polemică veche cu ceea ce consider că reprezintă o întrebuințare abuzivă a acestei definiții).

Sunt de acord însă că muntele e un reper cu un „cumul de ecouri biblice”, p. 205, știu asta foarte bine, am scris despre simbolul scriptural al muntelui cu mai multe ocazii (de altfel, apare și în hermeneutica patristică). Dar nu m-am gândit la semnificația râului/ pârâului într-un astfel de peisaj și mă bucur de interpretarea pe care a oferit-o, pe care eu nu îmi amintesc să o mai fi întâlnit la altcineva: „Curgerea continuă a apei sugerează lucrarea continuă a rugăciunii, în sufletul monahului care, ziua și noaptea, întocmai ca și valul necontenit al apei, coboară în inima isihastului ecoul numelui hristic. Apa călătorește atât pe sub pământ, aducând parcă vești din altă lume, dar și la suprafața pământului, oglindind cerul, și unind în acest fel, cele trei nivele ale creației, natura, omul și îngerii”, p. 208.

Însă, putem să vorbim cu adevărat despre „natură isihastă” în cazul celor doi autori pomeniți, Tolstoi și Sadoveanu? Autoarea însăși sesizează că „Serghi vede în natură o stavilă pusă între el și Dumnezeu”, p. 224, iar Natanail nu practică rugăciunea neptică, p. 221. Aș adăuga la această observație din urmă faptul că Sadoveanu nu urmărește surprinderea unor experiențe duhovnicești, a unor evoluții lăuntrice specifice. Da, o parte dintre eroii literaturii sale sunt Monahi, Preoți, Ierarhi, chiar taumaturgi/ vindecători (ca în cazul analizat de Nicoleta Baciu), și cu toate acestea Sadoveanu nu dă semne că ar avea cunoștințe aprofundate cu privire la ce înseamnă experiența rugăciunii isihaste și a vieții duhovnicești.

Rămân la părerea că singurul personaj al lui Sadoveanu prin care acesta zugrăvește o experiență de viață lăuntrică creștin-ortodoxă, autentică (fără a fi una isihastă) este Vitoria Lipan (despre care am scris aici). Pe când în cazul altor personaje – la care însă cercetări de genul celei de față tind mai degrabă să se raporteze – , chiar dacă este vorba de Slujitori vrednici ai Bisericii, Sadoveanu ne livrează doar descrieri din afară, fără legătură cu viața intimă de natură spirituală.